ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6382/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 569 din 30 aprilie 2009, Tribunalul Botoșani, secția civilă, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta G.A., în contradictoriu cu pârâta Comuna Albești - prin Primar. A obligat Comuna Albești - prin Primar să restituie, în proprietatea reclamantei G.A., suprafața de 3,258 ha teren individualizată în schița anexă la raportul de expertiză, ce face parte integrantă din prezenta, prin punctele 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, și colorată cu portocaliu, situată în p.c. 468 C.C. din Albești. Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul a reținut că, prin sentința civilă nr. 535/2003 a Tribunalului Botoșani, irevocabilă prin decizia nr. 3320/2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, au fost obligate SC A. SA Albești și Primăria comunei Albești să restituie reclamantei suprafețele de teren de 7.519,01 m.p.

și 8.751,70 m.p. aferente vilei cu optsprezece camere, ce a aparținut autorilor reclamantei, I.P.B. și E.P.B. S-a avut în vedere raportul de expertiză tehnică judiciară efectuat de către expertul Ț.C. Așa cum a arătat pârâta, G.A. a intrat, efectiv, în posesia unei suprafețe totale de 1,62 ha teren aferentă imobilului cu optsprezece camere. Conform notificărilor atașate la dosar, la filele 17 și 23, reclamanta a solicitat Ministerului Finanțelor Publice și Prefecturii Botoșani restituirea în totalitate a imobilului deținut de autorii ei sus-menționați. Potrivit procesului verbal aflat în copie, la filele 6-9, aceștia au deținut, în intravilanul comunei Albești, o suprafață de 5 ha aferentă vilei cu optsprezece camere, în care era inclusă și un parc.

Expertul desemnat în cauză a constatat că diferența de 3,4 ha teren aferentă vilei nu este liberă de construcții, astfel că nu se poate restitui. Primăria comunei Albești, prin adresa din 3 octombrie 2008, a precizat că urmează să propună reclamantei un amplasament situat în extravilan, iar în cazul în care nu va accepta oferta, aceasta ar trebui să primească o dispoziție de acordare de despăgubiri. În raportul de expertiză, C.M. a precizat că Primăria comunei Albești i-a indicat o suprafață de teren situată în intravilanul localității Albești, cât și în imediata apropiere, de 21.718 m.p. În plus, expertul a constat că, în p.c. 468, suprafața de teren totală ce poate fi restituită este de 32.580 m.p., acceptată de reclamantă, concluzionând că tot acest teren poate fi retrocedat, dat fiind faptul că nu este ocupat de construcții.

Potrivit art. 26 din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptățită poate formula plângere împotriva dispoziției emise de unitatea deținătoare, acest articol fiind interpretat, de Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul că persoana îndreptățită se poate adresa direct instanței de judecată, solicitând pronunțarea unei hotărâri pe fondul problemei, chiar dacă aceasta nu i-a emis dispoziție, apreciindu-se că această poziție adoptată de instituția implicată în retrocedarea imobilului echivalează cu o respingere de facto a notificării depuse. Primăria Albești, conform adresei arătate mai sus, nu a contestat dreptul reclamantei la restituirea în natură a fostei proprietăți, dar a precizat că aceasta nu mai este liberă de construcții, astfel că a propus acordarea unei suprafețe de teren echivalente în intravilanul comunei Albești sau în imediata apropiere.

Deși a indicat suprafața totală de 21.718 m.p. teren, instanța a constatat că, în p.c. 468 C.C., este liberă de construcții o suprafață totală de 32.580 m.p., identificată de expert în schița anexă la raportul de expertiză prin punctele 1, 2, 3, 4, 5 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, și, ca urmare, a admis solicitarea reclamantei și a obligat Comuna Albești, prin Primar, să restituie, în proprietatea reclamantei G.A., suprafața de 3,258 ha teren individualizat în schița anexă la raportul de expertiză, situat în p.c. 468 C.C. din Albești.

La pronunțarea soluției, instanța a reținut și dispozițiile art. 16 alin. (2 2 ) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care arată că deciziile/dispozițiile sau, după caz, ordinele de acordare de despăgubiri vor fi însoțite de înscrisuri care atestă imposibilitatea atribuirii, în compensare, total sau parțial, a unor alte bunuri sau servicii disponibile, deținute de entitatea învestită cu soluționarea notificării și, respectiv ale art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care arată că primarii sau, după caz, conducătorii entităților învestite cu soluționarea notificărilor au obligația să afișeze lunar, în termen de cel mult 10 zile calendaristice calculate de la sfârșitul lunii precedente, la loc vizibil, un tabel care să cuprindă bunurile disponibile și/sau, după caz, serviciile care pot fi acordate în compensare.

Aceste prevederi arată că, chiar în situația în care persoana îndreptățită nu poate beneficia de restituirea în natură a fostei proprietăți, primează restituirea în echivalent a unor bunuri disponibile la nivelul unității deținătoare. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul, susținând, în esență, că nu poate să fie restituită, reclamantei, întreaga suprafață de teren în p.c. 468 deoarece, pe o parte din amplasament, au fost puse în posesie alte persoane, în anul 2003, propunerea Comisiei locale Albești fiind validată de către Comisia județeană de fond funciar Botoșani, prin hotărârea nr. 15 din 25 iulie 1991. A propus reclamantei spre restituire doar suprafața de 2,1718 ha teren, iar suprafața de 1,2288 ha în extravilanul comunei, în p.c.

452/18. Curtea de Apel Suceava, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr. 129 din 29 octombrie 2009, a admis apelul declarat de pârâtul A.M., în calitate de Primar al comunei Albești, județul Botoșani, împotriva sentinței civile nr. 569 din 30 aprilie 2009, pronunțată de Tribunalul Botoșani. A schimbat, în parte, sentința civilă, în sensul că a menținut dispoziția de admitere, în parte, a acțiunii; a obligat Comuna Albești - prin Primar să restituie, în proprietatea reclamantei G.A., suprafața de 21.718 m.p., situată în p.c. 468 C.C. și compusă din două parcele, prima, în suprafață de 12.035 m.p., între punctele 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, și a doua, în suprafață de 9.665 m.p., între punctele 1, 2, 3, 17, așa cum sunt identificate de expertul C.M.

în schița anexă la raportul de expertiză topo efectuat în cauză (fila 76 dosar fond). A constatat că reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent pentru diferența de 12.282 m.p. teren. Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele: Potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care, pe terenurile preluate abuziv, s-au edificat noi construcții, persoana îndreptățită va obține restituirea în natură a părții de teren rămasă liberă, iar, pentru suprafața ocupată de construcții noi, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent. Alin. (10) al aceluiași articol arată că măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite de către entitatea investită cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile legii.

Obligația de a oferi bunuri în compensare sau de a propune despăgubiri este stabilită prin legea specială, în art. 26 alin. (1), în sarcina entității învestite cu soluționarea notificării. Din redactarea textelor menționate rezultă că, în ceea ce privește bunurile acordate în compensare, trebuie să existe acordul ambelor părți implicate, respectiv entitatea notificată și persoana îndreptățită. Legiuitorul folosește sintagma „bunuri sau servicii oferite de către entitatea investită” și impune acordul persoanei îndreptățite cu privire la acestea, opțiunile fiind limitate, de lege, doar la lista bunurilor disponibile pe care entitatea învestită are obligația să o întocmească, în conformitate cu prevederile art. 16.9 din Hotărârea nr. 128 din 6 februarie 2008 privind modificarea și completarea Normelor metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

În aceste condiții, în cauza de față, pârâta a propus o variantă de compensare, iar, în măsura în care reclamanta nu și-a exprimat acordul cu privire la ofertă, legea îi dă posibilitatea de a obține despăgubiri. Cum reclamanta nu a fost de acord să primească diferența de 12.282 m.p. teren în extravilan, în p.c. 452/18, în mod nelegal prima instanță a obligat pârâta să restituie terenul în compensare integral în p.c. 468. Împotriva acestei decizii, reclamanta G.A. a declarat recurs, criticând-o pentru următoarele motive: 1. Decizia instanței de apel este nelegală deoarece aceasta a acordat ceea ce nu s-a cerut, respectiv masuri reparatorii prin echivalent pentru diferența de 12.282 mp, deși reclamanta a solicitat restituirea în natură a întregii suprafețe de teren din intravilan, ce a aparținut autorilor săi.

De asemenea, s-a restituit, în natură, o suprafață de 21.718 mp, situată în doua parcele diferite, ceea ce face ca valoarea acestui teren să se reducă și mai mult. 2. Nu s-a dovedit imposibilitatea atribuirii în compensare, total sau parțial, a unor alte bunuri disponibile, deținute de Primărie, pentru a se ajunge la varianta alternativă a acordării de despăgubiri. Prin decizia instanței de apel, suprafața de 12.282 mp a fost lăsată persoanelor interesate din primărie, teren care nu a fost atribuit, cu titlu de proprietate, altor persoane, ci a fost împărțit între persoane cu funcții de conducere din cadrul Primăriei Albești și care nu au avut teren înainte de colectivizare, nici măcar în comună, nu pe aceste amplasamente.

Cum regula în materia Legii nr. 10/2001 este restituirea în natură, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei în totalitate și menținerea sentinței civile nr. 569 din 30 aprilie 2009 a Tribunalului Botoșani. În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 6. 8 și 9 C. proc. civ. În dosar a depus întâmpinare pârâtul, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând decizia civilă recurată din perspectiva art. 304 pct. 6 pentru primul motiv și art. 304 pct. 9 pentru criticile de nelegalitate din cadrul celui de-al doilea motiv (pct. 8 fiind invocat în mod formal deoarece reclamanta nu susține critici referitoare la interpretarea greșită a vreunui act juridic dedus judecății, în sens de convenție sau de act juridic unilateral, cu consecința schimbării naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia), Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: 1. Nu se poate reține că, prin decizia pronunțată, instanța de apel a acordat reclamantei ceea ce aceasta nu a cerut, cu consecința încălcării principiului disponibilității părților, care guvernează procesul civil.

Astfel, conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Acestea constau în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. În același sens sunt și dispozițiile art. 26 alin. (1) din actul normativ în discuție. Prin urmare, față de dispozițiile sus-menționate, instanța are obligația de a analiza și dispune cu privire la măsuri reparatorii prin echivalent cuvenite notificatorului, în cazul în care forma de reparație în natură nu este posibilă și independent de formularea unei asemenea cereri din partea persoanei îndreptățite la restituire.

Aceasta față de caracterul legal al obligației stabilite în sarcina entității învestite cu soluționarea notificării, respectiv al instanței, în cazul sesizării acesteia, dar și de caracterul reparator al Legii nr. 10/2001, care, în ipoteza imposibilității restituirii în natură a bunurilor ce cad sub incidența acesteia, trebuie să asigure o formă de reparație efectivă persoanelor îndreptățite. Între formele de reparație în echivalent, acordarea de bunuri în compensare este, într-adevăr, prioritară față de despăgubirile ce se pot acorda în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. În ipoteza în care, dintr-un motiv sau altul (în speță, lipsa acordului reclamantei pentru acordarea în compensare a suprafeței de 12.282 m.p.

în p.c. 452/18 și imposibilitatea acordării în p.c. 468 a întregii suprafețe solicitate), atribuirea unui bun în compensare nu este posibilă în tot sau în parte, instanța trebuie să dispună cu privire la cealaltă formă de reparație în echivalent, independent de existența unei cereri privind o asemenea formă de reparație din partea solicitantului. Ca urmare, față de circumstanțele concrete ale cauzei în legătură cu imposibilitatea restituirii în natură a imobilului deținut în proprietate, de către autorii reclamantei, și a acordării întregii suprafețe de 3,258 ha teren în compensare, în mod corect, instanța de apel a constatat dreptul părții menționate la măsuri reparatorii prin echivalent, conform legii speciale, pentru diferența de teren pentru care nu a putut opera compensarea, de 12.282 m.p.

Nu se poate reține, în consecință, încălcarea principiului disponibilității părților, care, în principiu, permite doar acestora stabilirea obiectului dedus judecății, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 6 C. proc. civ., în forma extra petita. 2. Critica referitoare la nedovedirea imposibilității atribuirii în compensare a unor alte bunuri disponibile ale pârâtului pentru tot terenul deținut de autorii reclamantei nu mai poate fi analizată de prezenta instanță față de actuala structură a recursului, care nu mai permite schimbarea situației de fapt față de probele administrate în cauză, în urma abrogării motivului de casare care permitea o asemenea examinare (art. 304 pct. 11 C. proc. civ.), abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G.

nr. 138/2000. În ceea ce privește suprafața de 12.282 m.p., acordată în compensare, de către prima instanță, din totalul de 3,258 ha, atribuit în această formă, către reclamantă, și pentru care instanța de apel a dispus măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile legii speciale, aceasta din urmă a procedat la o corectă aplicare a dispozițiilor legale în materie (art. 1 alin. (2), art. 26 alin. (1)) față de caracterul nedisponibil al acestei suprafețe în înțelesul Legii nr. 10/2001. Astfel, pentru porțiunea respectivă de teren, s-a constatat că există procese verbale de punere în posesie pentru terțe persoane, emise în baza unei hotărâri emise de Comisia județeană de fond funciar Botoșani anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, și anume la 25 iulie 1991, și a căror valabilitate nu a fost contestată și nici nu poate forma obiect de analiză în prezentul dosar.

Prin urmare, față de caracterul nedisponibil al terenului 12.828 m.p., în mod corect, Curtea a stabilit dreptul reclamantei la cealaltă formă de reparație în echivalent, respectiv despăgubiri acordate în condițiile legii speciale. Cât privește consecințele acordării de teren în compensare sub forma a două parcele diferite, cu pretinse consecințe negative referitor la valoarea imobilului în discuție, acestea reprezintă simple afirmații, fără suport juridic și care nu se încadrează în niciunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Referitor la prevalența restituirii în natură, ca formă de reparație conform Legii nr. 10/2001, susținerile recurentei sunt, în principiu corecte, dar nerelevante deoarece aceasta nu a contestat, în prezentul litigiu, imposibilitatea restituiri în natură a terenului deținut de autorii săi, ci neatribuirea în compensare a întregii suprafețe de teren, de 3,258 ha.

Cu privire la această formă de reparație, cum deja s-a arătat, compensarea este prioritară față de despăgubirile acordate în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, dar, față de circumstanțele concrete ale speței, nu poate fi dispusă pentru întreaga suprafață de teren solicitată de reclamantă. Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că susținerile recurentei sunt neîntemeiate, instanța de apel pronunțându-se cu respectarea principiului disponibilității și în limitele textelor legale incidente în materie de măsuri reparatorii, precum și cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale în ceea ce privește forma de reparație operantă în cauză. În consecință, în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 6 și 9 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta G.A. împotriva deciziei civile nr. 129 din 29 octombrie 2009 a Curții de Apel Suceava, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 noiembrie 2010.