ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6382/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6382/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 569 din 30 aprilie 2009,

Tribunalul Botoșani, secția civilă, a admis, în parte, acțiunea formulată de

reclamanta G.A., în contradictoriu cu pârâta Comuna Albești - prin Primar.

A obligat Comuna

Albești - prin Primar să restituie, în proprietatea reclamantei G.A., suprafața

de 3,258 ha teren individualizată în schița anexă la raportul de expertiză, ce

face parte integrantă din prezenta, prin punctele 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9,

10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, și colorată cu portocaliu, situată în p.c. 468

C.C. din Albești.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Tribunalul a reținut că, prin sentința civilă nr. 535/2003 a

Tribunalului Botoșani, irevocabilă prin decizia nr. 3320/2004 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, au fost obligate SC A. SA Albești și Primăria comunei

Albești să restituie reclamantei suprafețele de teren de 7.519,01 m.p. și 8.751,70

m.p. aferente vilei cu optsprezece camere, ce a aparținut autorilor reclamantei,

I.P.B. și E.P.B. S-a avut în vedere raportul de expertiză tehnică judiciară

efectuat de către expertul Ț.C.

Așa cum a arătat

pârâta, G.A. a intrat, efectiv, în posesia unei suprafețe totale de 1,62 ha teren aferentă imobilului cu optsprezece camere.

Conform notificărilor

atașate la dosar, la filele 17 și 23, reclamanta a solicitat Ministerului

Finanțelor Publice și Prefecturii Botoșani restituirea în totalitate a

imobilului deținut de autorii ei sus-menționați.

Potrivit procesului

verbal aflat în copie, la filele 6-9, aceștia au deținut, în intravilanul

comunei Albești, o suprafață de 5 ha aferentă vilei cu optsprezece camere, în

care era inclusă și un parc.

Expertul desemnat în

cauză a constatat că diferența de 3,4 ha teren aferentă vilei nu este liberă de construcții, astfel că nu se poate restitui.

Primăria comunei

Albești, prin adresa din 3 octombrie 2008, a precizat că urmează să propună

reclamantei un amplasament situat în extravilan, iar în cazul în care nu va

accepta oferta, aceasta ar trebui să primească o dispoziție de acordare de

despăgubiri.

În raportul de

expertiză, C.M. a precizat că Primăria comunei Albești i-a indicat o suprafață

de teren situată în intravilanul localității Albești, cât și în imediata

apropiere, de 21.718 m.p. În plus, expertul a constat că, în p.c. 468,

suprafața de teren totală ce poate fi restituită este de 32.580 m.p., acceptată de reclamantă, concluzionând că tot acest teren poate fi retrocedat, dat fiind

faptul că nu este ocupat de construcții.

Potrivit art. 26 din

Legea nr. 10/2001, persoana îndreptățită poate formula plângere împotriva dispoziției

emise de unitatea deținătoare, acest articol fiind interpretat, de Înalta Curte

de Casație și Justiție, în sensul că persoana îndreptățită se poate adresa

direct instanței de judecată, solicitând pronunțarea unei hotărâri pe fondul

problemei, chiar dacă aceasta nu i-a emis dispoziție, apreciindu-se că această

poziție adoptată de instituția implicată în retrocedarea imobilului echivalează

cu o respingere de facto a notificării depuse.

Primăria Albești,

conform adresei arătate mai sus, nu a contestat dreptul reclamantei la

restituirea în natură a fostei proprietăți, dar a precizat că aceasta nu mai

este liberă de construcții, astfel că a propus acordarea unei suprafețe de

teren echivalente în intravilanul comunei Albești sau în imediata apropiere.

Deși a indicat

suprafața totală de 21.718 m.p. teren, instanța a constatat că, în p.c. 468 C.C.,

este liberă de construcții o suprafață totală de 32.580 m.p., identificată de expert în schița anexă la raportul de expertiză prin punctele 1, 2, 3, 4,

5 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, și, ca urmare, a admis

solicitarea reclamantei și a obligat Comuna Albești, prin Primar, să restituie,

în proprietatea reclamantei G.A., suprafața de 3,258 ha teren individualizat în schița anexă la raportul de expertiză, situat în p.c. 468 C.C. din

Albești.

La pronunțarea

soluției, instanța a reținut și dispozițiile art. 16 alin. (2

2

) din Titlul

VII al Legii nr. 247/2005, care arată că deciziile/dispozițiile sau, după caz,

ordinele de acordare de despăgubiri vor fi însoțite de înscrisuri care atestă

imposibilitatea atribuirii, în compensare, total sau parțial, a unor alte

bunuri sau servicii disponibile, deținute de entitatea învestită cu

soluționarea notificării și, respectiv ale art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001,

care arată că primarii sau, după caz, conducătorii entităților învestite cu

soluționarea notificărilor au obligația să afișeze lunar, în termen de cel mult

10 zile calendaristice calculate de la sfârșitul lunii precedente, la loc

vizibil, un tabel care să cuprindă bunurile disponibile și/sau, după caz,

serviciile care pot fi acordate în compensare.

Aceste prevederi

arată că, chiar în situația în care persoana îndreptățită nu poate beneficia de

restituirea în natură a fostei proprietăți, primează restituirea în echivalent

a unor bunuri disponibile la nivelul unității deținătoare.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâtul, susținând, în esență, că nu poate să fie

restituită, reclamantei, întreaga suprafață de teren în p.c. 468 deoarece, pe o

parte din amplasament, au fost puse în posesie alte persoane, în anul 2003,

propunerea Comisiei locale Albești fiind validată de către Comisia județeană de

fond funciar Botoșani, prin hotărârea nr. 15 din 25 iulie 1991. A propus

reclamantei spre restituire doar suprafața de 2,1718 ha teren, iar suprafața de 1,2288 ha în extravilanul comunei, în p.c. 452/18.

Curtea de Apel

Suceava, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia

civilă nr. 129 din 29 octombrie 2009, a admis apelul declarat de pârâtul A.M.,

în calitate de Primar al comunei Albești, județul Botoșani, împotriva sentinței

civile nr. 569 din 30 aprilie 2009, pronunțată de Tribunalul Botoșani.

A schimbat, în parte,

sentința civilă, în sensul că a menținut dispoziția de admitere, în parte, a

acțiunii; a obligat Comuna Albești - prin Primar să restituie, în proprietatea

reclamantei G.A., suprafața de 21.718 m.p., situată în p.c. 468 C.C. și compusă

din două parcele, prima, în suprafață de 12.035 m.p., între punctele 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, și a doua, în suprafață de 9.665 m.p.,

între punctele 1, 2, 3, 17, așa cum sunt identificate de expertul C.M. în

schița anexă la raportul de expertiză topo efectuat în cauză (fila 76 dosar

fond).

A constatat că

reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent pentru

diferența de 12.282 m.p. teren.

Pentru a pronunța

această decizie, Curtea a reținut următoarele:

Potrivit art. 10 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care, pe terenurile preluate abuziv,

s-au edificat noi construcții, persoana îndreptățită va obține restituirea în

natură a părții de teren rămasă liberă, iar, pentru suprafața ocupată de

construcții noi, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.

Alin. (10) al

aceluiași articol arată că măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în

compensare cu alte bunuri sau servicii oferite de către entitatea investită cu

soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri

acordate în condițiile legii. Obligația de a oferi bunuri în compensare sau de

a propune despăgubiri este stabilită prin legea specială, în art. 26 alin. (1),

în sarcina entității învestite cu soluționarea notificării.

Din redactarea

textelor menționate rezultă că, în ceea ce privește bunurile acordate în

compensare, trebuie să existe acordul ambelor părți implicate, respectiv

entitatea notificată și persoana îndreptățită.

Legiuitorul folosește

sintagma „bunuri sau servicii oferite de către entitatea investită” și impune

acordul persoanei îndreptățite cu privire la acestea, opțiunile fiind limitate,

de lege, doar la lista bunurilor disponibile pe care entitatea învestită are

obligația să o întocmească, în conformitate cu prevederile art. 16.9 din

Hotărârea nr. 128 din 6 februarie 2008 privind modificarea și completarea

Normelor metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

În aceste condiții,

în cauza de față, pârâta a propus o variantă de compensare, iar, în măsura în

care reclamanta nu și-a exprimat acordul cu privire la ofertă, legea îi dă

posibilitatea de a obține despăgubiri. Cum reclamanta nu a fost de acord să

primească diferența de 12.282 m.p. teren în extravilan, în p.c. 452/18, în mod

nelegal prima instanță a obligat pârâta să restituie terenul în compensare

integral în p.c. 468.

Împotriva acestei

decizii, reclamanta G.A. a declarat recurs, criticând-o pentru următoarele

motive:

de apel este nelegală deoarece aceasta a acordat ceea ce nu s-a cerut, respectiv

masuri reparatorii prin echivalent pentru diferența de 12.282 mp, deși

reclamanta a solicitat restituirea în natură a întregii suprafețe de teren din intravilan,

ce a aparținut autorilor săi.

De asemenea, s-a

restituit, în natură, o suprafață de 21.718 mp, situată în doua parcele

diferite, ceea ce face ca valoarea acestui teren să se reducă și mai mult.

imposibilitatea atribuirii în compensare, total sau parțial, a unor alte bunuri

disponibile, deținute de Primărie, pentru a se ajunge la varianta alternativă a

acordării de despăgubiri.

Prin decizia

instanței de apel, suprafața de 12.282 mp a fost lăsată persoanelor interesate

din primărie, teren care nu a fost atribuit, cu titlu de proprietate, altor persoane,

ci a fost împărțit între persoane cu funcții de conducere din cadrul Primăriei

Albești și care nu au avut teren înainte de colectivizare, nici măcar în comună,

nu pe aceste amplasamente.

Cum regula în materia

Legii nr. 10/2001 este restituirea în natură, recurenta a solicitat admiterea

recursului, casarea deciziei în totalitate și menținerea sentinței civile nr. 569

din 30 aprilie 2009 a Tribunalului Botoșani.

În drept, cererea de

recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 6. 8 și 9 C. proc. civ.

În dosar a depus

întâmpinare pârâtul, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând decizia

civilă recurată din perspectiva art. 304 pct. 6 pentru primul motiv și art. 304

pct. 9 pentru criticile de nelegalitate din cadrul celui de-al doilea motiv (pct.

8 fiind invocat în mod formal deoarece reclamanta nu susține critici

referitoare la interpretarea greșită a vreunui act juridic dedus judecății, în

sens de convenție sau de act juridic unilateral, cu consecința schimbării

naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia), Înalta

Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

că, prin decizia pronunțată, instanța de apel a acordat reclamantei ceea ce

aceasta nu a cerut, cu consecința încălcării principiului disponibilității

părților, care guvernează procesul civil.

Astfel, conform art. 1

alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală, în cazul în care restituirea

în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent.

Acestea constau în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent

de către entitatea învestită cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei

îndreptățite, sau despăgubiri în condițiile prevederilor speciale privind

regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod

abuziv.

În același sens sunt

și dispozițiile art. 26 alin. (1) din actul normativ în discuție.

Prin urmare, față de

dispozițiile sus-menționate, instanța are obligația de a analiza și dispune cu

privire la măsuri reparatorii prin echivalent cuvenite notificatorului, în

cazul în care forma de reparație în natură nu este posibilă și independent de

formularea unei asemenea cereri din partea persoanei îndreptățite la restituire.

Aceasta față de caracterul legal al obligației stabilite în sarcina entității

învestite cu soluționarea notificării, respectiv al instanței, în cazul

sesizării acesteia, dar și de caracterul reparator al Legii nr. 10/2001, care,

în ipoteza imposibilității restituirii în natură a bunurilor ce cad sub

incidența acesteia, trebuie să asigure o formă de reparație efectivă

persoanelor îndreptățite.

Între formele de

reparație în echivalent, acordarea de bunuri în compensare este, într-adevăr,

prioritară față de despăgubirile ce se pot acorda în condițiile prevederilor

speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv.

În ipoteza în care,

dintr-un motiv sau altul (în speță, lipsa acordului reclamantei pentru acordarea

în compensare a suprafeței de 12.282 m.p. în p.c. 452/18 și imposibilitatea

acordării în p.c. 468 a întregii suprafețe solicitate), atribuirea unui bun în

compensare nu este posibilă în tot sau în parte, instanța trebuie să dispună cu

privire la cealaltă formă de reparație în echivalent, independent de existența

unei cereri privind o asemenea formă de reparație din partea solicitantului.

Ca urmare, față de

circumstanțele concrete ale cauzei în legătură cu imposibilitatea restituirii

în natură a imobilului deținut în proprietate, de către autorii reclamantei, și

a acordării întregii suprafețe de 3,258 ha teren în compensare, în mod corect, instanța de apel a constatat dreptul părții menționate la măsuri reparatorii

prin echivalent, conform legii speciale, pentru diferența de teren pentru care

nu a putut opera compensarea, de 12.282 m.p.

Nu se poate reține,

în consecință, încălcarea principiului disponibilității părților, care, în

principiu, permite doar acestora stabilirea obiectului dedus judecății, nefiind

întrunite cerințele art. 304 pct. 6 C. proc. civ., în forma extra petita.

referitoare la nedovedirea imposibilității atribuirii în compensare a unor alte

bunuri disponibile ale pârâtului pentru tot terenul deținut de autorii

reclamantei nu mai poate fi analizată de prezenta instanță față de actuala

structură a recursului, care nu mai permite schimbarea situației de fapt față

de probele administrate în cauză, în urma abrogării motivului de casare care

permitea o asemenea examinare (art. 304 pct. 11 C. proc. civ.), abrogat prin art.

I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

În ceea ce privește

suprafața de 12.282 m.p., acordată în compensare, de către prima instanță, din

totalul de 3,258 ha, atribuit în această formă, către reclamantă, și pentru

care instanța de apel a dispus măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile

legii speciale, aceasta din urmă a procedat la o corectă aplicare a

dispozițiilor legale în materie (art. 1 alin. (2), art. 26 alin. (1)) față de

caracterul nedisponibil al acestei suprafețe în înțelesul Legii nr. 10/2001.

Astfel, pentru

porțiunea respectivă de teren, s-a constatat că există procese verbale de

punere în posesie pentru terțe persoane, emise în baza unei hotărâri emise de

Comisia județeană de fond funciar Botoșani anterior intrării în vigoare a Legii

nr. 10/2001, și anume la 25 iulie 1991, și a căror valabilitate nu a fost

contestată și nici nu poate forma obiect de analiză în prezentul dosar.

Prin urmare, față de

caracterul nedisponibil al terenului 12.828 m.p., în mod corect, Curtea a stabilit dreptul reclamantei la cealaltă formă de reparație în echivalent, respectiv

despăgubiri acordate în condițiile legii speciale.

Cât privește

consecințele acordării de teren în compensare sub forma a două parcele

diferite, cu pretinse consecințe negative referitor la valoarea imobilului în

discuție, acestea reprezintă simple afirmații, fără suport juridic și care nu

se încadrează în niciunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304

C. proc. civ.

Referitor la

prevalența restituirii în natură, ca formă de reparație conform Legii nr. 10/2001,

susținerile recurentei sunt, în principiu corecte, dar nerelevante deoarece

aceasta nu a contestat, în prezentul litigiu, imposibilitatea restituiri în

natură a terenului deținut de autorii săi, ci neatribuirea în compensare a

întregii suprafețe de teren, de 3,258 ha.

Cu privire la această

formă de reparație, cum deja s-a arătat, compensarea este prioritară față de

despăgubirile acordate în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, dar,

față de circumstanțele concrete ale speței, nu poate fi dispusă pentru întreaga

suprafață de teren solicitată de reclamantă.

Având în vedere

aceste considerente, Înalta Curte constată că susținerile recurentei sunt

neîntemeiate, instanța de apel pronunțându-se cu respectarea principiului

disponibilității și în limitele textelor legale incidente în materie de măsuri

reparatorii, precum și cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale în ceea ce

privește forma de reparație operantă în cauză.

În consecință, în

baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de

reclamantă, ca nefondat, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 6 și 9 din

același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta G.A. împotriva deciziei civile nr. 129

din 29 octombrie 2009 a Curții de Apel Suceava, secția civilă și pentru cauze

cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 26 noiembrie 2010.