ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6301/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 191 din 7 iunie 2000, pronunțată în Dosarul nr. 2285/2000 de Tribunalul Arad, secția civilă, s-a respins acțiunea formulată de reclamanții C.J., A.M.T. și A.L.

întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 115/1938 și art. 480 C. civ., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Consiliul Local al municipiului Arad, prin care au solicitat rectificarea situației de CF Arad în sensul radierii dreptului de proprietate al Statului Român, de sub B 35 și revenirea la situația anterioară prin reînscrierea dreptului de proprietate conform cotelor din CF. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că în cauză există autoritate de lucru judecat(identitate de obiect, părți și temei juridic), față de împrejurarea că prin acțiunea civilă ce a fost soluționată irevocabil prin sentința civilă nr. 31/1998 de către Tribunalul Arad, s-a solicitat a se constata caducitatea Decretului nr. 244/1988 de expropriere, rectificarea CF Arad în sensul radierii dreptului de proprietate al Statului Român și revenirea la situația anterioară de CF prin înscrierea dreptului de proprietate asupra imobilului.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, arătând că prin prezenta acțiune s-a solicitat rectificarea de CF, ca urmare a cererii de anulare a încheierii de înscriere în CF, acest din urmă capăt de cerere neregăsindu-se în acțiunea anterioară, în care s-a solicitat constatarea caducității Decretului nr. 244/1988, iar părțile nu mai sunt aceleași, D.G.F.P.C.F.S. nemaifiind parte în procesul de față. Prin decizia civilă nr. 105 din 6 octombrie 2000, pronunțată în Dosarul nr. 6450/C/2000 de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, s-a respins ca neîntemeiat apelul reclamanților, reținându-se că prima instanță a reținut în mod corect excepția autorității de lucru judecat, conform art. 166 C. proc.

civ., întrucât pe rolul Tribunalului Arad a existat Dosarul cu nr. 4671/1998, soluționat prin sentința civilă nr. 31 din 26 ianuarie 1998, în care au figurat aceleași părți și care a avut același obiect. Instanța de apel a mai reținut că împrejurarea că prezenta acțiune are și un alt capăt de cerere, respectiv, anularea încheierii de înscriere în CF a Statului Român, nu schimbă identitatea de obiect a celor două cauze, finalitatea fiind aceeași, și anume, redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului expropriat. Referitor la identitatea părților, instanța de apel a reținut că faptul că în prezenta cauză nu mai apare în calitate de pârât D.G.F.P.C.F.S. Arad nu are nici o relevanță asupra identității de părți ca și condiție a existenței autorității de lucru judecat, deoarece conform principiului disponibilității, reclamanții au înțeles să nu mai cheme în judecată acest pârât.

Împotriva acestei decizii în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au declarat recurs reclamanții, solicitând respingerea excepției autorității de lucru judecat și trimiterea cauzei la Tribunalul Arad pentru a se pronunța asupra fondului. În susținerea recursului, au arătat că în mod greșit instanța de fond și cea de apel au reținut incidența autorității de lucru judecat în cauză, nefiind îndeplinite condițiile acestei instituții juridice. În acest sens, reclamanții au arătat că nu este întrunită condiția identității de obiect față de faptul că în a doua cerere au solicitat să se constate și nulitatea încheierii CF nr. X/1992, iar prin sentința civilă nr. 31/1998 Tribunalul Arad nu s-a pronunțat, întrucât nu s-a cerut, asupra cererii de anulare a acestei încheieri.

Au mai arătat că cererea privind anularea(constatarea nulității) încheierii de CF are ca temei juridic art. 127 din Decretul lege nr. 115/1938, iar cererea în rectificarea cărții funciare s-a întemeiat pe dispozițiile art. 34 din același act normativ. Încheierea de CF este lovită de nulitate absolută, cauza nulității fiind fraudarea legii(a Constituției).

Prin încheierea de ședință din 25 mai 2001, la cererea recurenților, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 47 din Legea nr. 10/2001, prin încheierea din data de 1 februarie 2006 s-a menținut măsura suspendării, iar la data de 3 iunie 2010 dosarul a fost repus pe rol din oficiu, în vederea discutării perimării, fiind acordat termen de judecată la 29 septembrie 2010. Prin încheierea din 29 septembrie 2010 s-a dispus amânarea cauzei în vederea obținerii relațiilor privind stadiul notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, efectuându-se în acest sens adrese către Primăria municipiului Arad și către reclamanți.

Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată următoarele: Recursul reclamanților a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, la data de 18 decembrie 2000, judecata acestuia fiind suspendată la data de 25 mai 2001 în temeiul art. 47 din Legea nr. 10/2001, măsura fiind menținută la data de 1 februarie 2006, dată de la care nici una din părți nu a mai efectuat vreun act de procedură, lăsând în nelucrare pricina care, din oficiu, a fost repusă pe rol în vederea discutării perimării conform art. 252 alin. (1) C. proc.

civ., părțile fiind legal citate pentru termenul din 29 septembrie 2010, și, ulterior, pentru termenul din 24 noiembrie 2010. Din relațiile depuse la dosarul cauzei de către Primăria municipiului Arad a rezultat că notificările formulate în baza Legii nr. 10/2001 de către reclamanți au fost soluționate prin dispozițiile nr. 542 din 14 februarie 2002 și, respectiv, nr. 540 din 14 februarie 2002 emise de Primarul municipiului Arad, atașate în copie la dosar. Potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., incident în cauză, „orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părții mai mult de un an”.

Perimării i s-a atribuit o natură juridică mixtă, în sensul că reprezintă atât o sancțiune procedurală pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege, cât și o prezumție de desistare, dedusă din faptul nestăruinței vreme îndelungată în judecată. Reglementată ca o excepție de procedură, în strânsă legătură cu respectarea regulilor privind judecata, excepția de perimare este dirimantă, întrucât scopul admiterii sale este stingerea procesului în faza în care acesta se află și este absolută, întrucât este reglementată de norme imperative, fiind prevăzută în interesul părților dar și în interesul unei bune administrări a actului de justiție. Pentru a interveni însă perimarea, este necesar să se constate că lăsarea în nelucrare a procesului se datorează culpei părții, existând în acest sens o prezumție simplă de culpă, dedusă din lipsa de stăruință în judecată în intervalul de timp reglementat de lege.

În speță, de la data când s-a menținut măsura suspendării, respectiv, 1 februarie 2006, și până la data repunerii pe rol din oficiu, și anume, 3 iunie 2010, nici una din părți nu a întrerupt cursul perimării, lăsând în nelucrare recursul, iar notificările care au determinat suspendarea judecății au fost soluționate la 14 februarie 2002. Față de cele ce preced, având în vedere că lăsarea cauzei în nelucrare se datorează culpei părții, Înalta Curte constată incidența art. 248 alin. (1) C. proc. civ. și perimarea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată perimat recursul declarat de reclamanții A.M.T. și C.J. împotriva deciziei civile nr. 105 din 06 octombrie 2000 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 noiembrie 2010.