ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6301/2010

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 191 din 7 iunie

2000, pronunțată în Dosarul nr. 2285/2000 de Tribunalul Arad, secția civilă,

s-a respins acțiunea formulată de reclamanții C.J., A.M.T. și A.L. întemeiată

pe dispozițiile Legii nr. 115/1938 și art. 480 C. civ., în contradictoriu cu

pârâtul Statul Român, prin Consiliul Local al municipiului Arad, prin care au

solicitat rectificarea situației de CF Arad în sensul radierii dreptului de

proprietate al Statului Român, de sub B 35 și revenirea la situația anterioară

prin reînscrierea dreptului de proprietate conform cotelor din CF.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut că în cauză există autoritate de

lucru judecat(identitate de obiect, părți și temei juridic), față de

împrejurarea că prin acțiunea civilă ce a fost soluționată irevocabil prin

sentința civilă nr. 31/1998 de către Tribunalul Arad, s-a solicitat a se

constata caducitatea Decretului nr. 244/1988 de expropriere, rectificarea CF

Arad în sensul radierii dreptului de proprietate al Statului Român și revenirea

la situația anterioară de CF prin înscrierea dreptului de proprietate asupra

imobilului.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanții, arătând că prin prezenta acțiune s-a

solicitat rectificarea de CF, ca urmare a cererii de anulare a încheierii de

înscriere în CF, acest din urmă capăt de cerere neregăsindu-se în acțiunea

anterioară, în care s-a solicitat constatarea caducității Decretului nr. 244/1988,

iar părțile nu mai sunt aceleași, D.G.F.P.C.F.S. nemaifiind parte în procesul

de față.

Prin decizia civilă nr.

105 din 6 octombrie 2000, pronunțată în Dosarul nr. 6450/C/2000 de Curtea de

Apel Timișoara, secția civilă, s-a respins ca neîntemeiat apelul reclamanților,

reținându-se că prima instanță a reținut în mod corect excepția autorității de

lucru judecat, conform art. 166 C. proc. civ., întrucât pe rolul Tribunalului

Arad a existat Dosarul cu nr. 4671/1998, soluționat prin sentința civilă nr. 31

din 26 ianuarie 1998, în care au figurat aceleași părți și care a avut același

obiect.

Instanța de apel a

mai reținut că împrejurarea că prezenta acțiune are și un alt capăt de cerere,

respectiv, anularea încheierii de înscriere în CF a Statului Român, nu schimbă

identitatea de obiect a celor două cauze, finalitatea fiind aceeași, și anume,

redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului expropriat.

Referitor la

identitatea părților, instanța de apel a reținut că faptul că în prezenta cauză

nu mai apare în calitate de pârât D.G.F.P.C.F.S. Arad nu are nici o relevanță

asupra identității de părți ca și condiție a existenței autorității de lucru

judecat, deoarece conform principiului disponibilității, reclamanții au înțeles

să nu mai cheme în judecată acest pârât.

Împotriva acestei

decizii în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au declarat recurs

reclamanții, solicitând respingerea excepției autorității de lucru judecat și

trimiterea cauzei la Tribunalul Arad pentru a se pronunța asupra fondului.

În susținerea

recursului, au arătat că în mod greșit instanța de fond și cea de apel au

reținut incidența autorității de lucru judecat în cauză, nefiind îndeplinite

condițiile acestei instituții juridice.

În acest sens,

reclamanții au arătat că nu este întrunită condiția identității de obiect față

de faptul că în a doua cerere au solicitat să se constate și nulitatea încheierii

CF nr. X/1992, iar prin sentința civilă nr. 31/1998 Tribunalul Arad nu s-a

pronunțat, întrucât nu s-a cerut, asupra cererii de anulare a acestei

încheieri.

Au mai arătat că

cererea privind anularea(constatarea nulității) încheierii de CF are ca temei

juridic art. 127 din Decretul lege nr. 115/1938, iar cererea în rectificarea

cărții funciare s-a întemeiat pe dispozițiile art. 34 din același act normativ.

Încheierea de CF este lovită de nulitate absolută, cauza nulității fiind

fraudarea legii(a Constituției).

Prin încheierea de

ședință din 25 mai 2001, la cererea recurenților, judecata recursului a fost

suspendată în temeiul art. 47 din Legea nr. 10/2001, prin încheierea din data

de 1 februarie 2006 s-a menținut măsura suspendării, iar la data de 3 iunie

2010 dosarul a fost repus pe rol din oficiu, în vederea discutării perimării,

fiind acordat termen de judecată la 29 septembrie 2010.

Prin încheierea din

29 septembrie 2010 s-a dispus amânarea cauzei în vederea obținerii relațiilor

privind stadiul notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001,

efectuându-se în acest sens adrese către Primăria municipiului Arad și către

reclamanți.

Analizând actele și

lucrările dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

Recursul

reclamanților a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția civilă și de proprietate intelectuală, la data de 18 decembrie 2000,

judecata acestuia fiind suspendată la data de 25 mai 2001 în temeiul art. 47

din Legea nr. 10/2001, măsura fiind menținută la data de 1 februarie 2006, dată

de la care nici una din părți nu a mai efectuat vreun act de procedură, lăsând

în nelucrare pricina care, din oficiu, a fost repusă pe rol în vederea

discutării perimării conform art. 252 alin. (1) C. proc. civ., părțile fiind

legal citate pentru termenul din 29 septembrie 2010, și, ulterior, pentru

termenul din 24 noiembrie 2010.

Din relațiile depuse

la dosarul cauzei de către Primăria municipiului Arad a rezultat că

notificările formulate în baza Legii nr. 10/2001 de către reclamanți au fost

soluționate prin dispozițiile nr. 542 din 14 februarie 2002 și, respectiv, nr. 540

din 14 februarie 2002 emise de Primarul municipiului Arad, atașate în copie la

dosar.

Potrivit

art. 248 alin. (1) C.

proc. civ., incident în cauză, „orice cerere de chemare în judecată,

contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de

revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în

nelucrare din vina părții mai mult de un an”.

Perimării i s-a

atribuit o natură juridică mixtă, în sensul că reprezintă atât o sancțiune

procedurală pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege, cât și o

prezumție de desistare, dedusă din faptul nestăruinței vreme îndelungată în

judecată.

Reglementată ca o

excepție de procedură, în strânsă legătură cu respectarea regulilor privind

judecata, excepția de perimare este dirimantă, întrucât scopul admiterii sale

este stingerea procesului în faza în care acesta se află și este absolută,

întrucât este reglementată de norme imperative, fiind prevăzută în interesul

părților dar și în interesul unei bune administrări a actului de justiție.

Pentru a interveni

însă perimarea, este necesar să se constate că lăsarea în nelucrare a

procesului se datorează culpei părții, existând în acest sens o prezumție

simplă de culpă, dedusă din lipsa de stăruință în judecată în intervalul de

timp reglementat de lege.

În speță, de la data

când s-a menținut măsura suspendării, respectiv, 1 februarie 2006, și până la

data repunerii pe rol din oficiu, și anume, 3 iunie 2010, nici una din părți nu

a întrerupt cursul perimării, lăsând în nelucrare recursul, iar notificările

care au determinat suspendarea judecății au fost soluționate la 14 februarie

2002.

Față de cele ce

preced, având în vedere că lăsarea cauzei în nelucrare se datorează culpei

părții, Înalta Curte constată incidența art. 248 alin. (1) C. proc. civ. și

perimarea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată perimat

recursul declarat de reclamanții A.M.T. și C.J. împotriva deciziei civile nr. 105

din 06 octombrie 2000 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 noiembrie 2010.