ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4528/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila, secția civilă, sub nr. 386/2006, reclamanta P.M. a formulat contestație împotriva dispoziției de respingere nr. 18475 din 8 decembrie 2005 emisă de Primarul Municipiului Brăila, prin care s-a respins notificarea formulată pentru restituirea imobilului din Brăila, solicitând anularea dispoziției respective, în contradictoriu cu Instituția Primarului Municipiului Brăila. Prin sentința civilă nr. 33 din 16 ianuarie 2007, s-a respins, ca nefondată, contestația formulată de P.M. (fostă B.), împotriva dispoziției nr. 18475 din 8 decembrie 2005 a Primarului Municipiului Brăila, privind notificarea de restituire a imobilului din Brăila.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamanta a formulat notificare după apariția Legii nr. 247/2005, fără să observe că dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 au rămas nemodificate și că termenul de depunere a cererilor a expirat la 14 februarie 2002. Reclamanta a mai susținut că situația imobilului solicitat a i se restitui nu se regăsea în formularea art. 21 din Legea nr. 10/2001, articol ce reglementează situația depunerii notificărilor în termen de 6 luni, termen prelungit de două ori, cu câte 3 luni. De altfel, art. 2 din Legea nr. 10/2001 definește, în mod clar, ce se înțelege prin imobile preluate în mod abuziv. Actul normativ sus-menționat reprezintă legea specială în materia revendicării imobiliare, prin care legiuitorul a urmărit să evite perpetuarea stării de incertitudine în ceea ce privește situația juridică a imobilelor preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu valabil, de către stat sau de către alte persoane juridice.

În acest scop a fost instituită, prin art. 21 și urm. din lege, o procedură administrativă ce are ca scop restituirea în natură a imobilelor, de către persoana juridică deținătoare. Legiuitorul a condiționat exercitarea dreptului la restituirea imobilelor de respectarea unor termene, cum este și termenul de 6 luni prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în interiorul căruia trebuie trimisă notificarea către persoana juridică deținătoare a bunului. De altfel, potrivit dispozițiilor art. 44 alin. (1) teza I din Constituție, exercitarea dreptului de proprietate trebuie să se facă în limitele legii. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, criticând-o ca nelegală. Prin decizia civilă nr. 297/A din 28 octombrie 2009, Curtea de Apel Galați, secția civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta P.M.

În motivarea acestei decizii, instanța de apel a reținut că soluția primei instanțe este temeinică și legală. Prin dispoziția contestată, Primarul Municipiului Brăila a respins notificarea reclamantei, ca tardiv formulată. Instanța, fiind sesizată cu o contestație împotriva acestei dispoziții, era obligată să verifice motivarea Primarului privind soluția de respingere a notificării, ca tardiv formulată, astfel încât nu mai trebuia supusă dezbaterii părților excepția tardivității notificării, această excepție nefiind invocată, pentru prima dată, în instanță, ci viza chiar fondul contestației. Este adevărat ca instanța a încuviințat proba cu acte și expertiză, însă administrarea acestora nu putea permite Tribunalului să admită, în fond, contestația atâta vreme cât, în mod legal, s-a respins notificarea, ca fiind depusă peste termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001.

Prin modificările și completările aduse acestei legi prin Legea nr. 247/2005 nu s-a prevăzut o repunere în termenul de notificare. În aceste condiții, termenul limită până la care se putea depune notificarea este tot cel de 6 luni, prevăzut de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nemodificată. Modul în care a fost preluat bunul imobil, de către stat, nu are nicio influență asupra termenului depunerii notificării, contrar celor susținute de reclamantă. Împotriva acestei decizii a declarat recurs apelanta-reclamantă P.M., criticând-o pentru următoarele motive: 1. Cele două instanțe nu au motivat în nici un fel susținerea reclamantei în sensul că ipoteza în care se află imobilul autoarei sale, F.D., care a fost preluat abuziv, în urma unei hotărâri judecătorești, ca și „bun abandonat”, nu se regăsea în legea inițială, ci a apărut ulterior, prin Legea nr. 247/2005.

Partea a indicat textul respectiv, și anume art. 2 pct. 1 lit. d) 1 , dar instanțele au evitat să clarifice această situație de fapt, de necontestat. Este logic că, dacă situația în care se afla reclamanta nu se regăsea în textul inițial, aceasta nu putea să formuleze notificare, neavând temei de drept. Ambele instanțe s-au rezumat, în motivare, la termenul de introducere a notificării. Or, dacă instanța de fond aprecia că notificarea nu a fost depusă în termenul legal, putea să respingă plângerea pe excepția tardivității; instanța a acordat cuvântul pe probe, pe fondul cauzei și, ulterior administrării în parte a acestora, a respins plângerea, ca nefondată. A afirma că plângerea este nefondată, fără a veni cu vreun argument, ci doar făcându-se vorbire despre notificare echivalează cu o nemodvare a hotărârii.

2. Instanța de apel, ca instanță de control judiciar, era în măsură să dezlege problema de drept invocată de reclamantă cu privire la faptul că situația în care a fost preluat imobilul nu se regăsea în legea inițială și să lămurească situația acestuia, însă, în doar câteva fraze succinte, confirmă soluția primei instanțe. A te rezuma la o simplă problemă, anume cea a notificării, deși problema este foarte clară în raport de textul invocat, reprezintă o încercare de tergiversare a soluționării, pe fond, a cauzei. Recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea celor două hotărâri și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la Tribunalul Brăila. Intimata-pârâtă nu a depus întâmpinare în dosar. Analizând decizia civilă recurată din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: În primul rând, susținerile din cadrul celui de-al doilea motiv de recurs reiau, în parte, criticile prezentate în cadrul primului motiv, astfel încât vor fi analizate unitar, de către această instanță. Contrar celor afirmate de recurentă, instanța de apel și-a motivat soluția de respingere a căii de atac, inclusiv sub aspectul „inexistenței” ipotezei de preluare a bunului în litigiu printre cazurile de preluare abuzivă reglementate în Legea nr. 10/2001, în forma inițială, și care, în opinia recurentei, ar fi fost cauza obiectivă a imposibilității sale de a formula notificare pentru acordarea măsurilor reparatorii în privința acestui bun în termenul prevăzut de art. 21 alin. (1) din actul normativ [art. 22 alin. (1) din legea în forma actuală], astfel cum a fost prelungit succesiv prin O.U.G.

nr. 109/2001 și nr. 145/2001. Astfel, chiar dacă într-o formă concisă, instanța de apel a arătat că „prin modificările și completările aduse acestei legi (Legii nr. 10/2001), prin Legea nr. 247/2005, nu s-a prevăzut o repunere în termenul de notificare”. Curtea arată, în continuare, că cererea reclamantei trebuia promovată în termenul prevăzut de art. 21 din legea nemodificată, făcând referire și la sancțiunea incidență în cazul nerespectării acestui termen, respectiv cea a decăderii din dreptul de a mai solicita în justiție măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, după cum se menționează în alin. (5) al aceluiași text de lege.

De asemenea, instanța precizează că „modul în care a fost preluat bunul imobil, de către stat, nu are nicio influență asupra termenului de depunere a notificării”, răspunzând, prin toate aceste argumente, criticii reclamantei privind nereglementarea cazului de preluare a imobilului notificat în forma Legii nr. 10/2001 anterioară modificării sale prin Legea nr. 247/2005. Ca atare, decizia recurată răspunde exigențelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., care prevede obligația instanței de a arăta motivele de fapt și de drept care au fundamentat soluția pronunțată, nefiind incidente cerințele motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., referitoare, printre altele, la lipsa argumentelor soluției pronunțate.

Cât privește decizia prin care s-a confirmat, de către Curtea de Apel, soluția primei instanțe referitoare la tardivitatea notificării, aceasta este dată cu interpretarea și aplicarea corectă a legislației în materie.

Este real că prin art. 1 pct. 5 din Titlul I al Legii nr. 247/2005, privind modificarea și completarea Legii nr. 10/2001, s-a introdus în art. 2 din Legea nr. 10/2001, lit. d) 1 , devenită ulterior republicării lit. e). Acest text de lege menționează, ca ipoteză de preluare abuzivă, printre altele, cazul imobilelor considerate a fi fost abandonate, în baza unei dispoziții administrative sau a unei hotărâri judecătorești pronunțate în temeiul Decretului nr. 111/1951 privind reglementarea situației bunurilor de orice fel supuse confiscării, confiscate, fără moștenitori sau fără stăpân, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Termenul de depunere a notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001, inclusiv pentru cazul în discuție, a rămas, însă, neschimbat, Legea nr. 247/2005 neoperând nicio modificare sub acest aspect.

În consecință, pentru orice categorie de imobile care sunt supuse regimului juridic reglementat de Legea nr. 10/2001, inclusiv pentru imobilul din prezentul litigiu, termenul de notificare este cel prevăzut în art. 21 alin. (1) din legea în forma inițială, astfel cum a fost prelungit prin cele două ordonanțe de urgență indicate mai sus, termen care s-a împlinit la 14 februarie 2002 (în total, un an de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv de la 14 februarie 2001). Curtea a considerat, în mod corect, că este irelevantă modalitatea de preluare din perspectiva termenului de depunere a notificării.

Explicația pentru care actul normativ de modificare și completare a Legii nr. 10/2001, respectiv Legea nr. 247/2005, nu reglementează repunerea în termenul de depunere a notificării sau un nou termen de notificare pentru acest caz de preluare constă în aceea că textul de lege astfel introdus nu prevede un caz de preluare nou, care să fi fost exclus de la incidența legii, în forma inițială, ci reglementează, în mod distinct, un caz de preluare care era prevăzut și anterior, la lit. d) din art. 2 alin. (1), alături de cazul imobilelor preluate de stat pentru neplata impozitelor.

Astfel, în forma legii de la data intrării în vigoare, potrivit art. 2 alin. (1) lit. d), erau considerate „imobile preluate în mod abuziv”, „imobilele preluate de stat pentru neplata impozitelor din motive independente de voința proprietarului sau cele considerate a fi fost abandonate în baza unei dispoziții administrative sau a unei hotărâri judecătorești, in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989”. Ulterior apariției Legii nr. 247/2005, cele două cazuri de preluare a imobilelor (pentru neplata impozitelor și a celor considerate abandonate) au fost prevăzute distinct, situația imobilelor trecute la stat pentru neplata impozitelor rămânând, în continuare, în reglementarea de la lit. d) și fiind modificată prin art. 1 pct. 4 din Titlul I al Legii nr. 247/2005, în sensul nuanțării rolului și atitudinii proprietarului în neplata impozitelor.

Cazul imobilelor considerate a fi fost abandonate și preluate în temeiul Decretului nr. 111/1951 a fost prevăzut, ca ipoteză distinctă de preluare (față de forma inițială a legii), potrivit art. 1 pct. 5 din Titlul I al Legii nr. 247/2005, devenind lit. d) 1 și, ulterior republicării Legii nr. 10/2001, lit. e) din cadrul art. 2, fără să reprezinte, însă, un nou caz de preluare a imobilelor, care să nu fi fost avut în vedere la adoptarea legii de reparație menționate. Pentru aceste argumente, confirmând soluția primei instanțe în ceea ce privește tardivitatea notificării (înregistrată sub nr. 83/2005 la B.E.J. P.G.

și comunicată Consiliului Local al Municipiului Brăila la 14 septembrie 2005), Curtea a procedat la o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 21 alin. (1) și alin. (5) din Legea nr. 10/2001, referitor la termenul de depunere a notificării și la sancțiunea incidență în cazul nerespectării lui, nefiind întrunite criteriile motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Referitor la critica recurentei în legătură cu modalitatea de respingere a contestației, de către prima instanță, confirmată de către Curtea de Apel, și această susținere este neîntemeiată. Într-adevăr, nu contestația formulată de reclamantă împotriva dispoziției emise de Primar, nr. 18475 din 8 decembrie 2005, este tardivă, pentru a fi respinsă ca atare, ci notificarea aceleiași părți, sens în care a și fost respinsă de către instituția amintită.

Soluția Primarului Municipiului Brăila dată notificării, fiind corectă, după cum s-a stabilit în analiza efectuată de instanță, conduce la concluzia că susținerile prezentate în cadrul contestației, de către reclamantă, sunt nefondate, cu consecința respingerii acesteia ca atare, respectiv ca nefondată, iar nu ca tardivă. Această din urmă soluție ar fi trebuit pronunțată în cazul în care plângerea, iar nu notificarea ar fi fost tardivă, ceea ce nu este cazul în speță. În concluzie, în mod corect, Curtea de Apel a considerat asupra modalității de rezolvare a plângerii cu care reclamanta a învestit prima instanță, păstrând soluția acesteia, de respingere a contestației, ca nefondată.

Referitor la modalitatea în care a procedat prima instanță în legătură cu încuviințarea și administrarea probelor, după care a respins plângerea raportat la tardivitatea notificării, în mod corect, Curtea a considerat că administrarea de probe nu poate influența soluția pronunțată pe aspectul tardivității notificării. Analizarea formulării în termen a notificării este o chestiune prioritară oricăror aspecte de fond ale pretențiilor reclamantei și poate fi făcută oricând, în cursul judecății, de către instanță, inclusiv în căile de atac, dispozițiile legale ce reglementează acest termen fiind de ordine publică. Încuviințarea și administrarea de probe nu generează și obligația, pentru instanță, de a se pronunța pe fondul cauzei, și nici nu acoperă, în ceea ce privește soluția ce se va pronunța, nerespectarea, de către parte, a termenului legal imperativ edictat pentru depunerea notificării în temeiul Legii nr. 10/2001.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că decizia recurată a fost pronunțată cu respectarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale în materie, fiind motivată corespunzător soluției pronunțate. În consecință, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta P.M. împotriva deciziei civile nr. 297/A din 28 octombrie 2009 a Curții de Apel Galați, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 septembrie 2010.