ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4528/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4528/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Brăila, secția civilă, sub nr. 386/2006, reclamanta P.M. a

formulat contestație împotriva dispoziției de respingere nr. 18475 din 8

decembrie 2005 emisă de Primarul Municipiului Brăila, prin care s-a respins

notificarea formulată pentru restituirea imobilului din Brăila, solicitând

anularea dispoziției respective, în contradictoriu cu Instituția Primarului Municipiului

Brăila.

Prin sentința civilă nr. 33 din 16

ianuarie 2007, s-a respins, ca nefondată, contestația formulată de P.M. (fostă

B.), împotriva dispoziției nr. 18475 din 8 decembrie 2005 a Primarului

Municipiului Brăila, privind notificarea de restituire a imobilului din Brăila.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că reclamanta a formulat notificare după apariția Legii nr.

247/2005, fără să observe că dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 au

rămas nemodificate și că termenul de depunere a cererilor a expirat la 14

februarie 2002.

Reclamanta a mai susținut că situația imobilului

solicitat a i se restitui nu se regăsea în formularea art. 21 din Legea nr. 10/2001,

articol ce reglementează situația depunerii notificărilor în termen de 6 luni, termen

prelungit de două ori, cu câte 3 luni.

De altfel, art. 2 din Legea nr. 10/2001

definește, în mod clar, ce se înțelege prin imobile preluate în mod abuziv.

Actul normativ sus-menționat reprezintă

legea specială în materia revendicării imobiliare, prin care legiuitorul a urmărit

să evite perpetuarea stării de incertitudine în ceea ce privește situația juridică

a imobilelor preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu valabil, de către stat sau

de către alte persoane juridice.

În

acest scop a fost instituită, prin art. 21 și urm. din lege,

o procedură administrativă ce are ca scop restituirea în natură a imobilelor, de

către persoana juridică deținătoare.

Legiuitorul a condiționat exercitarea dreptului

la restituirea imobilelor de respectarea unor termene, cum este și termenul de 6

luni prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în interiorul căruia trebuie

trimisă notificarea către persoana juridică deținătoare a bunului.

De altfel, potrivit dispozițiilor art.

44 alin. (1) teza I din Constituție, exercitarea dreptului de proprietate trebuie

să se facă în limitele legii.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel

reclamanta, criticând-o ca nelegală.

Prin decizia civilă nr. 297/A din 28 octombrie

2009, Curtea de Apel Galați, secția civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat

de reclamanta P.M.

În

motivarea acestei decizii, instanța de apel a reținut că soluția

primei instanțe este temeinică și legală.

Prin dispoziția contestată, Primarul Municipiului

Brăila a respins notificarea reclamantei, ca tardiv formulată.

Instanța, fiind sesizată cu o contestație

împotriva acestei dispoziții, era obligată să verifice motivarea Primarului privind

soluția de respingere a notificării, ca tardiv formulată, astfel încât nu mai trebuia

supusă dezbaterii părților excepția tardivității notificării, această excepție nefiind

invocată, pentru prima dată, în instanță, ci viza chiar fondul contestației.

Este adevărat ca instanța a încuviințat

proba cu acte și expertiză, însă administrarea acestora nu putea permite Tribunalului

să admită, în fond, contestația atâta vreme cât, în mod legal, s-a respins notificarea,

ca fiind depusă peste termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001.

Prin modificările și completările aduse

acestei legi prin Legea nr. 247/2005 nu s-a prevăzut o repunere în termenul de notificare.

În

aceste condiții, termenul limită până la care se putea depune

notificarea este tot cel de 6 luni, prevăzut de art. 21 alin. (5) din Legea nr.

10/2001, nemodificată.

Modul în care a fost preluat bunul imobil,

de către stat, nu are nicio influență asupra termenului depunerii notificării, contrar

celor susținute de reclamantă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

apelanta-reclamantă P.M., criticând-o pentru următoarele motive:

nici un fel susținerea reclamantei în sensul că ipoteza în care se află imobilul

autoarei sale, F.D., care a fost preluat abuziv, în urma unei hotărâri judecătorești,

ca și „bun abandonat”, nu se regăsea în legea inițială, ci a apărut ulterior, prin

Legea nr. 247/2005. Partea a indicat textul respectiv, și anume art. 2 pct. 1

lit. d)

1

, dar instanțele au evitat să clarifice această situație de fapt,

de necontestat. Este logic că, dacă situația în care se afla reclamanta nu se regăsea

în textul inițial, aceasta nu putea să formuleze notificare, neavând temei de drept.

Ambele instanțe s-au rezumat, în motivare,

la termenul de introducere a notificării. Or, dacă instanța de fond aprecia că notificarea

nu a fost depusă în termenul legal, putea să respingă plângerea pe excepția tardivității;

instanța a acordat cuvântul pe probe, pe fondul cauzei și, ulterior administrării

în parte a acestora, a respins plângerea, ca nefondată. A afirma că plângerea este

nefondată, fără a veni cu vreun argument, ci doar făcându-se vorbire despre notificare

echivalează cu o nemodvare a hotărârii.

judiciar, era în măsură să dezlege problema de drept invocată de reclamantă cu privire

la faptul că situația în care a fost preluat imobilul nu se regăsea în legea inițială

și să lămurească situația acestuia, însă, în doar câteva fraze succinte, confirmă

soluția primei instanțe.

A te rezuma la o simplă problemă, anume

cea a notificării, deși problema este foarte clară în raport de textul invocat,

reprezintă o încercare de tergiversare a soluționării, pe fond, a cauzei.

Recurenta a solicitat admiterea recursului,

casarea celor două hotărâri și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la Tribunalul

Brăila.

Intimata-pârâtă nu a depus întâmpinare

în dosar.

Analizând decizia civilă recurată din perspectiva

criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.,

Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

În

primul rând, susținerile din cadrul celui de-al doilea motiv

de recurs reiau, în parte, criticile prezentate în cadrul primului motiv, astfel

încât vor fi analizate unitar, de către această instanță.

Contrar celor afirmate de recurentă, instanța

de apel și-a motivat soluția de respingere a căii de atac, inclusiv sub aspectul

„inexistenței” ipotezei de preluare a bunului în litigiu printre cazurile de preluare

abuzivă reglementate în Legea nr. 10/2001, în forma inițială, și care, în opinia

recurentei, ar fi fost cauza obiectivă a imposibilității sale de a formula notificare

pentru acordarea măsurilor reparatorii în privința acestui bun în termenul prevăzut

de art. 21 alin. (1) din actul normativ [art. 22 alin. (1) din legea în forma actuală],

astfel cum a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și nr. 145/2001.

Astfel, chiar dacă într-o formă concisă,

instanța de apel a arătat că „prin modificările și completările aduse acestei legi

(Legii nr. 10/2001), prin Legea nr. 247/2005, nu s-a prevăzut o repunere în termenul

de notificare”.

Curtea arată, în continuare, că cererea

reclamantei trebuia promovată în termenul prevăzut de art. 21 din legea nemodificată,

făcând referire și la sancțiunea incidență în cazul nerespectării acestui termen,

respectiv cea a decăderii din dreptul de a mai solicita în justiție măsurile reparatorii

prevăzute de Legea nr. 10/2001, după cum se menționează în alin. (5) al aceluiași

text de lege.

De asemenea, instanța precizează că „modul

în care a fost preluat bunul imobil, de către stat, nu are nicio influență asupra

termenului de depunere a notificării”, răspunzând, prin toate aceste argumente,

criticii reclamantei privind nereglementarea cazului de preluare a imobilului notificat

în forma Legii nr. 10/2001 anterioară modificării sale prin Legea nr. 247/2005.

Ca atare, decizia recurată răspunde exigențelor

art. 261 pct. 5 C. proc. civ., care prevede obligația instanței de a arăta motivele

de fapt și de drept care au fundamentat soluția pronunțată, nefiind incidente cerințele

motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., referitoare,

printre altele, la lipsa argumentelor soluției pronunțate.

Cât privește decizia prin care s-a confirmat,

de către Curtea de Apel, soluția primei instanțe referitoare la tardivitatea notificării,

aceasta este dată cu interpretarea și aplicarea corectă a legislației în materie.

Este real că prin art. 1 pct. 5 din Titlul

I

al Legii nr. 247/2005, privind modificarea

și completarea Legii nr. 10/2001, s-a introdus în art. 2 din Legea nr. 10/2001,

lit. d)

1

, devenită ulterior republicării lit. e).

Acest text de lege menționează, ca ipoteză

de preluare abuzivă, printre altele, cazul imobilelor considerate a fi fost abandonate,

în baza unei dispoziții administrative sau a unei hotărâri judecătorești pronunțate

în temeiul Decretului nr. 111/1951 privind reglementarea situației bunurilor de

orice fel supuse confiscării, confiscate, fără moștenitori sau fără stăpân, în perioada

6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Termenul de depunere a notificărilor formulate

în baza Legii nr. 10/2001, inclusiv pentru cazul în discuție, a rămas, însă, neschimbat,

Legea nr. 247/2005 neoperând nicio modificare sub acest aspect.

În

consecință, pentru orice categorie de imobile care sunt supuse

regimului juridic reglementat de Legea nr. 10/2001, inclusiv pentru imobilul din

prezentul litigiu, termenul de notificare este cel prevăzut în art. 21 alin.

(1) din legea în forma inițială, astfel cum a fost prelungit prin cele două ordonanțe

de urgență indicate mai sus, termen care s-a împlinit la 14 februarie 2002 (în total,

un an de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv de la 14

februarie 2001).

Curtea a considerat, în mod corect, că

este irelevantă modalitatea de preluare din perspectiva termenului de depunere a

notificării.

Explicația pentru care actul normativ de

modificare și completare a Legii nr. 10/2001, respectiv Legea nr. 247/2005, nu reglementează

repunerea în termenul de depunere a notificării sau un nou termen de notificare

pentru acest caz de preluare constă în aceea că textul de lege astfel introdus nu

prevede un caz de preluare nou, care să fi fost exclus de la incidența legii, în

forma inițială, ci reglementează, în mod distinct, un caz de preluare care era prevăzut

și anterior, la lit. d) din art. 2 alin. (1), alături de cazul imobilelor preluate

de stat pentru neplata impozitelor.

Astfel, în forma legii de la data intrării

în vigoare, potrivit art. 2 alin. (1) lit. d), erau considerate „imobile preluate

în mod abuziv”, „imobilele preluate de stat pentru neplata impozitelor din motive

independente de voința proprietarului sau cele considerate a fi fost abandonate

în baza unei dispoziții administrative sau a unei hotărâri judecătorești, in perioada

6 martie 1945-22 decembrie 1989”.

Ulterior apariției Legii nr. 247/2005,

cele două cazuri de preluare a imobilelor (pentru neplata impozitelor și a celor

considerate abandonate) au fost prevăzute distinct, situația imobilelor trecute

la stat pentru neplata impozitelor rămânând, în continuare, în reglementarea de

la lit. d) și fiind modificată prin art. 1 pct. 4 din Titlul

I

al Legii nr. 247/2005, în sensul nuanțării

rolului și atitudinii proprietarului în neplata impozitelor.

Cazul imobilelor considerate a fi fost

abandonate și preluate în temeiul Decretului nr. 111/1951 a fost prevăzut, ca ipoteză

distinctă de preluare (față de forma inițială a legii), potrivit art. 1 pct. 5 din

Titlul

I

al Legii nr. 247/2005, devenind lit.

d)

1

și, ulterior republicării Legii nr. 10/2001, lit. e) din cadrul

art. 2, fără să reprezinte, însă, un nou caz de preluare a imobilelor, care să nu

fi fost avut în vedere la adoptarea legii de reparație menționate.

Pentru aceste argumente, confirmând soluția

primei instanțe în ceea ce privește tardivitatea notificării (înregistrată sub

nr. 83/2005 la B.E.J. P.G. și comunicată Consiliului Local al Municipiului Brăila

la 14 septembrie 2005), Curtea a procedat la o corectă interpretare și aplicare

a dispozițiilor art. 21 alin. (1) și alin. (5) din Legea nr. 10/2001, referitor

la termenul de depunere a notificării și la sancțiunea incidență în cazul nerespectării

lui, nefiind întrunite criteriile motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Referitor la critica recurentei în legătură

cu modalitatea de respingere a contestației, de către prima instanță, confirmată

de către Curtea de Apel, și această susținere este neîntemeiată.

Într-adevăr, nu contestația formulată de

reclamantă împotriva dispoziției emise de Primar, nr. 18475 din 8 decembrie 2005,

este tardivă, pentru a fi respinsă ca atare, ci notificarea aceleiași părți, sens

în care a și fost respinsă de către instituția amintită.

Soluția Primarului Municipiului Brăila

dată notificării, fiind corectă, după cum s-a stabilit în analiza efectuată de instanță,

conduce la concluzia că susținerile prezentate în cadrul contestației, de către

reclamantă, sunt nefondate, cu consecința respingerii acesteia ca atare, respectiv

ca nefondată, iar nu ca tardivă. Această din urmă soluție ar fi trebuit pronunțată

în cazul în care plângerea, iar nu notificarea ar fi fost tardivă, ceea ce nu este

cazul în speță.

În

concluzie, în mod corect, Curtea de Apel a considerat asupra

modalității de rezolvare a plângerii cu care reclamanta a învestit prima instanță,

păstrând soluția acesteia, de respingere a contestației, ca nefondată.

Referitor la modalitatea în care a procedat

prima instanță în legătură cu încuviințarea și administrarea probelor, după care

a respins plângerea raportat la tardivitatea notificării, în mod corect, Curtea

a considerat că administrarea de probe nu poate influența soluția pronunțată pe

aspectul tardivității notificării.

Analizarea formulării în termen a notificării

este o chestiune prioritară oricăror aspecte de fond ale pretențiilor reclamantei

și poate fi făcută oricând, în cursul judecății, de către instanță, inclusiv în

căile de atac, dispozițiile legale ce reglementează acest termen fiind de ordine

publică.

Încuviințarea și administrarea de probe

nu generează și obligația, pentru instanță, de a se pronunța pe fondul cauzei, și

nici nu acoperă, în ceea ce privește soluția ce se va pronunța, nerespectarea, de

către parte, a termenului legal imperativ edictat pentru depunerea notificării în

temeiul Legii nr. 10/2001.

Având în vedere aceste considerente,

Înalta Curte constată că decizia recurată a fost pronunțată cu respectarea și aplicarea

corectă a dispozițiilor legale în materie, fiind motivată corespunzător soluției

pronunțate.

În

consecință, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge

recursul declarat de reclamantă, ca nefondat, nefiind întrunite cerințele art. 304

pct. 7 și 9 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamanta P.M. împotriva deciziei civile nr. 297/A din 28 octombrie 2009 a Curții

de Apel Galați, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17

septembrie 2010.