ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1659/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată, la 15 aprilie 2010, pe rolul Tribunalului Arad, reclamantul G.G. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Administrației și Internelor, Casa de Pensii, solicitând obligarea acestuia la calcularea și plata sumei aferente procentului de 106% raportat la baza de calcul a pensiei, pentru perioada ianuarie 2006-iunie 2007; a sumei aferente procentului de 116% pentru perioada iulie 2007-martie 2008, sumă la care să fie aplicate și sporurile de 20% pentru decorarea sa cu ordinul Meritul Militar clasa I și 9% sporul pentru pensie suplimentară, actualizate cu indicele de inflație. Prin sentința civilă nr. 50 din 11 ianuarie 2011, Tribunalul Arad a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut, în esență, că, pentru pretențiile aferente perioadei 15 aprilie 2007-31 ianuarie 2008, operează excepția autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 1613 din 10 noiembrie 2009, pronunțată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. 336/108/2009, iar cu privire la pretențiile vizând lunile februarie și martie 2008, raportat la dispozițiile art. 25 din Legea nr. 164/2001 și la deciziile Curții Constituționale nr. 31/2003 și nr. 1234/2009, nu se relevă elemente de nelegalitate cu privire la modalitatea de calcul a pensiei reclamantului de către pârâtă. Împotriva acestei sentințe, reclamantul a declarat recurs. Curtea de Apel Timișoara, secția litigii de muncă și asigurări sociale, prin decizia civilă nr. 841 din 6 aprilie 2011, a admis recursul, a casat hotărârea recurată și a trimis cauza spre competentă soluționare, Tribunalului București.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că art. 156 din Legea nr. 19/2000 prevede că, din punct de vedere teritorial, cererile îndreptate împotriva C.N.P.A.S. sau împotriva caselor teritoriale de pensii se adresează instanței în a cărei rază teritorială domiciliază sau își are sediul reclamantul. Celelalte cereri se adresează instanței în a cărei rază teritorială își are domiciliul sau sediul pârâtul. Reținând că acțiunea nu este îndreptată împotriva unei case teritoriale de pensii ci împotriva Ministerului Administrației și Internelor, Casa de Pensii, care are sediul în București, instanța a apreciat că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 156 din Legea nr. 19/2000 teza a II-a potrivit cărora cererea se adresează instanței de la sediul pârâtului, motiv pentru care a casat hotărârea recurată și a trimis cauza, spre competentă soluționare, Tribunalului București.

Învestit cu judecarea cauzei, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, prin sentința civilă nr. 11440 din 7 decembrie 2012, a admis excepția necompetenței sale teritoriale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalul Arad și, constatând ivit conflict negativ de competență, a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență. Pentru a hotărî astfel, această din urmă instanță a reținut următoarele: Potrivit tezei I a art. 156 din Legea nr. 19/2000, cererile îndreptate împotriva C.N.P.A.S. sau împotriva caselor teritoriale de pensii se adresează instanței în a cărei rază teritorială își are domiciliul sau sediul reclamantul.

Instanța a reținut că deși textul face trimitere in mod expres la acțiunile introduse împotriva C.N.P.A.S. sau împotriva caselor teritoriale de pensii, el trebuie interpretat ca vizând acțiunile introduse împotriva tuturor organelor care stabilesc și plătesc drepturile de pensie, fie că au sau nu personalitate juridica proprie, indiferent că acestea sunt constituite în cadrul sistemului public de pensii sau în cadrul sistemelor neintegrate. Tribunalul București a constat că, în cazul de față, interpretarea logico-gramaticală a legii trebuie completată cu interpretarea teleologică, care ține seama de voința legiuitorului.

Astfel, a reținut că este evident că normele de mai sus sunt norme de favoare, care instituie o competenta specială, în beneficiul reclamanților, legiuitorul având in vedere că pensionarii reprezintă o categorie socială distinctă, că drepturile de asigurări sociale pe care aceștia le solicită au o natură specială având ca destinație asigurarea existentei zilnice și că ar fi mult prea împovărător pentru pensionari ca, la o vârstă înaintată, să se deplaseze la instanțele de la sediile organelor de pensii, aceste deplasări impunând un consum mare de energie și de venituri. Or, aceste considerente sunt valabile atât în cazul pensionarilor din sistemul public de pensii, cat și in cazul celor din sistemele neintegrate, aceștia situându-se, din punctul de vedere al condițiilor de acces la actul de justiție, în aceeași situație juridica.

Or, la situații juridice identice, tratamentul legal trebuie sa fie identic. În cazul in care s-ar aprecia că acțiunile introduse de pensionarii din sistemele neintegrate de pensii sunt de competenta instanțelor de le sediul paratului, s-ar creea o discriminare nejustificata intre cele doua categorii de pensionari, determinată de un element aleator și neesențial, respectiv de organul plătitor al pensiei. Tribunalul a reținut că diferența dintre normele de competență stabilite de teza I și cele stabilite de teza a II-a a art. 156 din Legea nr. 19/2000 nu este dată de organul care stabilește și plătește pensia, ci de natura și scopul acțiunilor introduse împotriva altor pârâți decât organele de pensii.

Astfel, în timp ca primele au ca scop realizarea directă și imediată a unor drepturi de pensie, având un caracter urgent, cele din a doua categorie pot viza eventual realizarea unor drepturi conexe celor de pensii, ca de exemplu, procurarea unor adeverințe sau a altor drepturi de asigurări sociale. În consecință, tribunalul a constatat că regulile speciale de competență prevăzute de art. 156, teza I din Legea nr. 19/2000 se aplică și în cazul de față și, cum domiciliul reclamantului se află în județul Arad, a declinat competența de judecare a cauzei în favoarea Tribunalului Arad. Sesizată în vederea soluționării conflictului de negativ de competență, Înalta Curte reține următoarele: Conflictul negativ de competență, în condițiile art. 20 alin. (2) C. proc.

civ., presupune ca două sau mai multe instanțe să se declare necompetente să judece aceeași pricină, Prin urmare, pentru existența conflictului negativ de competență este necesară întrunirea cumulativă a mai multor condiții, și anume: să existe două sau mai multe instanțe sesizate cu aceeași pricină (aceleași părți, obiect și cauză), instanțele să se fi declarat necompetente, declinările de competență să fie reciproce, cel puțin una din aceste instanțe să fie competentă să soluționeze cererea respectivă. În speță, nu există două instanțe care să-și fi declinat reciproc competența, în condițiile în care, prin decizia civilă nr. 841 din 6 aprilie 2011, Curtea de Apel Timișoara a trimis cauza spre competentă soluționare Tribunalului București, în urma admiterii căii de atac a recursului promovat de reclamant, iar prin sentința civilă nr. 11440 din 17 decembrie 2012 Tribunalul București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Arad.

Or, conform dispozițiilor art. 315 din C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanțelor de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Față de aceste dispoziții legale, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale era obligat să judece fondul raportului juridic dedus judecății, deoarece problema de drept dezlegată în recurs a privit însăși competența de judecată în primă instanță. Față de cele arătate, analizând condițiile reglementate de dispozițiile art. 20 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată că în cauză nu există conflict negativ de competență, astfel încât sesizarea urmează a fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată inexistența conflictului negativ de competență. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 martie 2013.