ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1586/2013

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 30 iunie 2009 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, Primăria orașului C. a chemat în judecată A.V.A.S. și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună anularea deciziei nr. 117 din 13 aprilie 2009 emisă de intimată și să oblige intimata să soluționeze notificarea din 2001, formulată de B.R., cu cheltuieli de judecată. În motivarea contestației, s-a arătat că, prin decizia nr. 117 din 13 aprilie 2009 emisă de A.V.A.S., a fost declinată competența de soluționare a notificării din 2001, formulată de B.R., către Primăria orașului C. A mai învederat contestatoarea că, pentru a emite această decizie, A.V.A.S.

a avut în vedere dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată. Prin sentința civilă nr. 232 din 23 februarie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale active și a respins contestația formulată de contestatoarea Primăria orașului C., ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă. A fost respinsă ca neîntemeiată cererea contestatoarei de obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecată. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele: Din interpretarea dispozițiilor Legii 10/2001, rezultă că numai persoana îndreptățită poate formula contestație împotriva deciziei emise de unitatea deținătoare, nu și o altă persoană juridică, în favoarea căreia s-a declinat competența de soluționare a notificării.

Prin urmare, Primăria orașului C. nu are calitate procesuală activă, aceasta având obligația de a soluționa notificarea, prin emiterea unei dispoziții motivate, conform prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta Primăria orașului C., prin primar, iar prin decizia nr. 38/A din 6 martie 2012, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins apelul, ca nefondat. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere în vedere următoarele considerente: Obiectul cauzei deduse judecății îl reprezintă contestația formulată de Primăria Orașului C. împotriva deciziei din 13 aprilie 2009 emisă de A.V.A.S.

București, care nu este o decizie de soluționare a unei notificări emisă în baza prevederilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ci o decizie privitoare la competența de soluționare a acesteia. În mod just instanța de fond a apreciat că posibilitatea atacării în justiție a deciziei, în termen de 30 de zile de la comunicare, aparține numai persoanei care a formulat notificarea (B.R.), nu și Primăriei C., prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 referindu-se la persoana care se pretinde îndreptățită. Pe de altă parte, are calitatea de entitate deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001 și are obligația de a răspunde notificărilor formulate de persoanele pretins îndreptățite la măsuri reparatorii, acea entitate cu personalitate juridică care are imobilul înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat.

Este de menționat că prin patrimoniu se înțelege totalitatea drepturilor (activul) și a obligațiilor (pasivul) unei persoane fizice ori juridice care au o valoare economică, ceea ce înseamnă că acesta este constituit din totalitatea drepturilor cu valoare economică care îi aparțin și nu doar a drepturilor de proprietate. În consecință, entitățile deținătoare nu pot refuza soluționarea notificărilor care le sunt adresate cu privire la imobilele pentru care exercită alte drepturi patrimoniale, doar sub motiv că nu exercită un drept de proprietate. Așa fiind, nu poate fi primită apărarea contestatoarei în sensul că nu ar avea acest imobil în patrimoniu, aceasta întrucât aparțin patrimoniului său nu numai bunurile asupra cărora exercită un drept de proprietate, cum greșit susține, ci și cele asupra cărora exercită alte drepturi cu valoare economică, cum sunt dreptul de administrare ori de folosință.

Pentru a fi incident art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, așa cum se susține prin motivele de apel, pentru ca măsurile reparatorii în echivalent să fie propuse de instituția publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea, în speță A.V.A.S., imobilul trebuie să facă parte din patrimoniul societății comerciale și această societate comercială să fie privatizată. Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs contestatoarea Primăria Orașului C. Prin motivele de recurs, contestatoarea formulează următoarele critici, pe care le întemeiază pe prevederile art. 304 pct 8 și 9 C. proc. civ.: 1. Prin decizia din 13 aprilie 2009, A.V.A.S. București nu a soluționat notificarea din 2001, ci a declinat competența de soluționare a respectivei notificări.

Prin urmare, nu sunt aplicabile prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, articol de lege care se referă la decizia de respingere sau admitere a notificării. Din moment ce decizia din 13 aprilie 2009 a fost comunicată Primăriei Orașului C., această instituție poate formula contestație împotriva deciziei în termenul de 30 de zile de la comunicare, cu atât mai mult cu cât în cuprinsul deciziei din 13 aprilie 2009 nu se precizează cine poate contesta această decizie. 2. Recurenta susține că nu se impunea emiterea unei decizii de declinare de competență întrucât, potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001, numai în cazul în care persoana îndreptățită nu cunoaște deținătorul bunului imobil solicitat, notificarea se va trimite primăriei în a cărei rază se afla imobilul, iar aceasta are obligația să identifice unitatea deținătoare.

În cauză, nu se pune problema necunoașterii deținătorului terenului, întrucât din cuprinsul notificării din 2001, rezultă că B.R. s-a adresat SC M. SA, ca unitate deținătoare. Recurenta susține că nu sunt aplicabile prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, reținute în cuprinsul deciziei emise de A.V.A.S., întrucât imobilul este situat în intravilanul orașului Cîmpeni, în incinta unei societăți comerciale, care îl folosește pentru depozitarea materialului lemnos. Prin urmare, arată recurenta, motivarea A.V.A.S. București, de declinare a competenței de soluționare a notificării în temeiul art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu are temei legal, competența de soluționare a notificării din 2001 aparținând A.V.A.S.

București și nu Primăriei C. Față prevederile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care stabilește că persoana deținătoare este obligată să soluționeze notificarea, se impune aplicarea dispozițiilor art. 29 alin. (1) și (3) din Legea nr. 10/2001, în raport cu care competența de soluționare a notificării revine, în cauză, A.V.A.S. București, în calitate de instituție publică care a efectuat privatizarea. Având în vedere faptul că imobilul a fost expropriat, soluționarea acestei notificări întră sub incidența Legii nr. 10/2001 și nu sub incidența Legii fondului funciar, așa cum susține A.V.A.S. București în decizia de declinare competență către Primăria C. Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente: Este necontestat în cauză că, prin notificarea din 2001, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 și înregistrată la A.V.A.S.

din 22 aprilie 2002, B.R. a solicitat restituirea terenului în suprafață de 2086 mp, înscris în CF Cîmpeni și evidențiat în patrimoniul SC M. SA. Prin decizia din 13 aprilie 2009, în temeiul art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, A.V.A.S. a declinat competența de soluționare a notificării din 2001 în favoarea Primăriei C., apreciind că imobilul a cărui restituire se solicită nu face obiectul Legii nr. 10/2001. Prin cererea care a învestit instanțele în prezentul litigiu, Primăria C. a solicitat anularea deciziei din 13 aprilie 2009 emisă de A.V.A.S., considerând că, în mod greșit, prin această decizie, competența de soluționare a notificării din 2001 a fost stabilită în sarcina sa. 1. Înalta Curte apreciază că instanța de apel a aplicat corect în cauză prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, atunci când a confirmat soluția primei instanțe de respingere a contestației ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

Potrivit prevederilor legale menționate, decizia emisă în procedura administrativă reglementată de Legea nr. 10/2001 poate fi contestată numai de persoana îndreptățită. Prin urmare, cât timp legiuitorul a reglementat numai în favoarea persoanei îndreptățite posibilitatea declanșării procedurii judiciare, prin formularea unei contestații împotriva deciziei sau dispoziției emise de unitatea notificată, nu este permisă sesizarea instanțelor de judecată de către o altă persoană. Aplicarea dispozițiilor legale menționate, și care conferă calitate procesuală activă numai persoanei îndreptățite, nu ar putea fi înlăturată, așa cum se susține prin motivele de recurs, de faptul că, prin decizia din 13 aprilie 2009, A.V.A.S.

București nu a soluționat notificarea din 2001, ci a declinat competența de soluționare a respectivei notificări, ori de împrejurarea că această decizie a fost comunicată Primăriei C., iar în cuprinsul ei nu se precizează persoana care o poate contesta. Chiar dacă prin decizia din 13 aprilie 2009, A.V.A.S. nu a soluționat notificarea din 2001, ci a declinat competența de soluționare a acesteia în favoarea Primăriei C., decizia contestată este o decizie emisă în procedura Legii 10/2001, astfel încât îi rămân aplicabile prevederile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 sub aspectul determinării subiectelor de drept care o pot contesta injustiție. Cu atât mai mult, comunicarea acestei decizii și lipsa unei mențiuni privind persoanele care o pot contesta nu pot naște în favoarea recurentei un drept la acțiune pe care actul normativ în temeiul căruia decizia a fost emisă nu i-l recunoaște.

2. Față de soluția pronunțată în cauză, de respingere a contestației pentru lipsa calității procesuale active, Înalta Curte apreciază că nu se impune analizarea celorlalte critici cuprinse în recursul declarat și care vizează temeinicia măsurii cuprinse în decizia contestată, de declinare a competenței de soluționare a notificării în favoarea Primăriei C. Aceste susțineri privind nelegalitatea soluției de declinarea a competenței de soluționare a notificării, întemeiate pe împrejurarea că persoana îndreptățită cunoaște unitatea deținătoare a imobilului, pe greșita aplicare a prevederilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și ale art. 22 și 29 din același act normativ, ar fi putut fi analizate numai în condițiile unei legale sesizări a instanței, inclusiv sub aspectul cadrului procesual.

Or, pentru considerentele anterior expuse, sesizarea instanțelor s-a făcut de o persoană lipsită de calitate procesuală activă, iar această împrejurare împiedica analizarea fondului pretențiilor deduse judecății, față de prevederile art. 316 C. proc. civ. raportat la art. 137 C. proc. civ. Înalta Curte reține, totodată că, deși prin motivele de recurs au fost indicate și prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., niciuna dintre criticile formulate nu poate fi circumscrisă acestui caz de modificare a deciziei, astfel încât nu va exercita controlul judiciar de legalitate din această perspectivă. În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de contestatoarea Primăria orașului C. împotriva deciziei civile nr. 38A din 06 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 martie 2013.