ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 253/2015

Asupra recursului civil de față, constată: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la data de 16 februarie 2011, reclamanții T.S., R.T.C., R.C.C. și R.V.I. au chemat în judecată pe pârâții SC P. SA Ploiești, Spălătoria Auto Ploiești și SC F.D.E.E.E.D.M.N. SA solicitând a se constata dobândită proprietatea, ca efect al uzucapiunii și obligarea pârâților de a le lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie, terenul în suprafață de 38.893 mp situat în Ploiești, jud. Prahova. În motivarea în fapt a acțiunii, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 1890 și art. 480 C. civ., reclamanții au arătat că pârâții ocupă abuziv terenul mai sus individualizat, deși acesta le aparține de drept reclamanților, fiind dobândit prin moștenire de la autorii, R.R.

(decedat) și R.S. (decedată). La termenul de judecată din 12 octombrie 2011, reclamanții au indicat valoarea obiectului imobilului sub cuantumul de 500.000 lei. Față de această precizare, Tribunalul Prahova, prin sentința civilă nr. 2304 din 12 octombrie 2011 a admis excepția de necompetență materială, invocată de instanță din oficiu și, pe cale de consecință, a dispus declinarea cauzei Judecătoriei Ploiești, în raport de prevederile art. 2 lit. b) C. proc. civ. de la 1865. Prin Decizia nr. 1602 din 15 decembrie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, s-a respins cu caracter irevocabil, recursul declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 2304 din 12 octombrie 2011 a Tribunalului Prahova.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești sub nr. 31617/281/2011 la data de 29 decembrie 2011. Judecătoria Ploiești, secția civilă, prin sentința nr. 4693 din 14 martie 2013 a apreciat, la rându-i, că nu este competentă a soluționa pricina, întrucât, valoarea imobilului, după prețuirea inițială realizată de reclamanți este de 1.000 lei, a constatat ivit conflictul negativ de competență între aceasta și Tribunalul Prahova. Ca instanță de regulator, Curtea de Apel Ploiești, prin Decizia nr. 27 CC din 25 aprilie 2013 a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova, reținând că, la data înregistrării acțiunii, reclamanții au precizat valoarea imobilului ca fiind superioară sumei de 500.000 lei, iar stabilirea corectă a valorii imobilului a fost determinată prin raportul de expertiză.

Tribunalul Prahova, prin sentința civilă nr. 3102 din 12 decembrie 2013 a respins acțiunea formulată de reclamanții T.S., R.T.C., R.C.C. și R.V.I. în contradictoriu cu pârâtele SC P.P.J.P. (P.J.G.) SRL, Spălătoria Auto Ploiești, F.M.N.S.T. și SC F.D.E.E.E.D.M.N. SA-S.D.E.E. Ploiești, ca neîntemeiată. A respins cererea reclamanților de acordare a cheltuielilor de judecată. Pentru a hotârî astfel, instanța de fond a reținut că, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1890 C. civ., potrivit căruia, toate acțiunile reale se vor prescrie în termenul de 30 de ani, fără ca cel care invocă această prescripție să fie obligat a produce vreun titlu și fără să i se poată opune reaua-credință”.

Astfel, pentru ca dreptul de proprietate asupra unui bun să poată fi dobândit prin efectul uzucapiunii este necesar sa fie îndeplinite două condiții cumulative, respectiv, să se fi exercitat o posesie utilă asupra respectivului bun și imobilul să se fi aflat în posesia celui care o invocă, cel puțin 30 de ani. Prin urmare, uzucapiunea se întemeiază pe existenta unei posesii care, pentru a putea conduce la dobândirea proprietății, trebuie să fi fost exercitată în mod util, continuu, neîntrerupt, sub nume de proprietar potrivit art. 1847 C. civ. și fără ca respectiva posesie să fi încetat, prin întrerupere sau precaritate. Astfel cum posesia a fost definită în literatura juridică, aceasta reprezintă stăpânirea de fapt a unui bun care, din punct de vedere al conduitei posesorului, apare ca o exteriorizare a atributelor unui drept real.

S-a reținut că, atât timp cât reclamanții nu dețin stăpânirea materială a bunului în litigiu, nu se poate susține că ar avea posesia acestuia. Tribunalul a apreciat că reclamanții nu pot uza nici de instituția joncțiunii posesiilor reglementată de art. 1860 C. civ., pentru că această facultate instituită de legiuitor se poate invoca doar pentru unirea a două sau mai multe posesii propriu-zise, iar, potrivit precizărilor de mai sus, reclamanții nu exercită o asemenea posesie asupra bunului în litigiu. În mod cert, nu poate fi primită nici cererea de constatare a îndeplinirii condițiilor de a uzucapa în persoana autorului comun al reclamanților, R.R.

De altfel, reclamanții au încercat redobândirea aceluiași bun imobil pe calea acțiunii în revendicare de drept comun, acțiune ce a fost respinsă irevocabil prin Decizia nr. 99 din 12 mai 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, (filele 6-10 Dosar nr. 1032/105/2011 al Tribunalului Prahova). Împotriva sentinței civile nr. 3102 din 12 decembrie 2013 a Tribunalului Prahova au declarat apel reclamanții T.S., R.T.C., R.C.C. și R.V.I., criticând-o pentru motive de nelegalitate și netemeinicie. În motivarea cererii de apel, reclamanții au arătat că instanța a pronunțat o hotărâre contară probelor din dosar și a dispozițiilor legale referitoare la constatarea uzucapiuni suprafeței de teren identificată în acțiune și în expertiza de evaluare făcută de P.D., nerespectându-se prevederile art. 1847 și urm. C. civ.

anterior. Reclamanții au susținut că, deși au dovedit că autorul lor a stăpânit peste 30 ani terenul în litigiu, sub nume de proprietar, aceștia au fost deposedați silit în anul 1962, prin mutare forțată la bloc și alungarea din gospodăria proprie și terenul aferent, iar, în prezent, pârâtele stăpânesc abuziv terenul, lipsindu-i de acest drept. Reclamanții au mai arătat că, în mod eronat, instanța de fond a considerat că a fost învestită și cu o acțiune în revendicare și că, anterior, o altă acțiune cu același obiect le-a fost respinsă. Referitor la posesia de bună-credință, reclamanții au precizat că au locuit cu toată familia în gospodărie, s-au ocupat de cultivarea terenului, iar autorul lor a achitat impozitele pentru respectivul imobil, dar documentele din arhivă nu au mai putut fi păstrate.

Cât privește taxa judiciară de timbru, apelanții-reclamanți au menționat că nu erau obligați a o plăti, beneficiind de Legea nr. 146/1997, astfel că, instanța de judecată, în mod eronat a dispus eșalonarea plății, pe care de fapt nici nu o datorau. Apelanții-reclamanți au solicitat admiterea apelului, desființarea sentinței și admiterea acțiunii, astfel cum a fost precizată, în sensul constatării dobândirii proprietății, ca efect al uzucapiunii. La termenul de judecată din data de 16 octombrie 2014, intimata-pârâtă SC F.D.E.E.E.D.M.N. SA - S.D.E.E. Ploiești, a invocat excepția netimbrării apelului cu 197.091,4 lei taxă judiciară de timbru și 2,5 lei timbru judiciar. Prin Decizia nr. 1112 din 16 octombrie 2014, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, a admis excepția netimbrării apelului declarat de reclamanți și, pe cale de consecință, a anulat cererea de apel formulată de aceștia, ca netimbrată.

Pentru a decide astfel asupra excepției, curtea de apel a reținut că, potrivit prevederilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările și completările ulterioare, taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat. Astfel, în acord cu dispozițiile art. 20 alin. (2) din același act normativ, dacă taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantum legal în momentul înregistrării acțiunii sau cererii, instanța va pune în vedere petentului să achite suma datorată până la primul termen de judecată. Prin art. 20 alin. (3) al aceluiași text, se statuează că neîndeplinirea obligației de plată a taxei de timbru până la termenul stabilit se sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii, în același sens stipulându-se și prin dispozițiile art. 35 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.

Totodată, dispozițiile art. 9 din O.G. nr. 32/2005 privind timbru judiciar, sancționează nedepunerea timbrului judiciar, cu anularea cererii. Împotriva Deciziei nr. 1112 din 16 octombrie 2014 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, au declarat recurs reclamanții T.S., R.T.C., R.C.C. și R.V.I. la data de 31 octombrie 2014, criticând-o sub aspectul calculului greșit al taxei judiciare de timbru stabilită de instanță, întrucât, în apel au fost obligați să achite integral taxa judiciară de timbru în cuantum de 197.091,4 lei și 5 lei, timbru judiciar, deși în căile de atac, taxele judiciare de timbru se achită, în proporție de 50% din taxa legală stabilită la fond.

Recurenții-reclamanți aduc și critici, potrivit cărora, pe lângă calcul greșit al taxei judiciare de timbru stabilit de instanță, în apel, instanța de control judiciar nu le-ar fi respectat nici dreptul la apărare, deoarece le-au respins în mod nejustificat cererea prin care reclamanții au solicitat, la data de 16 octombrie 2014, amânarea cauzei și acordarea unui nou termen de judecată. Reclamanții solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, aceleiași instanțe, din conținutul criticilor rezultând că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 20 alin. (1) și (3) din Legea nr. 146/1997 și art. 11 privind taxele judiciare de timbru, astfel cum a fost modificată și completată.

Recursul este fondat și urmează a fi admis, în limita și pentru considerentele ce succed: Este de observat că, în calea ordinară de atac, prin motivele de apel formulate de reclamanți (fila 5 dosar apel), mai precis la finele acestora, R.T., T.S., R.C. și R.V.I. au solicitat ,,scutirea de la plata taxei judiciare de timbru, în temeiul Legii nr. 146/1997”. Ulterior, reclamanți au formulat, în temeiul art. 6 lit. d) din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar, o cerere de acordare a acestuia sub forma,,scutirii, reducerii, eșalonării sau amânării de la plata taxelor judiciare de timbru”, cerere ce se află la fila 11 dosar apel. Această cerere privind acordarea ajutorului public judiciar a fost analizată de instanță și respinsă, prin încheierea pronunțată în camera de consiliu la data de 20 mai 2014 de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, (fila 60 dosar apel).

Pentru a o respinge, instanța a reținut, în esență, că pe lângă cerințele prevăzute de art. 8 din O.U.G. nr. 51/2008, instanțele vor verifica, totodată și îndeplinirea condițiile stipulate de dispozițiile art. 7 din aceeași ordonanță, în sensul că, ajutorul public se poate acorda, separat sau cumulat, în oricare dintre formele prevăzute la art. 6, fără a putea depăși, în total, în cursul unei perioade de un an, suma maximă echivalentă cu 10 salarii minime brute pe țară la nivelul anului în care a fost formulată cererea de acordare”, iar cu privire la această ultimă cerință, curtea de apel a apreciat că aceasta nu este îndeplinită, în speță. Împotriva încheierii din 20 mai 2014 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, reclamanții au formulat, în termenul prevăzut de art. 15 alin. (2) din ordonanță, cerere de reexaminare, care a fost respinsă, prin încheierea din 24 iunie 2014 a aceleiași instanțe, pronunțată în Dosarul nr. 31617/281/2011/a1.

Potrivit dispozițiilor alin. (3) al art. 15 din O.U.G. nr. 51/2008, încheierea prin care instanța se pronunță asupra cererii de reexaminare are caracter irevocabil. Înalta Curte va respinge excepția inadmisibilității recursului declarat de reclamanți (excepție invocată de consilier juridic E.T., în reprezentarea intimatei SC F.D.E.E.E.D.M.N. SA), cu motivarea că, în cuprinsul motivelor de recurs supuse examinării, reclamanții au invocat critici privind calculul greșit al taxei judiciare de timbru, obligație prevăzută de art. 11 și 20 din Legea nr. 146/1997, și nu critici ce vizează soluția de respingerea a cererii de ajutor public judiciar, această din urmă instituție fiind reglementată sub un alt regim juridic al căii de atac, de către O.U.G.

nr. 51/2008, ce are un caracter special în materie. Așa fiind, recursul este fondat, sub aspectul criticilor referitoare la calculul greșit al taxei judiciare de timbru în apel, fiind incident motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, în sensul că, instanța de apel a pronunțat o hotărâre prin care nu a aplicat corect prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, astfel cum a fost modificată și completată. Taxa de timbru în apel, calculată corect, în raport de dispozițiile art. 11 din actul normativ sus menționat ar fi trebuit să fie de 98.545,5 lei, nu cum în mod greșit, instanța de apel a stabilit-o, în cuantum egal cu cel stabilit de instanța de fond, anulând apelul, ca netimbrat.

Ca atare, această modalitate de soluționare a apelului, în sensul constatării netimbrării acestuia, reprezintă o încălcare a accesului la justiție al reclamantului, ceea ce atrage nulitatea deciziei atacate. Astfel, constatând că este incident motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. de la 1865, Înalta Curte apreciază că se impune admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția inadmisibilității recursului, invocată de intimata-pârâtă SC F.D.E.E.E.D.M.N. SA. Admite recursul declarat de reclamanții T.S., R.T.C., R.C.C. și R.V.I. împotriva Deciziei nr. 1112 din 16 octombrie 2014 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 ianuarie 2015.