ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 253/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 253/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra recursului

civil de față, constată:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Prahova la data de 16 februarie 2011, reclamanții T.S., R.T.C., R.C.C.

și R.V.I. au chemat în judecată pe pârâții SC P. SA Ploiești, Spălătoria Auto

Ploiești și SC F.D.E.E.E.D.M.N. SA solicitând a se constata dobândită

proprietatea, ca efect al uzucapiunii și obligarea pârâților de a le lăsa în

deplină proprietate și liniștită posesie, terenul în suprafață de 38.893 mp

situat în Ploiești, jud. Prahova.

În motivarea în fapt

a acțiunii, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 1890 și art. 480 C. civ.,

reclamanții au arătat că pârâții ocupă abuziv terenul mai sus individualizat,

deși acesta le aparține de drept reclamanților, fiind dobândit prin moștenire

de la autorii, R.R. (decedat) și R.S. (decedată).

La termenul de

judecată din 12 octombrie 2011, reclamanții au indicat valoarea obiectului

imobilului sub cuantumul de 500.000 lei.

Față de această

precizare, Tribunalul Prahova, prin sentința civilă nr. 2304 din 12 octombrie

2011 a admis excepția de necompetență materială, invocată de instanță din

oficiu și, pe cale de consecință, a dispus declinarea cauzei Judecătoriei

Ploiești, în raport de prevederile art. 2 lit. b) C. proc. civ. de la 1865.

Prin Decizia nr. 1602

din 15 decembrie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, s-a respins

cu caracter irevocabil, recursul declarat de reclamanți împotriva sentinței

civile nr. 2304 din 12 octombrie 2011 a Tribunalului Prahova.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești sub nr. 31617/281/2011 la data de

29 decembrie 2011.

Judecătoria Ploiești,

secția civilă, prin sentința nr. 4693 din 14 martie 2013 a apreciat, la rându-i,

că nu este competentă a soluționa pricina, întrucât, valoarea imobilului, după

prețuirea inițială realizată de reclamanți este de 1.000 lei, a constatat ivit

conflictul negativ de competență între aceasta și Tribunalul Prahova.

Ca instanță de regulator,

Curtea de Apel Ploiești, prin Decizia nr. 27 CC din 25 aprilie 2013 a stabilit

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova, reținând

că, la data înregistrării acțiunii, reclamanții au precizat valoarea imobilului

ca fiind superioară sumei de 500.000 lei, iar stabilirea corectă a valorii

imobilului a fost determinată prin raportul de expertiză.

Tribunalul Prahova,

prin sentința civilă nr. 3102 din 12 decembrie 2013 a respins acțiunea

formulată de reclamanții T.S., R.T.C., R.C.C. și R.V.I. în contradictoriu cu

pârâtele SC P.P.J.P. (P.J.G.) SRL, Spălătoria Auto Ploiești, F.M.N.S.T. și SC

F.D.E.E.E.D.M.N. SA-S.D.E.E. Ploiești, ca neîntemeiată.

A respins cererea

reclamanților de acordare a cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotârî

astfel, instanța de fond a reținut că, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute

de art. 1890 C. civ., potrivit căruia, toate acțiunile reale se vor prescrie în

termenul de 30 de ani, fără ca cel care invocă această prescripție să fie

obligat a produce vreun titlu și fără să i se poată opune reaua-credință”.

Astfel, pentru ca

dreptul de proprietate asupra unui bun să poată fi dobândit prin efectul

uzucapiunii este necesar sa fie îndeplinite două condiții cumulative,

respectiv, să se fi exercitat o posesie utilă asupra respectivului bun și

imobilul să se fi aflat în posesia celui care o invocă, cel puțin 30 de ani.

Prin urmare,

uzucapiunea se întemeiază pe existenta unei posesii care, pentru a putea

conduce la dobândirea proprietății, trebuie să fi fost exercitată în mod util, continuu,

neîntrerupt, sub nume de proprietar potrivit art. 1847 C. civ. și fără ca respectiva

posesie să fi încetat, prin întrerupere sau precaritate.

Astfel cum posesia a

fost definită în literatura juridică, aceasta reprezintă stăpânirea de fapt a

unui bun care, din punct de vedere al conduitei posesorului, apare ca o

exteriorizare a atributelor unui drept real.

S-a reținut că, atât

timp cât reclamanții nu dețin stăpânirea materială a bunului în litigiu, nu se

poate susține că ar avea posesia acestuia.

Tribunalul a apreciat

că reclamanții nu pot uza nici de instituția joncțiunii posesiilor reglementată

de art. 1860 C. civ., pentru că această facultate instituită de legiuitor se

poate invoca doar pentru unirea a două sau mai multe posesii propriu-zise, iar,

potrivit precizărilor de mai sus, reclamanții nu exercită o asemenea posesie

asupra bunului în litigiu.

În mod cert, nu poate

fi primită nici cererea de constatare a îndeplinirii condițiilor de a uzucapa

în persoana autorului comun al reclamanților, R.R.

De altfel,

reclamanții au încercat redobândirea aceluiași bun imobil pe calea acțiunii în

revendicare de drept comun, acțiune ce a fost respinsă irevocabil prin Decizia nr.

99 din 12 mai 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, (filele 6-10 Dosar nr. 1032/105/2011 al Tribunalului

Prahova).

Împotriva sentinței

civile nr. 3102 din 12 decembrie 2013 a Tribunalului Prahova au declarat apel

reclamanții T.S., R.T.C., R.C.C. și R.V.I., criticând-o pentru motive de

nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea cererii

de apel, reclamanții au arătat că instanța a pronunțat o hotărâre contară

probelor din dosar și a dispozițiilor legale referitoare la constatarea uzucapiuni

suprafeței de teren identificată în acțiune și în expertiza de evaluare făcută

de P.D., nerespectându-se prevederile art. 1847 și urm. C. civ. anterior.

Reclamanții au susținut

că, deși au dovedit că autorul lor a stăpânit peste 30 ani terenul în litigiu, sub

nume de proprietar, aceștia au fost deposedați silit în anul 1962, prin mutare

forțată la bloc și alungarea din gospodăria proprie și terenul aferent, iar, în

prezent, pârâtele stăpânesc abuziv terenul, lipsindu-i de acest drept.

Reclamanții au mai

arătat că, în mod eronat, instanța de fond a considerat că a fost învestită și

cu o acțiune în revendicare și că, anterior, o altă acțiune cu același obiect

le-a fost respinsă.

Referitor la posesia

de bună-credință, reclamanții au precizat că au locuit cu toată familia în

gospodărie, s-au ocupat de cultivarea terenului, iar autorul lor a achitat

impozitele pentru respectivul imobil, dar documentele din arhivă nu au mai

putut fi păstrate.

Cât privește taxa judiciară

de timbru, apelanții-reclamanți au menționat că nu erau obligați a o plăti,

beneficiind de Legea nr. 146/1997, astfel că, instanța de judecată, în mod

eronat a dispus eșalonarea plății, pe care de fapt nici nu o datorau.

Apelanții-reclamanți

au solicitat admiterea apelului, desființarea sentinței și admiterea acțiunii,

astfel cum a fost precizată, în sensul constatării dobândirii proprietății, ca

efect al uzucapiunii.

La termenul de

judecată din data de 16 octombrie 2014, intimata-pârâtă SC F.D.E.E.E.D.M.N. SA

- S.D.E.E. Ploiești, a invocat excepția netimbrării apelului cu 197.091,4 lei

taxă judiciară de timbru și 2,5 lei timbru judiciar.

Prin Decizia nr. 1112

din 16 octombrie 2014, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, a admis

excepția netimbrării apelului declarat de reclamanți și, pe cale de consecință,

a anulat cererea de apel formulată de aceștia, ca netimbrată.

Pentru a decide

astfel asupra excepției, curtea de apel a reținut că, potrivit prevederilor art.

20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cu

modificările și completările ulterioare, taxele judiciare de timbru se plătesc

anticipat.

Astfel, în acord cu dispozițiile

art. 20 alin. (2) din același act normativ, dacă taxa judiciară de timbru nu a

fost plătită în cuantum legal în momentul înregistrării acțiunii sau cererii,

instanța va pune în vedere petentului să achite suma datorată până la primul

termen de judecată.

Prin art. 20 alin.

(3) al aceluiași text, se statuează că neîndeplinirea obligației de plată a

taxei de timbru până la termenul stabilit se sancționează cu anularea acțiunii

sau a cererii, în același sens stipulându-se și prin dispozițiile art. 35 din

Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare

de timbru.

Totodată, dispozițiile

art. 9 din O.G. nr. 32/2005 privind timbru judiciar, sancționează nedepunerea

timbrului judiciar, cu anularea cererii.

Împotriva Deciziei nr.

1112 din 16 octombrie 2014 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, au

declarat recurs reclamanții T.S., R.T.C., R.C.C. și R.V.I. la data de 31

octombrie 2014, criticând-o sub aspectul calculului greșit al taxei judiciare

de timbru stabilită de instanță, întrucât, în apel au fost obligați să achite

integral taxa judiciară de timbru în cuantum de 197.091,4 lei și 5 lei, timbru

judiciar, deși în căile de atac, taxele judiciare de timbru se achită, în

proporție de 50% din taxa legală stabilită la fond.

Recurenții-reclamanți

aduc și critici, potrivit cărora, pe lângă calcul greșit al taxei judiciare de

timbru stabilit de instanță, în apel, instanța de control judiciar nu le-ar fi

respectat nici dreptul la apărare, deoarece le-au respins în mod nejustificat cererea

prin care reclamanții au solicitat, la data de 16 octombrie 2014, amânarea

cauzei și acordarea unui nou termen de judecată.

Reclamanții solicită

admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre

rejudecarea apelului, aceleiași instanțe, din conținutul criticilor rezultând

că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 20 alin. (1) și (3) din

Legea nr. 146/1997 și art. 11 privind taxele judiciare de timbru, astfel cum a

fost modificată și completată.

Recursul este fondat

și urmează a fi admis, în limita și pentru considerentele ce succed:

Este de observat că,

în calea ordinară de atac, prin motivele de apel formulate de reclamanți (fila

5 dosar apel), mai precis la finele acestora, R.T., T.S., R.C. și R.V.I. au

solicitat ,,scutirea de la plata taxei judiciare de timbru, în temeiul Legii nr.

146/1997”.

Ulterior, reclamanți

au formulat, în temeiul art. 6 lit. d) din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul

public judiciar, o cerere de acordare a acestuia sub forma,,scutirii,

reducerii, eșalonării sau amânării de la plata taxelor judiciare de timbru”, cerere

ce se află la fila 11 dosar apel.

Această cerere privind

acordarea ajutorului public judiciar a fost analizată de instanță și respinsă,

prin încheierea pronunțată în camera de consiliu la data de 20 mai 2014 de

Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, (fila 60 dosar apel).

Pentru a o respinge,

instanța a reținut, în esență, că pe lângă cerințele prevăzute de art. 8 din O.U.G.

nr. 51/2008, instanțele vor verifica, totodată și îndeplinirea condițiile

stipulate de dispozițiile art. 7 din aceeași ordonanță, în sensul că, ajutorul

public se poate acorda, separat sau cumulat, în oricare dintre formele

prevăzute la art. 6, fără a putea depăși, în total, în cursul unei perioade de

un an, suma maximă echivalentă cu 10 salarii minime brute pe țară la nivelul

anului în care a fost formulată cererea de acordare”, iar cu privire la această

ultimă cerință, curtea de apel a apreciat că aceasta nu este îndeplinită, în

speță.

Împotriva încheierii

din 20 mai 2014 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, reclamanții au

formulat, în termenul prevăzut de art. 15 alin. (2) din ordonanță, cerere de

reexaminare, care a fost respinsă, prin încheierea din 24 iunie 2014 a

aceleiași instanțe, pronunțată în Dosarul nr. 31617/281/2011/a1.

Potrivit

dispozițiilor alin. (3) al art. 15 din O.U.G. nr. 51/2008, încheierea prin care

instanța se pronunță asupra cererii de reexaminare are caracter irevocabil.

Înalta Curte va

respinge excepția inadmisibilității recursului declarat de reclamanți (excepție

invocată de consilier juridic E.T., în reprezentarea intimatei SC

F.D.E.E.E.D.M.N. SA), cu motivarea că, în cuprinsul motivelor de recurs supuse

examinării, reclamanții au invocat critici privind calculul greșit al taxei

judiciare de timbru, obligație prevăzută de art. 11 și 20 din Legea nr. 146/1997,

și nu critici ce vizează soluția de respingerea a cererii de ajutor public

judiciar, această din urmă instituție fiind reglementată sub un alt regim

juridic al căii de atac, de către O.U.G. nr. 51/2008, ce are un caracter

special în materie.

Așa fiind, recursul

este fondat, sub aspectul criticilor referitoare la calculul greșit al taxei

judiciare de timbru în apel, fiind incident motivul prevăzut de art. 304 pct. 9

C. proc. civ. de la 1865, în sensul că, instanța de apel a pronunțat o hotărâre

prin care nu a aplicat corect prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 146/1997

privind taxele judiciare de timbru, astfel cum a fost modificată și completată.

Taxa de timbru în

apel, calculată corect, în raport de dispozițiile art. 11 din actul normativ sus

menționat ar fi trebuit să fie de 98.545,5 lei, nu cum în mod greșit, instanța

de apel a stabilit-o, în cuantum egal cu cel stabilit de instanța de fond,

anulând apelul, ca netimbrat.

Ca atare, această

modalitate de soluționare a apelului, în sensul constatării netimbrării

acestuia, reprezintă o încălcare a accesului la justiție al reclamantului, ceea

ce atrage nulitatea deciziei atacate. Astfel, constatând că este incident

motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. de la 1865, Înalta Curte

apreciază că se impune admiterea recursului, casarea deciziei atacate și

trimiterea cauzei spre rejudecare, aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

inadmisibilității recursului, invocată de intimata-pârâtă SC F.D.E.E.E.D.M.N.

SA.

Admite recursul

declarat de reclamanții T.S., R.T.C., R.C.C. și R.V.I. împotriva Deciziei nr. 1112

din 16 octombrie 2014 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă.

Casează decizia

atacată și trimite cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 ianuarie 2015.