ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1992/2014

Asupra cauzei constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 20 august 2010, reclamanții SC C.I. SRL și D.R.A. au chemat în judecată pe pârâta SC M.M. SRL, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să oblige pârâta să plătească suma de 40.000 euro (în echivalent RON) reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosință a autoturismului marca B., în perioada 16 iulie 2008 - 30 iunie 2009, în care autoturismul a stat în service-ul M.M. în vederea efectuării de reparații; suma de 5.000 euro la cursul de schimb de la data plății, reprezentând ratele/primele de asigurare CASCO plătite către SC A.T.A. SA în perioada 16 iulie 2008 - 30 iunie 2009, în care autoturismul s-a aflat în service, fără a fi folosit; despăgubirile reprezentând valoarea pieselor neînlocuite și a reparațiilor neefectuate al căror cuantum se va stabili în urma efectuării unei expertize tehnice auto.

Totodată reclamanții au solicitat ca în temeiul art. 13 din H.G. nr. 394/1995 să se dispună prelungirea termenului de garanție a autoturismului marca B. cu perioada în care acesta s-a aflat în service și anume 16 iulie 2008 - 30 iunie 2009, respectiv cu 349 zile precum și ca pârâta să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința civilă nr. 8998 din 22 iunie 2012, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la prelungirea termenului de garanție, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă și a respins în rest acțiunea, ca neîntemeiată.

În ceea ce privește fapta ilicită afirmată de reclamanți, constând în reținerea autoturismului în service, pentru o perioadă nejustificat de mare (16 iulie 2008 - 30 iunie 2009) și efectuarea necorespunzătoare și incompletă a reparațiilor, prima instanță a reținut, din răspunsurile la interogatoriu ale pârâtei, că lucrările de reparații au presupus mai multe etape. Astfel, în raport de nota de constatare a avariilor întocmită de asigurător la data de 23 iulie 2008, prin comanda de service din 24 septembrie 2008 s-au comandat piesele și autoturismul a fost programat pentru reparație în luna noiembrie 2008, au fost înlocuite piesele de mecanică, s-a început reparația de tinichigerie și s-a constatat că stâlpul dreapta față nu poate fi reparat conform notei de constatare întocmită de asigurator, acesta necesitând înlocuirea.

S-au comandat piesele (inclusiv stâlpul din dreapta față) și autoturismul a intrat în lucru pentru dezechiparea caroseriei în vederea înlocuirii stâlpului dreapta. Autoturismul a fost reprogramat pentru tinichigerie pentru începutul lunii ianuarie, când a și intrat în lucru. În 12 ianuarie autoturismul a fost vopsit, după care a fost reechipată caroseria și trimis la secția mecanică și electrică pentru remedierea cablajelor. Cu această ocazie s-a constatat că o serie de componente electrice și electronice distruse în urma accidentului nu mai puteau fi utilizate și trebuiau înlocuite (calculator motor, junctinbox, module faruri, seturi cablaje etc.), ceea ce a presupus alte comenzi și alte lucrări suplimentare.

Repararea autoturismului a fost finalizată la sfârșitul lunii mai, când s-a luat legătura cu asiguratorul pentru finalizarea dosarului și eliberarea acceptului de plată. Tribunalul a mai constatat că la dosarul cauzei se regăsesc notele de reconstatare încheiate de societatea pârâtă și asiguratorul CASCO la datele de 06 mai 2009 și 21 mai 2009 care cuprind reperele a căror reparare și/sau înlocuire s-a dovedit a fi necesară în cursul efectuării reparațiilor, corespondența electronică dintre pârâtă și asigurator referitoare la necesitatea efectuării reconstatărilor și valoarea reparațiilor pentru care asigurătorul trebuia să își dea acceptul, copie certificată pentru conformitate, un înscris ce emană de la pârâtă și care cuprinde descrierea reparațiilor efectuate la autoturism, cu indicarea datei efectuării acestora și a timpului de lucru afectat.

Sub aspectul datei predării tribunalul a reținut că procesul-verbal prin care autoturismul este preluat din service, după efectuarea reparațiilor, de reclamantul D.R.A. în calitate de delegat al U.L. este datat 24 iunie 2009. La data de 30 iunie 2009, invocată de reclamantul persoană fizică, tribunalul constată că acesta a revenit în service pentru a se constata că la data predării lipseau anumite piese ornamentale care au fost montate ulterior de către societatea pârâtă astfel cum aceasta a arătat prin răspunsul la întrebarea 3 din interogatoriul formulat de reclamanți și cum reiese din procesul-verbal în care se menționează că a fost încheiat urmare a revenirii în service a autoturismului.

În ceea ce privește normele legale pretins a fi fost nesocotite de către pârâtă, tribunalul a reținut că reclamanții invocă prevederile unei reglementări emisă de Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, anexa 4 care cuprinde condițiile minimale privind desfășurarea activităților de reparații, printre care se numără și aceea de a stabili un termen estimativ de reparare. Tribunalul a apreciat că normele legale invocate de reclamanți nu se aplică în cadrul raporturilor juridice în care operatorul economic intră ca urmare a desfășurării activității sale comerciale, astfel că neindicarea unui termen estimativ de reparare la data încheierii comenzii de service din 24 septembrie 2008 nu poate constitui nici măcar un început de dovadă a faptei pe care susțin reclamanții că a săvârșit-o pârâta, de a reține nejustificat autoturismul în service.

În consecință, tribunalul a apreciat că nu s-a făcut dovada săvârșirii de către pârâtă a faptei ilicite de a reține autoturismul folosit de reclamanți o perioadă nejustificat de mare pentru efectuarea reparațiilor, cu consecința prejudicierii acestora prin lipsa de folosință a bunului. În raport de concluziile expertizei tehnice efectuate în cauză, necombătute printr-un alt mijloc de probă de către reclamanți Tribunalul, a înlăturat și afirmațiile reclamanților referitoare la efectuarea necorespunzătoare și incompletă a reparațiilor de către pârâtă. S-a constatat astfel că, prin raportul de expertiză s-a stabilit că „nu s-au identificat piese neînlocuite sau reparații neefectuate”, concluziile fiind bazate pe analiza documentelor puse la dispoziția expertului și a examinării directe a autoturismului.

Tribunalul a apreciat că, în lipsa unei fapte ilicite, nu se mai impune verificarea întrunirii celorlalte condiții ale răspunderii civile delictuale. Referitor la capătul de cerere privind obligarea pârâtei de a prelungi garanția, Tribunalul a constatat că Legea nr. 449/2003 instituie în sarcina vânzătorului și producătorului obligația de emitere a unei garanții, că nu este reglementată o obligație de prelungire a termenului de garanție în sarcina unității service care efectuează reparațiile în cazul neconformității produsului (situație care, oricum, nu se regăsește în cauză, autoturismul fiind supus reparațiilor ca urmare a avarierii acestuia din culpa reclamantului persoană fizică), motiv pentru care a apreciat că, în cauză, nu este justificată legitimarea procesuală pasivă a pârâtei.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții SC C.I. SRL și D.R.A. În motivarea apelului, reclamanții au arătat că instanța nu a analizat toate condițiile răspunderii civile delictuale, ci s-a rezumat la analiza existenței unei fapte ilicite. Nu s-a avut în vedere că fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, constituie orice fapta prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv sau intereselor legitime ale altei persoane. Instanța, în considerentele sale, nu a reținut existența vreunei cauze dintre cele care înlătură caracterul ilicit al faptei (faptelor) care să conducă la concluzia respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

Vinovăției intimatei constă în faptul că i-a lipsit pe apelanți, în mod nejustificat, de dreptul de folosință a autoturismului pe o perioadă de aproximativ un an. Chiar din apărările intimatei se poate deduce vinovăția sa, întrucât, deși autoturismul se afla în service încă din 16 iulie 2008, a emis comanda de service pe 24 septembrie 2008 și a programat reparațiile începând cu luna noiembrie 2008. Nu s-au combătut sub nicio formă neregulile constatate de apelantul D.R.A. odată cu recepția autoturismului, la 30 iunie 2009. Atunci când se combat susținerile apelantei, instanța în mod nejustificat redă texte din acte normative care nu au legătură cu acțiunea, cu scopul de a se crea convingerea sau a induce o netemeinicie a demersurilor apelantei.

Deși cu prilejul cercetării judecătorești, odată cu cuvântul pe fond, precum și în concluziile scrise, a arătat că vinovăția intimatei rezidă și din nerespectarea normei interne a B. Germania, acest aspect nu s-a avut în vedere la soluționarea acțiunii. Înlăturarea din probatoriu a reglementării emise de Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului în anul 2005, cunoscută sub denumirea de R.N.T.R. 9, este cel puțin neîntemeiată, dacă nu chiar nelegală, pentru că în acest act normativ sunt evidențiate toate regulile pe care trebuie să le respecte o unitate service, iar în cazul apelantei, sunt multe dintre acestea care nu au fost respectate de către intimată.

La pronunțare sentinței apelate, instanța de fond a avut în vedere îndeosebi comanda din 24 septembrie 2008, însă această comandă nu a fost singura care s-a făcut pentru autoturism, iar urmare a faptului că reparațiile nu au fost efectuate în mod corespunzător și la termen, ulterior deschiderii acestei comenzi, au existat și altele, respectiv, cele din 04 august 2009, din 10 august 2009, din 23 septembrie 2009, din 10 mai 2010 și din 25 mai 2010, de unde rezultă culpa intimatei. Mai mult, în comanda din 10 mai 2010 s-a stabilit și termenul de predare a autoturismului, respectiv 12 august 2010, fapt ce înlătură reținerea instanței în sensul că „neindicarea unui termen estimativ de reparare la data încheierii comenzii de service din 24 septembrie 2008 nu poate constitui nici măcar un început de dovadă a faptei pe care susțin reclamanții că a săvârșit-o pârâta, de a reține nejustificat autoturismul în service”.

Apelanții au mai susținut că prima instanță nu a avut în vedere regulile care guvernează răspunderea civilă delictuală respectiv: a) aceasta operează în principiu pentru cea mai ușoară culpa; b) indiferent de gravitatea vinovăției, obligația de reparare a prejudiciului cauzat este integrală, cuantumul despăgubirilor nedepinzând de gravitatea vinovăției (care se poate prezenta sub forma intenției sau a culpei - cum este cazul apelantei). S-a mai susținut că, deși în concluziile scrise a arătat că există nu numai o răspundere civilă delictuală a intimatei, ci și una contractuală, ce rezultă chiar din comanda service, instanța de fond nu a analizat acțiunea și din această perspectivă, pentru că, altfel, s-ar fi putut constata că la art. 8 - termene și penalități este consemnat că termenul de efectuare a reparației va fi prevăzut în contractul de reparații și că acesta nu poate fi prelungit decât cu o perioadă de până la 10 zile.

Intimata SC M.M. SRL a formulat întâmpinare, prin care a solicitat anularea apelului ca netimbrat și, în subsidiar, respingerea apelului ca nefondat. Prin decizia civilă nr. 214 din 29 mai 2013, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanții reclamanți, precum și cererea intimatei de acordare a cheltuielilor de judecată. În considerentele acestei decizii, instanța de apel a reținut că prima instanță a analizat corect materialul probator administrat în cauza și a aplicat judicios dispozițiile legale incidente, apelul fiind nefondat.

Acțiunea de despăgubiri formulată de apelanții reclamanți se întemeiază pe dispozițiile art. 998 și 999 C. civ., astfel încât instanța a fost învestită să cerceteze îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, respectiv existența unei fapte ilicite, a unui prejudiciu cert în patrimoniul reclamanților, a vinovatei pârâtei sub forma intenției sau culpei și a raportului de cauzalitate între faptă și prejudiciu. Așa cum corect a reținut instanța de fond, în cauză nu este îndeplinită cerința săvârșirii cu vinovăție a unei fapte ilicite de către intimata SC M.M. SRL, ceea ce face inutilă analizarea celorlalte condiții ale răspunderii civile delictuale. Apelanții nu au făcut dovada că perioada în care autoturismul marca B. a fost reținut în service a fost nejustificat de îndelungată în raport de lucrările de reparații care s-au efectuat și de durata necesară comandării și primirii pieselor de schimb.

Tribunalul a prezentat pe larg cum au decurs lucrările de reparații efectuate la autoturism, s-a reținut necesitatea înlocuirii unor piese și componente și efectuarea unor comenzi de piese de schimb, iar apelanții nu au contestat succesiunea operațiunilor și nici nu au dovedit ca reparațiile ar fi putut fi executate într-un termen mai scurt. Prin notele de reconstatare încheiate între SC M.M. SRL și asiguratorul CASCO la datele de 06 mai 2009 și 21 mai 2009 au fost confirmate defecțiunile constatate pe parcursul desfășurării lucrărilor și necesitatea efectuării unor reparații suplimentare și înlocuirii unor componente, ce nu au putut fi reparate. Se justifică astfel comenzile de service ulterioare care sunt menționate în cuprinsul motivelor de apel.

Apelanții nu au dovedit nici efectuarea necorespunzătoare a reparațiilor, prin raportul de expertiză tehnică în specialitatea autovehicule efectuat în primul ciclu procesual stabilindu-se ca nu au fost identificate piese ce nu au fost înlocuite sau reparații neefectuate. În ceea ce privește reglementarea emisă de Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, Curtea a constatat ca actul normativ reglementează metodologia și condițiile pentru autorizarea agenților economici care desfășoară activități de reparații, întreținere, modificare a vehiculelor, iar anexa 4 stabilește cerințele pentru sistemul intern de control a activităților prin care se pot influența parametrii de funcționare și calitate a vehiculelor, nefiind aplicabilă raporturilor juridice comerciale care au ca obiect operațiunile de reparații ale vehiculelor, constatările instanței de fond fiind corecte.

Susținerile apelanților privind omisiunea primei instanțe de a analiza normele interne ale B. Germania și elementele răspunderii civile contractuale au fost considerate, de asemenea, nefondate, în condițiile în care instanța de fond nu a fost învestită cu aceste aspecte, ce au fost invocate numai prin concluziile scrise. În ceea ce privește cererea intimatei SC M.M. SRL de acordare a cheltuielilor de judecată, Curtea a constatat că aceasta nu a dovedit efectuarea unor cheltuieli în acest stadiu procesual. Împotriva deciziei nr. 214 din 29 mai 2013 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, au declarat recurs reclamanții SC C.I. SRL și D.R.A., invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ. În susținerea motivelor de recurs invocate, recurenții arată că instanța de apel nu a combătut complet criticile formulate în motivarea apelului, iar argumentația pentru menținerea hotărârii de fond nu subzistă, ținând cont de temeiurile de drept invocate în acțiunea inițială și ansamblul probator administrat în această cauză în cele două faze procesuale. Recurenții precizează că acțiunea nu s-a întemeiat numai pe dispozițiile art. 998 și art. 999 C. civ., ci și pe alte articole din acest cod. De asemenea, s-au invocat și alte acte normative, respectiv H.G. nr. 394/1995, C. com. și C. proc. civ., din care s-au indicat dispozițiile art. 112 și urm., precum și art. 720 1 și urm. Referitor la dispozițiile din C. proc.

civ., recurenții arată că litigiul se poartă între profesioniști, fiind incidente și dispozițiile Capitolului XIV din C. proc. civ. Art. 720 1 din acest Cod prevede că: „În procesele și cererile dintre profesioniști evaluabile în bani și derivate din raporturi contractuale înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, reclamantul va încerca soluționarea litigiului fie prin mediere, fie prin conciliere directă cu cealaltă parte”. Tocmai de aceea, anterior promovării acțiunii, recurenții au procedat și la o convocare a intimatei în vederea concilierii directe, satisfăcând astfel dispozițiile procedurale și evitându-se o respingere a acțiunii ca prematură ori inadmisibilă, dorind totodată ca litigiul să se soluționeze pe cale amiabilă.

Deci, în mod greșit s-a reținut că reclamanții au învestit instanța să cerceteze numai îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale. Mai mult, instanța de apel și implicit și cea de fond nu au analizat cauza sub toate aspectele și nu și-au exercitat rolul activ în scopul aflării adevărului și a pronunțării unei hotărâri temeinice. Așa cum s-a susținut și în apel, există vinovăția intimatei, iar aceasta atrage răspunderea delictuală. S-a făcut dovada, prin comenzile service aflate la dosar, că reparațiile la autoturism au fost efectuate într-un timp îndelungat și nejustificat, iar la art. 8 sunt prevăzute termene și penalități. De asemenea, prin observațiile făcute odată cu recepția autoturismului din 30 iunie 2009, s-a dovedit și că reparațiile au fost efectuate în mod necorespunzător.

Cu această ocazie, reclamanții au constatat următoarele nereguli: zgomot metalic la roata din dreapta spate, prezența martorului 4x4 DSC și ABS, trapa nu se deschidea, pete de lac pe pragul din dreapta - față și pe portieră, lipsa capacului Air-Bag, ruperea unei cleme de prindere a ornamentului de aluminium, pată de vopsea pe colțul stânga - spate al plafonului, crăpături ale jantelor, etc. Este adevărat că, la data când s-a făcut expertiza tehnică (în timpul procesului), neregulile constatate atunci nu mai existau pentru că fuseseră remediate de reclamanți, dar aceasta nu înseamnă că intimata nu trebuie să răspundă delictual/contractual (în principal delictual și în subsidiar contractual).

Mai susțin recurenții că în mod greșit s-au înlăturat dispozițiile R.N.T.R.9, atât în fond cât și în apel, astfel că înțeleg să reitereze incidența acestei norme, întrucât nu s-a asigurat o calitate bună a lucrărilor efectuate, iar comenzile nu au fost executate la timp și în mod corespunzător. De asemenea, nu s-au avut în vedere normele interne ale B. Germania, sub tutela căreia se află intimata, și toate actele normative în acest domeniu aplicabil speței. Intimata SC M.M. SRL a depus la dosar concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Examinând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține următoarele: În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., indicat de recurenți în partea finală a cererii de recurs, se constată că acest text legal este invocat formal, întrucât din dezvoltarea motivelor de recurs nu reiese care ar fi actul juridic dedus judecății, căruia instanța i-ar fi schimbat natura sau înțelesul. Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., motivarea recursului trebuie să cuprindă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin identificarea unuia dintre motivele prevăzute la art. 304, dar și dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanței, raportate la motivul de recurs invocat. În lipsa unor critici care să se încadreze în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., Înalta Curte este în imposibilitate de a cenzura decizia instanței de apel din această perspectivă. În memoriul de recurs se susține că „instanța de apel nu a combătut complet criticile formulate în motivarea apelului”, deoarece „acțiunea nu s-a întemeiat numai pe dispozițiile art. 998 și art. 999 C. civ., ci și pe alte articole din acest Cod. De asemenea, s-au invocat și alte acte normative, respectiv H.G. nr. 394/1995, C. com. și C. proc. civ., din care s-au indicat dispozițiile art. 112 și urm., precum și art. 720 1 și urm.”. Referitor la pretinsa omisiune a instanței de apel de a se pronunța cu privire la motivul de apel vizând neanalizarea cauzei de către prima instanță din perspectiva răspunderii civile contractuale, se constată, din lecturarea considerentelor deciziei recurate, că instanța de apel a avut în vedere această critică, însă a respins-o cu motivarea că instanța de fond nu a fost învestită cu aceste aspecte.

Ca atare, instanța de control judiciar a răspuns și acestui motiv de apel, astfel încât Înalta Curte apreciază critica din recurs, privind neexaminarea unuia dintre motivele de apel (critică încadrabilă în prevederile art. 304 pct. 7 raportat la art. 312 alin. (5) teza I C. proc. civ.), ca fiind nefondată. Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că în mod corect instanța de apel a considerat că acțiunea formulată de reclamanți nu este întemeiată pe normele incidente în materia răspunderii civile contractuale. Această concluzie rezultă, mai întâi, din examinarea cererii de chemare în judecată, în cuprinsul căreia reclamanții nu au invocat un anumit contract care ar da naștere răspunderii de natură contractuală în sarcina pârâtei.

În finalul cererii de chemare în judecată, reclamanții au indicat punctual anumite dispoziții C. civ. (art. 998-999, art. 1073-1075 și art. 1082), din C. proc. civ. (art. 720 2 și art. 720 9 ), iar în mod generic, H.G. nr. 394/1995 și C. com., fără însă a face o încadrare juridică a stării de fapt descrise prin acțiune, ceea ce a determinat instanța să le pună în vedere să indice în mod expres temeiul juridic al cererii. Ca urmare a solicitării instanței, prin precizările scrise depuse la dosarul de fond reclamanții au indicat expres temeiul de drept al capetelor 3 și 4 ale cererii de chemare în judecată ca fiind răspunderea civilă delictuală. În concluziile scrise depuse în același dosar au arătat că lipsa de folosință a autoturismului (ce formează obiect al primului capăt de cerere) este „sancționată prin răspunderea civilă delictuală”, iar celelalte capete de cerere sunt accesorii.

Față de aceste precizări, prima instanță a procedat corect, analizând acțiunea formulată de reclamanți din perspectiva temeiului de drept indicat de aceștia, în virtutea principiului disponibilității. Prima instanță și-a îndeplinit rolul activ, punând în vedere reclamanților să-și precizeze temeiul juridic al acțiunii, iar în conformitate cu prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., s-a pronunțat exclusiv asupra cererii cu care a fost învestită. Împrejurarea că anterior declanșării procedurii judiciare reclamanții au încercat să rezolve litigiul pe cale amiabilă (sens în care au invitat partea adversă la conciliere, prin intermediul unei convocări transmise prin avocat) nu schimbă temeiul juridic al acțiunii, astfel cum a fost stabilit chiar de către reclamanți, prin cererea de chemare în judecată și prin precizările ulterioare.

În ceea ce privește susținerea recurenților, potrivit cărei instanța ar fi fost învestită cu un litigiu între profesioniști, care ar atrage incidența prevederilor art. 720 1 C. proc. civ., se constată că această critică nu a fost formulată și în apel, iar instanța de recurs nu o poate analiza omisso medio. Recurenții mai susțin, în motivarea recursului, că instanța de apel și, implicit, și cea de fond nu au analizat cauza sub toate aspectele și nu și-au exercitat rolul activ în scopul aflării adevărului și a pronunțării unei hotărâri temeinice. În continuarea acestei critici, recurenții invocă aspecte de netemeinicie, făcând referire la probatoriul administrat, din care ar rezulta culpa intimatei în cauzarea pretinsului prejudiciu.

Se arată de către recurenți că reparațiile la autoturism au fost efectuate într-un timp îndelungat și nejustificat, respectiv, că reparațiile au fost efectuate în mod necorespunzător, constatându-se mai multe nereguli cu ocazia recepției autoturismului. Cu privire la aceste aspecte, susținute inițial, prin cererea de chemare în judecată, prima instanță a încuviințat și a administrat un probatoriu amplu, rezultând din evaluarea acestuia că nu se poate stabili în sarcina pârâtei săvârșirea faptei ilicite de a reține autoturismul pe o perioadă nejustificat de mare pentru efectuarea reparațiilor. Din probele administrate prima instanță nu a putut trage concluzia că operațiunile succesive de reparații executate de pârâtă la autoturismul utilizat de reclamanți, precum și timpul alocat comandării pieselor, primirii acestora și executării efective a lucrărilor, nu ar fi fost justificate.

Starea de fapt astfel stabilită de prima instanță, pe bază de probe, a fost menținută de instanța de apel, cu motivarea că apelanții nu au făcut dovada că perioada în care autoturismul a fost reținut în service a fost nejustificat de îndelungată în raport de lucrările de reparații care s-au efectuat și de durata necesară comandării și primirii pieselor de schimb. În acest context, simpla susținere a recurenților din motivarea recursului, în sensul că au făcut dovada că reparațiile la autoturism au fost făcute într-un timp îndelungat și nejustificat, nu constituie o critică de nelegalitate care să poată fi încadrată în vreunul dintre motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., ci ar presupune o reanalizare a probatoriului, pentru a se verifica dacă dovezile administrate conduc la concluzia susținută de recurenți, ceea ce ar veni în contradicție cu actuala structură a recursului, care nu permite controlul de netemeinicie al hotărârii recurate.

Recurenții fac referire, în motivarea recursului, și la prevederile art. 8 din comenzile service, arătând că acest articol prevede termene și penalități. Verificând comenzile service depuse în dosarul primei instanțe, se constată că acestea conțin pe verso o serie de clauze grupate sub titlul „Condiții contractuale”, care reglementează raporturile juridice dintre intimată și clienții săi privind comandarea și executarea de reparații. Art. 8, pct. 8.1 nu prevede în concret termenul de efectuare a reparațiilor pentru autoturismul în litigiu, ci cuprinde reguli generale referitoare la modul de stabilire a termenului de execuție și condițiile în care acesta poate fi prelungit. Textul are următorul conținut: „Termenul de efectuare a reparației va fi prevăzut în contractul de reparații.

Termenul va fi modificat în mod corespunzător în funcție de efectuarea unor lucrări necesare și neprevăzute. SC M.M. SRL are dreptul de a prelungi în mod unilateral termenul de efectuare a reparațiilor cu o perioadă de până la 10 zile, în funcție de complexitatea reparațiilor, informând clientul în termen util”. Același art. mai cuprinde la pct. 8.2-8.5 clauze care nu au relevanță în contextul speței, deoarece se referă la termenele în care clientul trebuie să ridice autoturismul și să facă plata facturilor, sub sancțiunea unor tarife de depozitare și staționare.

Referitor la pretinsa încălcare de către intimată a art. 8, pct. 8.1 din aceste „Condiții contractuale”, Înalta Curte constată (în afara faptului că acestea nu prevăd un termen de execuție, ci reglementează condițiile în care acel termen ar urma să fie stipulat și eventual, prelungit) că, potrivit chiar denumirii lor, respectivele clauze au natură convențională, iar valorificarea lor nu poate fi făcută decât în cadrul unei acțiuni în răspundere civilă contractuală. Or, așa cum s-a arătat în analiza primei critici din recurs, reclamanții au învestit instanța cu o acțiune în răspundere delictuală, fără a invoca în motivarea acțiunii (sau prin vreo precizare ulterioară, făcută înăuntrul termenului procedural prescris pentru modificarea cererii de chemare în judecată) clauzele din „Condițiile contractuale” menționate pe verso în formularul de comandă.

În ceea ce privește aplicarea R.N.T.R. 9 (Reglementările privind autorizarea operatorilor economici care desfășoară activități de reparații, de întreținere, de reglare, de modificări constructive, de reconstrucție a vehiculelor rutiere, precum și de dezmembrare a vehiculelor scoase din uz, aprobate prin Ordinul nr. 2131/2005 al Ministrului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului), instanța de apel a reținut că actul normativ reglementează metodologia și condițiile pentru autorizarea agenților economici care desfășoară activități de natura celor din titlul normei, nefiind aplicabilă raporturilor juridice comerciale care au ca obiect operațiunile de reparații ale vehiculelor. În recurs, se susține că „în mod greșit s-au înlăturat dispozițiile R.N.T.R.

9, atât în fond cât și în apel”, astfel că recurenții înțeleg să reitereze incidența acestor norme, susținând că nu s-a asigurat o calitate bună a lucrărilor efectuate, iar comenzile nu au fost executate la timp și în mod corespunzător. Se constată că recurenții nu formulează nicio critică de nelegalitate de natură a înlătura raționamentul instanței de apel, care a motivat de ce respectiva reglementare nu are aplicabilitate în speță. Or, în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, ceea ce constituie obiect al judecății fiind legalitatea hotărârii pronunțate în apel. De aceea, eventualele critici susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 304 C.proc. civ.

ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra pentru care motive este eronat și nelegal raționamentul instanței de apel, cu referire la inaplicabilitatea în speță a Reglementărilor R.N.T.R. 9. Recurenții mai critică, într-o formulare generică, faptul că „nu s-au avut în vedere normele interne ale B. Germania, sub tutela căreia se află intimata, și toate actele normative în acest domeniu aplicabil speței”, fără a se raporta în concret la motivarea cu care instanța de apel a respins aceleași susțineri (respectiv, faptul că au fost invocate abia prin concluziile scrise). În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamanții SC C.I.

SRL și D.R.A. a fost respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții SC C.I. SRL și D.R.A. împotriva deciziei nr. 214 din 29 mai 2013 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 iunie 2014.