ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1972/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele; Prin Sentința civilă nr. 526/7 martie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a admis în parte cererea formulată de reclamantele O.A., M.G. și G.M.Z., în contradictoriu cu pârâtul Statui Român prin Ministerul Finanțelor Publice, și cu Municipiul București Prin Primarul General; s-a constatat nulitatea absolută a ofertei de donație autentificată sub nr. 808/05,02.1974 de fostul Notariat de Stat Local al Sectorului 5 București; s-a respins capătul de cerere privind revendicarea imobilului ca inadmisibilă; a obligat pârâții la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1500 RON către reclamanți.

Analizând probele administrate, tribunalul a reținut următoarea situație de fapt: Potrivit procesului-verbal încheiat la data de 26 septembrie 1941 de Comisia pentru înființarea cărților funciare în București, a fost înscris în cartea funciară provizorie a comunei București dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, Calea P. nr. 57, compus din teren în suprafață de 800 mp și construcție, în favoarea lui T.T.V.E.. Din anul 1961 acest imobil a purtat numărul 55 după cum rezultă din adresa nr. 4447/4448 din 20 mai 1998 a Primăriei Municipiului București - Serviciul Nomenclatură Urbană. De pe urma defunctei T.T.V.E., decedată la 31 iulie 1959, au rămas ca moștenitori T.V., în calitate de soț supraviețuitor, și copiii P.M., O.E.

și T.D., conform certificatului de moștenitor nr. 335 din 30 ianuarie 1960 eliberat de fostul Notariat de Stat al Raionului Nicolae Bălcescu. T.V. a decedat la data de 05 ianuarie 1964, rămânând ca moștenitori P.M., O.E. și T.D., în calitate de descendenți (copii), conform certificatului de moștenitor nr. 117 din 02 iunie 1964 eliberat de fostul Notariat de Stat al Raionului Nicolae Bălcescu. Din certificatul de moștenitor nr. 146 din 21 februarie 1991 eliberat de fostul Notariat de Stat al Sectorului 4 București rezultă că de pe urma defunctei P.M., decedată la 05 noiembrie 1978, a rămas ca unic moștenitor fiul acesteia, G.T.A., care a decedat la data de 28 februarie 2003, fiind moștenit de soția supraviețuitoare G.M.Z., potrivit certificatului de moștenitor nr. 4 din 25 aprilie 2003 eliberat de B.N.P.

I.T.P. La data de 05 septembrie 1987 a decedat T.D., moștenitori fiind soția supraviețuitoare T.A. și fiica T.G., conform certificatului de moștenitor nr. 186 din 01 martie 1988 eliberat de fostul Notariat de Stat al Sectorului 4 București, iar la data de 13 mai 2001 a decedat T.A., având ca unic moștenitor - legatar universal pe M.G. (fostă T.), în calitate de fiică, după cum reiese din certificatul de legatar nr. 57 din 16 iulie 2004 eliberat de B.N.P. A.N. O.E. a decedat la data 08 ianuarie 1998, având ca unic moștenitor pe fiica sa O.A., conform certificatului de moștenitor nr. 02 din 11 ianuarie 1999 eliberat de Biroul Notarial E. București. Rezultă că reclamantele sunt succesoarele în drepturi ale foștilor proprietari ai imobilului revendicat, imobil care a făcut obiectul ofertei de donație autentificată sub nr. 808 din 05 februarie 1974 de fostul Notariat de Stat Local al Sectorului 5 București.

Prin această ofertă de donație, donatorii P.M., O.E. și T.D. au declarat că oferă spre donație statului român terenul proprietatea lor situat în București, Calea P. nr. 55, sector 5, în suprafață de 805 mp. În cuprinsul ofertei de donație, s-a instituit clauza în conformitate cu care, prin derogare de la dispozițiile art. 814 C. civ. de la 1864, în vigoare la momentul încheierii actului, donatorii ofertanți au fost de acord ca donația să-și producă efectele din momentul acceptării de către donatar în condițiile Decretului nr. 478/1954 privitor la donațiile făcute statului, fără a mai fi necesară comunicarea actului de acceptare. La data de 08 august 2001,O.A., M.G. și G.T.A. au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 solicitând restituirea în natură a terenului donat.

Prin dispoziția nr. 9243 din 11 decembrie 2007 emisă de Primarul General al Municipiului București, a fost respinsă cererea privind restituirea în natură a imobilului și s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafață de 800 mp situat în București, Calea P. nr. 55, sector 5,imposibil de restituit în natură, persoanelor îndreptățite O.A., M.G.M. Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, analizând dosarul transmis în conformitate cu dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, a solicitat ca reclamantele să depună copia legalizată a hotărârii judecătorești prin care s-a constatat nulitatea donației, cu mențiunea definitivă și irevocabilă, astfel justificându-se interesul reclamantelor în formularea prezentei acțiuni.

Referitor la oferta de donație, instanța reține că pentru a fi valabilă, aceasta trebuie să cuprindă voința donatorului în sensul de dispune în mod actual și irevocabil de un drept în favoarea unei alte persoane, fără ca acest element activ al patrimoniului să fie înlocuit în patrimoniul său printr-o valoare echivalentă. Intenția de a dona trebuie să fie neîndoielnică, iar lipsa acesteia afectează validitatea actului. Potrivit art. 948 pct. 4 și art. 966 C. civ. de la 1864, aplicabile față de dispozițiile art. 3 - 4 din Legea nr. 71/2011, obligația fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea nici un efect, sancțiunea ce operează pentru lipsa sau nevalabilitatea cauzei unei convenții fiind nulitatea absolută a acesteia.

Există două elemente ce compun cauza actului juridic, și anume scopul imediat (causa proxima) și scopul mediat (causa remota). Scopul imediat, numit și scopul obligației, este stabilit pe categorii de acte civile, iar în actele juridice cu titlu gratuit, cum este și cazul donației de față, acest scop trebuie sa con stea în intenția de a gratifica (animus donandi). Scopul mediat, numit și scopul actului juridic, constă în motivul determinant al încheierii actului juridic și se referă fie la însușirile unei prestații, fie la calitățile unei persoane. Se mai reține că, împreună cu consimțământul, cauza formează voința juridică, iar unul dintre principiile de bază ale dreptului civil român este acela ai priorității voinței reale a contractanților, astfel că, în particular, în materie de liberalități, pentru că donația este în mod precumpănitor opera dispunătorului, ceea ce se cere a fi ocrotită cu precădere este voința donatorului.

Or, în cauza de față, din probatoriul administrat, rezultă cu prisosință că este exclusă existența unei intenții liberale, de a gratifica statul, din partea autorilor reclamantelor, din declarația martorului audiat în cauză rezultând că oferta de donație s-a încheiat în vederea demolării locuinței, pentru sistematizarea zonei și a se construi actuala sală polivalentă. Mai mult, instanța urmează să aibă în vedere și faptul că oferta a fost efectuată într-o perioadă în care statul obliga proprietarii, prin presiuni fizice și morale, să-și cedeze proprietățile, refuzul de a da curs acestor cereri putându-se solda cu consecințe grave asupra libertății persoanei, împrejurare care prezumă lipsa cauzei actului juridic de donație.

Pe de altă parte, se constată că nu s-a procedat la emiterea unei decizii de acceptare a ofertei de donație, conform art. 814 C. civ. de la 1864, contractul de donație neperfectându-se. Prin urmare, având în vedere situația de fapt expusă, a lipsit "animus donandi" din partea autorilor reclamantelor, element esențial ce intră în componența cauzei contractului de donație, cu consecință directa asupra validității acestuia, inclusiv asupra ofertei de donație, în sensul nulității absolute, potrivit dispozițiilor art. 966 C. civ. de la 1864. Pentru considerentele expuse, tribunalul va admite în parte cererea de chemare în judecată și va constata nulitatea absoluta a ofertei de donație autentificată sub nr. 808 din 05 februarie 1974 de fostul Notariat de Stat Local al Sectorului 5 București.

Față de constatarea nulității ofertei de donație, rezultând implicit nev al abilitatea titlului statului asupra terenului în litigiu, tribunalul a apreciat că nu se mai impune a se pronunța distinct asupra cererii de constatare a inexistenței unui titlu valabil al statului asupra imobilului, această cerere fiind întemeiată de reclamante tocmai pe inexistența donației determinată de nulitatea ofertei de donație. În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, invocată din oficiu, tribunalul a apreciat că este întemeiată și urmează sa o admită, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare. Astfel, reclamantele au formulat o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, potrivit art. 480 C. civ.

de la 1864, în conformitate cu care "proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și de a dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege". Totodată, acestea au urmat procedura instituită de Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, obținând o dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent. Acțiunea în revendicare este acțiunea pornită de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar, respectiv mijlocul juridic prin care cel care se pretinde proprietarul unui bun solicită de la cel care are stăpânirea acestuia restituirea bunului.

În cazul imobilelor preluate de stat în perioada 1945 - 1989 se ridică problema posibilității recurgerii la acest mijloc juridic în condițiile existenței unor reglementări a unor mijloace juridice de restituire a acestor imobile prin legi speciale, respectiv dacă procedurile administrative de restituire reglementate de Legea nr. 10/2001 mai permit sau nu celor interesați sa recurgă și la protecția dreptului de proprietate asigurată prin acțiunea în revendicare. Soluția pentru rezolvarea acestei probleme a fost dată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, obligatorie pentru instanțele judecătorești, potrivit art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., prin care s-a invocat necesitatea respectării principiului de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia generalibus derogant - și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.

Ca atare, se impune soluția de respingere ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare în acele cazuri în care, deși bunul se află în patrimonial unei unități deținătoare dintre cele enumerate de art. 21 din Legea nr. 10/2001 republicată, persoana interesată nu uzează de căile procedurale reglementate special de acest act normativ în vederea obținerii restituirii, deși are deschisă calea acestora, ci apelează la căile dreptului comun, respectiv acțiunea în revendicare, precum și în ipoteza în care persoana interesată a uzat de procedura administrativă, dar nu a obținut restituirea în natură a imobilului, ci măsuri reparatorii în echivalent În privința imobilelor care se încadrează în ipoteza Legii nr. 10/2001 nu mai este posibilă restituirea decât în condițiile prevăzute de acest act normativ, fiind exclusă acțiunea în revendicare de drept comun, concluzie desprinsă din prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit cu care bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație, coroborate cu cele ale art. 1 din Legea nr. 10/2001.

Această soluție se impune în cazul imobilelor care fac obiectul Legii nr. 10/2001, după intrarea în vigoare a acestei legi, deoarece legiuitorul a reglementat în mod expres condițiile în care are loc restituirea în natură și în subsidiar prin echivalent, a imobilelor preluate abuziv în perioada 1945-1989, condiții care sunt diferite de cele ale acțiunii în revendicare. în legea menționată, s-a instituit o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat. Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială fața de Codul civil de la 1864, care constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare, iar în raportul dintre o norma specială și una generală, norma specială urmează a se aplica cu prioritate și cu excluderea normei generale.

Așa fiind,persoana interesată nu are alegerea între procedura administrativă de restituire prevăzută de Legea nr. 10/2001 și calea acțiunii în revendicare de drept comun, ci este obligatorie recurgerea la prima cale pentru obținerea în natură a imobilului preluat abuziv de către stat, atât timp cât respectivul imobil se găsește în patrimoniul unității deținătoare, iar în măsura în care nu obține restituirea în natură a bunului poate contesta dispoziția în condițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. O asemenea soluție, care presupune închiderea căii acțiunii în revendicare de drept comun pentru imobilele care intră sub incidența Legii nr. 10/2001, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, nu echivalează cu închiderea accesului la justiție pentru persoana interesată.

Astfel, celui interesat îi este asigurat accesul la justiție în sensul art. 21 din Constituție și al art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu precizarea că asigurarea acestui principiu nu exclude reglementarea în dreptul intern a unor proceduri administrative prealabile. Dimpotrivă, în jurisprudența sa, Curtea de la Strasbourg a recunoscut posibilitatea pentru statele membre de a prevedea obligativitatea parcurgerii unor proceduri administrative anterior formulării unor acțiuni injustiție. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că dreptul de acces la instanță nu este unul absolut, fiind compatibil cu limitări implicite și recunoscându-se statelor o anumită marjă de apreciere.

Accesul la justiție presupune în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată sa aibă posibilitatea să se adreseze și unei instanțe judecătorești, întrucât, în lipsa unei asemenea posibilități, dreptul de acces la o instanță ar fi atins în substanța sa. Astfel, Legea nr. 10/2001 constituie un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.

Faptul ca acest act normativ prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță, conform art. 26, căreia i se conferă o jurisdicție deplină, după cum a statuat și Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia în interesul legii nr. 33/2008. Prin urmare, accesul la justiție nu este afectat prin imposibilitatea de a formula o acțiune în revendicare potrivit dreptului comun, în paralel cu procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001. Accesul liber la justiție nu presupune și o obligație pozitivă a statului de a asigura persoanei interesau posibilitatea de a recurge la toate mijloacele procesuale prevăzute de legea interni pentru protecția unui drept subiectiv civil.

Dacă s-ar admite o asemenea obligație pozitivă a statului, aceasta ar însemna că nu ar fi posibilă nici suprimarea în anumite materii a unor căi de atac. Pe de altă parte, posibilitatea statului de a organiza pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 1945 - 1989 o procedura administrativă de soluționare a cererilor de restituire, procedură care să excludă posibilitatea formulării și a unei acțiuni în revendicare de drept comun, se circumscrie marjei de apreciere a statului recunoscută potrivit art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În raport de cele arătate, rezultă ca Legea nr. 10/2001 constituie o lege specială, care își găsește aplicarea cu prioritate față de legea generală, concursul dintre acestea fiind soluționat în favoarea legii speciale prin aplicarea principiului de drept în temeiul căruia specialul derogă de la general, fiind fără relevanță lipsa unei mențiuni exprese în Legea nr. 10/2001 care să interzică acțiunea în revendicare de drept comun. De asemenea, actul normativ indicat ca normă specială nu contravine art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin aceea că reglementează o procedură administrativă obligatorie, atât timp cât soluțiile dispuse ori refuzul de a răspunde pot fi supuse controlului judecătoresc,în fața unei instanțe independente și imparțiale.

Pentru toate aceste considerente, tribunalul urmează să respingă ca inadmisibil capătul de cerere având ca obiect revendicarea terenului în suprafață de 805 m.p., situat în București, Calea P. nr. 55, sector 5. Împotriva Sentinței civile nr. 526 din 07 martie 2012 au formulat apel Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București iar reclamanții O.A., M.G. și G.M.Z. au formulat cerere de aderare la apelul Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București prin Primarul General.

În motivarea cererii de apel Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a susținut în sinteză, următoarele critici; Printr-un prim motiv s-a susținut că în mod greșit nu s-a reținut excepția lipsei calității procesual pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice . În dezvoltarea motivului s-a arătat că instanța de fond trebuia să determine cine este în prezent beneficiarul contractului de donație și să se raporteze nu numai la legislația în vigoare de la momentul încheierii contractului de donație ci și la dispozițiile în vigoare din acest moment deoarece efectele actuale ale unei eventuale admiteri se restrâng în patrimoniul beneficiarului donație, respectiv unitatea administrativ-teritorială în raza căreia se află bunul donat.

Se mai arată că la data perfectării actului de donație (1974) nu exista distincția între bunurile care intrau în patrimoniul Statului și cele care intrau în patrimoniul unităților administrativ teritoriale cu titlu de drept de administrare directă, însă în prezent exista delimitarea între bunurile din patrimoniul Statului și cele din patrimoniul unităților administrativ teritoriale, conform dispozițiilor art. 4 și 6 din Legea nr. 213/1998 și art. 123 și 122 din Legea nr. 215/2001. Din coroborarea acestor texte susține apelanta calitatea procesual pasivă are unitatea administrativ teritorială și deci se impunea admiterea excepției lipsei calității procesual pasive. Printr-un al doilea motiv s-a susținut greșita soluționare a excepției prescripției dreptului la acțiune, excepție care se invoca din nou.

În dezvoltarea motivului s-a arătat că viciile de consimțământ se sancționează cu nulitatea relativă și nu cu nulitatea absolută și că termenul de exercitare este de 3 ani care curge de la data încetării constrângerii morale adică din decembrie 1989, conform art. 959 C. civ. în aceste condiții dreptul de a cere anularea contractului de donație este prescris. Printr-un al treilea motiv s-a susținut că au fost respectate condițiile de fond și de formă ale contractului de donație și ca, în speță, nu s-a făcut dovada lipsei consimțământului ori dovada violentei morale, ca viciu de consimțământ. S-a mai arătat că în cererea de chemare în judecată s-a invocat lipsa intenției de a gratifica dar că autorii reclamantei au fost de acord cu aceasta și au renunțat în fata notarului la comunicarea acceptării donației pe care au semnat-o în formă autentică.

Printr-un al patrulea motiv s-a susținut că în mod greșit s-a dispus obligarea la plata cheltuielilor de judecată atâta timp cât nu se poate reține o culpă procesuală a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice care nu a dat dovada de rea credința sau neglijență în declanșarea litigiului. În motivarea cererii de apel, în sinteză, Municipiul București a susținut următoarele critici: Printr-un prim și ultim motiv s-a susținut că nu poate fi vorba de o cauză ilicită, falsă sau imorală a donației și că intenția de a gratifica a existat din partea autorilor reclamanților care au oferit Statului român prin donație, dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, str. P. nr. 55, sector 4. S-a mai arătat că actul de donație a fost încheiat cu respectarea Decretului nr. 758/1954 și că nu s-a tăcut dovada încălcării legii oferta de donație purtând semnătura donatorilor.

În motivarea cererii de aderare la apel reclamanții O.A., M.G. și G.M.Z. au susținut, în sinteză, următoarele critici: Printr-un prim și ultim motiv s-a susținut că s-a greșit admiterea excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare pe drept comun. În dezvoltarea motivului au fost susținute următoarele argumente și anume: eronat s-a reținut ca temei pentru admiterea excepției dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 și statuările din Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în recursul în interesul legii. Apelanții-reclamanți arată că ulterior pronunțării Deciziei nr. 33/2008 Curtea Europeană în cauza Faimblat împotriva României a statuat că declararea ca inadmisibilă a unei acțiuni în revendicare formulată în baza Codului civil, după apariția Legii nr. 10/2001, contravine art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și că este admisibilă o asemenea acțiune, indiferent de procedura urmată.

S-a mai susținut că respingerea acțiunii ca inadmisibilă încalcă dreptul reclamanților de acces la justiție. Apelanții reclamanți arată că față de problemele de drept dezlegate prin cauza Faimblat, care sunt obligatorii problemele de drept dezlegate prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, privind opțiunea între Legea nr. 10/2001 și acțiunea de drept comun în revendicare și raportul dintre Legea nr. 10/2001 și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului urmează a fi înlăturate, conform art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Apelanții reclamanții susțin că prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu s-a statuat că acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun este inadmisibilă ci că se va acorda prioritate Convenției în cadrul acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în cazul în care exista neconcordanțe între legea specială și Convenție cu condiția de a nu aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. De asemenea s-a susținut că chiar Decizia nr. 33/2008 arată expres că atunci când există neconcordanțe între Legea specială, Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Dreptului Omului se acordă prioritate convenției. Apelanții reclamanți susțin că prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare li s-a negat dreptul de acces la instanța dar și art. î din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Se mai arata de apelantele reclamante că dețin un bun în înțelesul convenției, care rezulta din constatarea nulității ofertei de donație prin hotărârea primei instanțe și că dreptul de proprietate asupra terenului ce formează obiectul capătului de cerere în revendicare nu a fost pierdut niciodată. Acest bun - susțin apelanții se află în prezent în deținerea Municipiului București, este liber și ar putea fi restituit în natura, dar nu s-a putut proba acest aspect pentru că s-a invocat din oficiu excepția inadmisibilității acțiunii, iar soluționarea în fond a acțiunii nu este de natură să prejudicieze cu nimic Statul Român și nici pe Municipiul București, în condițiile în care prevalează în legile de restituire, principiul restituirii în natură.

Prin Decizia civilă nr. 355 A din 11 decembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins ca nefondate apelurile formulate de pârâții Municipiul București prin Primar General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Primăria Municipiului București. A admis cererea de aderare la apel formulată de intimații reclamanți O.A., M.G. și G.M.Z. și, în consecință: a anulat în parte Sentința civilă nr. 526 din 7 martie 2012, respectiv respingerea ca inadmisibilă a capătului de cerere în revendicare și a trimis cauza la instanța de fond pentru a soluționa în fond acest capăt de cerere. A obligat apelantele pârâte la 1000 RON cu aplicarea art. 274 (3) C. proc.

civ. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut următoarele; Referitor la apelul Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Primul motiv, potrivit cu care nu ar exista calitatea procesual pasivă, astfel cum a fost dezvoltat este nefondat pentru următoarele argumente; Prin al doilea capăt de cerere reclamanta a solicitat să se constate nulitatea absolută a ofertei de donație autentificată sub nr. 808/5 februarie 1974 formulată de autorii reclamanților P.M., O.E. și T.D. având ca beneficiar Statul Român. Doctrina și practica judiciară, valorificată și în noul C. civ. în art. 6 alin. (3), a stabilit că nulitatea unui act juridic se examinează în raport de legea aplicabilă de la momentul încheierii actului.

Nulitatea unui act juridic este deci contemporană cu cauzele de nulitate printre care și cu legea aplicabilă la momentul încheierii actului. În actul juridic, așa cum rezulta din oferta de donație beneficiar este Statul Român și nu o unitate administrativ teritorială. Faptul că ulterior bunul a fost transmis în patrimoniul Municipiului București, nu înseamnă că trebuie modificat și beneficiarul inițial al donației. Câtă vreme beneficiar a fost Statul Român, în acțiunea în nulitate a ofertei de donație numai acesta are calitate procesual pasivă. Referitor la cel de-al doilea motiv de apel astfel cum a fost dezvoltat este, de asemenea, nefondat pentru următoarele argumente. Reclamanții când au formulat acțiunea de constatare a nulității absolute a ofertei de donație nu au invocat drept cauză de nulitate viciile de consimțământ ci au invocat lipsa cauzei.

Lipsa cauzei este un motiv de nulitate absolută care, potrivit art. 2 din Decretul 167/1958 poate fi invocate oricând. Referitor la cel de-al treilea motiv de apel astfel cum a fost dezvoltat, și acesta este nefondat pentru următoarele argumente. În speță nu s-a invocat lipsa consimțământului ori violența ca viciu de consimțământ ci lipsa cauzei. Faptul că autorii reclamanților au semnat oferta de donație și au renunțat la comunicarea acceptării donației nu probează existența cauzei donației. Or, din probele administrate, inclusiv din oferta de donație nu rezultă care a fost scopul donației. Și cel de-al patrulea motiv de apel, astfel cum a fost dezvoltat este nefondat, pentru următoarele argumente; Art. 275 C. proc.

civ. de la 1865 arată că dacă pârâtul a recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile reclamantului acesta - pârâtul - nu va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată . Din actele dosarului nu rezultă că Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice ar fi recunoscut pretențiile reclamantului, așa cum dispune art. 275 C. proc. civ. în aceste condiții continuarea procesului dovedește existența culpei procesuale și deci critica este nefondată, În ce privește apelul Municipiului București critica astfel cum a fost dezvoltată este nefondat pentru următoarele argumente: Din lucrările dosarului, respectiv cererea de chemare în judecată, rezultă că nu s-a invocat cauza ilicită, falsa sau imorală ci lipsa cauzei donației, care împreună cu consimțământul forma voința, Faptul că autorii reclamanților au semnat oferta de donație și ca donația s-a încheiat cu respectarea dispozițiilor Decretului 758/1954 nu înseamnă că s-a probat existența cauzei donației.

Așa cum se poate observa din însăși înscrisul "ofertă de donație" nu rezulta scopul acestuia și deci corect instanța de fond a reținut lipsa cauzei. Pentru toate aceste argumente apelul Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și apelul Municipiului București, în temeiul art. 296 C. proc. civ., vor fi respinse ca nefondate. În ce privește cererea de aderare la apel, critica astfel cum a fost dezvoltată este fondată pentru următoarele argumente; Apelantele reclamante au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 în sensul ca prin dispoziția nr. 9243 din 11 decembrie 2007 emisă de Primarul General al Municipiului s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului și s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafață de 800 mp situat în București, Calea P. nr. 55, sector 5, imposibil de restituit în natură, dar fără să se fi anulat contractul de donație.

Prezenta acțiune a fost declanșată de reclamante urmare solicitării Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților de a depune copia legalizată a hotărârii judecătorești prin care s-a constatat nulitatea donației, hotărâre pe care apelantele - reclamante nu o dețin încă în formă irevocabilă. Prin admiterea capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a ofertei de donație autentificată sub nr. 808 din 05 februarie 1974 la fost Notariat de Stat Local al Sectorului 5 București, soluție pe care instanța de apel a menținut-o, s-a ajuns la situația juridică potrivit cu care dreptul de proprietate asupra imobilului teren să se afle în patrimoniul apelantelor reclamante iar detenția se află la Municipiul București.

Fără îndoială imobilul continuă să facă obiectul Legii nr. 10/2001 și că, potrivit principiului "legea specială derogă de la legea generală" apelantele - reclamante erau ținute să urmeze calea Legii nr. 10/2001, Această cale a fost însă epuizată iar, după constatarea nulității absolute a ofertei de donație nu se mai poate repeta procedura administrativă pentru că un alt termen de depunere a unei alte notificări nu mai exista.

În ce privește argumentele din apelul reclamantelor, în sensul că s-a aplicat greșit art. 6 alin. (2) și statuările din Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție față de faptul ca prin hotărârea din cauza Faimblat contra României s-a declarat admisibilă acțiunea în revendicare, curtea reține următoarele: Art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, într-adevăr reglementează posibilitatea exercitării unei acțiuni în revendicare pentru imobilele preluate fără titlu valabil, sau prin vicierea consimțământului, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație.

Imobilul pretins de reclamante, anterior constatării nulității absolute a ofertei de donație nu se încadrează în dispozițiile art. 6 alin. (2), teza întâi, în sensul că nu era considerat preluat fără titlu valabil și nici cu vicierea consimțământului, pentru că art. 2 alin. (1) lit. a) - h) din Legea nr. 10/2001 arată că în toate aceste texte de lege se consideră că titlul a fost valabil dar abuziv. Prin constatarea nulității ofertei de donație au devenit incidente și dispozițiile art. 6 alin. (2) teza întâi, în sensul că preluarea este fără titlu valabil. Imobilul continuă însă să facă obiectul legii nr. 10/2001, mai degrabă pe art. 2 alin. (1) lit. i) decât pe art. 2 alin. (1) lit. c), dar o nouă notificare nu se mai poate face.

Curtea constată că reclamantele nu și-au întemeiat acțiunea în revendicare pe dispozițiile art. 6 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 28/1998 ci pe dispozițiile art. 480 C. civ., și deci aplicarea dispozițiilor art. 6 alin. (2) pentru a se reține excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare este greșită, pentru că acest text de lege este o aplicație particulară a principiului legea specială derogă de la legea generală. În Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție se arată că în concursul dintre legea specială și legea generală se aplica legea specială. Deci în concursul dintre Legii nr. 10/2001 și Codul civil de la 1864 se aplica Legea nr. 10/2001. Legea nr. 10/2001 a fost aplicată, prin emiterea dispoziției nr. 9243 din 11 decembrie 2007 de către Primarul General al Municipiului București - în situația în care oferta de donație nu era anulată iar, în situația nou creată nu mai poate fi aplicată.

La noua situație juridică a imobilului, când se consideră că apelantele - reclamante nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate, se pune problema concursului dintre Legea nr. 10/2001 și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, sub aspectul accesului la instanță. În ce privește posibilitatea aplicării Legii nr. 10/2001 la situația de drept existentă în urma constatării nulității absolute a ofertei de donație, se observă că, constatarea nulității donației era o condiție prealabilă emiterii dispoziției de propunere de acordare de măsuri reparatorii care nu a fost îndeplinită la momentul emiterii dispoziției. îndeplinirea condiției, după emiterea dispoziției, a creat o situație juridică nouă între părți care fiind contencioasă trebuie soluționată.

Legea nr. 10/2001 care reglementează regimul juridic al imobilului nu mai poate fi aplicată, deoarece nu prevede posibilitatea repetării notificării și emiterii unei alte dispoziții, În concret deci, Legea nr. 10/2001 nu mai asigură accesul efectiv la instanță față de noua situație juridică a imobilului și deci greșit s-a reținut de instanța de fond că reclamanții au închisă calea acțiunii în revendicare pe dreptul comun pentru că ar avea la dispoziției calea Legii nr. 10/2001. În speță deci în concursul dintre Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeana a Dreptului Omului, în situația dată, are prioritate art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prioritate care se dă în cadrul unei acțiuni în revendicare pe dreptul comun, astfel că nelegal s-a admis excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare.

La rejudecare instanța de fond urmează a stabili dacă terenul revendicat a dobândit sau nu între timp, caracterul de utilitate publică în raport de care va decide asupra posibilității restituirii în natură, Împotriva acestor din urmă hotărâri au formulat recurs Municipiul București prin Primar General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Prin recursul formulat Municipiul București prin Primarul General a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a susținut următoarele critici de nelegalitate: La încheierea actului de donație au fost respectate atât prevederile Codului civil cât și cele speciale impuse de Decretul nr. 478/1953, iar motivele de nulitate absolută invocate de reclamanți sunt în principal lipsa cauzei.

Conform art. 814 din vechiul C. civ., "acceptarea donației se face printr-un act autentic ce cuprinde oferta de donație, fie printr-un act posterior." Cum, decizia a fost întocmită de fostul Sfat Popular București, aceasta are caracterul unui act autentic fiind îndeplinită astfel condiția de formă prevăzută de art. 814 C. civ. A mai susținut recurenta-pârâtă că donația este un act juridic eminamente irevocabil, caracter consacrat de art. 801 C. civ., neputând fi reținute susținerile reclamanților că ar lipsi intenția de a gratifica. În ceea ce privește cererea de aderare la apel, recurentul-pârât susține că, în mod greșit instanța de apel a admis-o, întrucât dreptul reclamanților a fost tranșat pe calea administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, fiind emisă dispoziția nr. 9243 din 11 decembrie 2007, prin care a fost respinsă cererea de restituire în natură a imobilului în litigiu.

Cu privire la cheltuielile de judecată, recurentul-pârât a arătat că în mod greșit a fost obligat la plata sumei de 1000 RON, nefiind în culpă procesuală. Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a criticat decizia instanței de apel, ca nelegală, invocând următoarele critici de nelegalitate încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În expunerea criticilor aduse deciziei pronunțate în apel, recurentul - pârât a reiterat excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, și excepția prescripției dreptului la acțiune, susținând că interesele Statului nu sunt reprezentate în instanță de către Ministerul Finanțelor Publice ci de către unitatea administrativ-teritorială în patrimoniul căreia a intrat imobilul în cauză, reclamanții având deschisă calea anulării în termen de trei ani, conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

O altă critică vizează faptul că atât oferta de donație cât și acceptarea acesteia au fost făcute cu respectarea condițiilor de fond și de formă prevăzute de legea în vigoare la momentul încheierii actului de donație, iar în speță nu s-a făcut dovada lipsei intenției. Hotărârea instanței de apel a fost criticată și pentru greșita obligare a Statului Român la plata cheltuielilor de judecată, întrucât nu s-a făcut dovada relei credințe sau a neglijenței în declanșarea litigiului. Prin întâmpinarea formulată intimații-reclamanți au invocat excepția nulității recursului formulat de Municipiul București prin Primarul General pe motiv că nu sunt formulate critici ce pot fi încadrate în cazurile expres prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. Examinând recursul formulat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General prin prisma excepției nulității acestuia invocată de intimații - reclamanți se constată că aceasta este neîntemeiată urmând a fi respinsă, întrucât criticile formulate pot fi încadrate în cazul de modificare prevăzut de art, 304 pct. 9 C. proc. civ. Recursurile formulate de pârâții Municipiul București prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice sunt nefondate, în considerarea argumentelor ce succed: Un element esențial al contractului de donație este acceptarea donației, acceptare care trebuie făcută prin act autentic, conform dispozițiilor art. 814 C. civ. și art. 2 alin. (2) din Decretul nr. 478/1954, referitor la donațiile făcute statului.

Ca atare, împrejurarea că oferta de donație a fost întocmită în formă autentică nu echivalează cu perfectarea actului în condițiile în care nu s-a făcut dovada acceptării donației printr-un act autentic posterior. Așa cum în mod corect a reținut și tribunalul, scopul imediat urmărit de autorii reclamanților atunci când au formulat oferta de donație, nu a fost nicidecum intenția de a gratifica statul ci doar intenția de a pune capăt presiunilor la care erau supuși de autoritățile statului, în contextul în care locuința urma a fi demolată pentru sistematizarea zonei. Din acest punct de vedere, criticile formulate de recurenți referitoare la faptul că oferta de donație a fost încheiată cu respectarea condițiilor de formă și de fond prevăzute de legea în vigoare la momentul încheierii actului de donație, sunt nefondate.

Nefondată este și critica formulată de recurentul-pârât referitoare la lipsa calității procesuale pasive a Statului Român, întrucât la data întocmirii actului de donație unicul titular al dreptului de proprietate socialistă de stat era Statul Român. În prezent, ca efect al Legii nr. 213/1998 și al Legii nr. 215/2001, ce-și găsesc fundament în normele constituționale (art. 136) se face distincție între dreptul de proprietate ce aparține statului și dreptul de proprietate ce aparține municipiilor, orașelor și comunelor. Este nefondată și critica vizând greșita soluționare a excepției prescripției dreptului material ia acțiune. Prin acțiunea introductivă de instanță, intimații - reclamanți au solicitat nulitatea absolută a ofertei de donație autentificată sub nr. 818 din 5 februarie 1974, pentru lipsa cauzei, în temeiul art. 948 pct. 4, art. 966 și art. 968 C. civ., astfel încât nulitatea absolută poate fi invocată oricând, conform art. 2 din Decretul nr. 167/1958.

Nefondată este și critica formulată de pârâtul Municipiul București prin Primarul General referitoare la cererea de aderare la apel, întrucât intimatele-reclamante nu și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 6 alin. (2) teza 5 din Legea nr. 213/1998 ci pe dispozițiile art, 480 C. civ., și deci respingerea acțiunii ca inadmisibilă este greșită. Nefondată este și critica recurenților-pârâți privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată. Textul art. 274 C. proc. civ. instituie prezumția de culpă procesuală a celui ce cade în pretenții. Partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile de judecată făcute de partea câștigătoare. De aceea, prin art. 275 C. proc.

civ., legiuitorul a precizat că pârâtul care recunoaște pretențiile până la prima zi de înfățișare nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată. Chiar dacă instanța de apel a admis în parte acțiunea, acest lucru nu poate avea influență asupra cheltuielilor de judecată. În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile formulate vor fi respinse ca nefondate. Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurenții vor fi obligați să plătească intimatei-reclamante O.A. suma de 1000 RON cheltuieli de judecată în recurs ce constau din onorariu apărător conform chitanței nr. 361 din 18 aprilie 2001 emisă de Cabinet de Avocat - D.C.M.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului formulat de Municipiul București prin primarul general. Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâții Municipiul București prin Primarul General și Statui Român prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva Deciziei nr. 355/A din 11 decembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Obligă pe recurenți la plata sumei de 1000 RON cheltuieli de judecată către intimata reclamantă O.A. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 iunie 2014, Procesat de GGC - GV