ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 641/2013

Prin acțiunea formulată la 9 decembrie 2008, G.M.A. a solicitat instanței - în contradictoriu cu Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului - să pronunțe o hotărâre prin care să dispună restituirea în natură a imobilului situat în București, str. D.V. nr. 82, sector 2, iar în situația în care restituirea nu este posibilă să i se acorde despăgubiri, în cuantumul stabilit de instanță, la valoarea de circulație a nemișcătorului. În motivarea cererii reclamanta a arătat că autorul său, G.I., a cumpărat imobilul situat în București, str. D.V. nr. 82 (fost 72) conform contractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. 35305 din 2 octombrie 1937 de Tribunalul Ilfov - Secția Notariat Potrivit Procesului-verbal de carte funciară nr. 15868/1940 întocmit de Comisia pentru înființarea Cărților Funciare București, proprietarul imobilului (format din teren și construcții) situat în București, str. D.V.

nr. 82, figurează G.I. Potrivit adresei nr. 641339/11557 din 30 iulie 2007 emise de PMB - Direcția evidență imobiliară și cadastrală - Serviciul de nomenclatură urbană, artera de circulație care poartă denumirea de Strada D.V., sector 2 București, a purtat următoarele denumiri: Strada B. - până la nivelul anului 1899; Strada D.V. - de la nivelul anului 1899. În urma decesului autorului G.I., singurii moștenitori ai acestuia au fost copiii săi, G.R.C. și G.M.A., care au venit la moștenire în cote egale de 1/2 din masa succesorală, conform certificatului de moștenitor nr. 631/1973, întocmit de Notariatul de Stat al Sectorului 5 la data de 9 iulie 1973. În urma decesului lui G.R.C., singurii moștenitori ai acesteia au fost mama sa G.E.

care a moștenit 1/4 din masa succesorală și sora sa G.M.A. care a moștenit 3/4 din masa succesorală, conform certificatului de moștenitor nr. 1385/1983, întocmit de Notariatul de Stat Local al Sectorului 3, la data de 22 noiembrie 1983. În urma decesului lui G.E., singura moștenitoare a acesteia a fost nepoata de fiică G.M.A.

conform certificatului de moștenitor nr. 445/1987 întocmit de Notariatul de Stat al Sectorului 3 București la data de 8 aprilie 1987. Naționalizarea imobilului în cauză a fost făcută în baza Legii nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, intrând în administrarea Statului conform Anexei nr. 10 la Procesul verbal de predare -primire din 30 iunie 1948. La data de 19 iulie 2001, mai arată reclamanta, a formulat notificarea nr. 2022 în baza Legii nr. 10/2001, prin care a solicitat restituirea imobilului, constituindu-se astfel dosarul cu nr. 5646. Potrivit extrasului de carte funciară pentru informare emis de OCPI, înscrierea dreptului de proprietate al S.C.

D. S.A în Cartea funciară nr. 15xxx s-a făcut în baza Contractului de vânzare-cumpărare nr. 1400 din 21 iunie 2006 emis de BNP "F.D.". Ulterior formulării notificării, în mai multe rânduri, a depus în completarea dosarului, acte prin care a făcut dovada faptului că este îndreptățită la restituirea imobilului, și de asemenea, a adresat acestei instituiții memorii, prin care a solicitat soluționarea notificării. La data de 27 februarie 2008 Primăria Municipiului București a emis Dispoziția nr. 9680 prin care a declinat competența de soluționare a notificărilor formulate de către reclamantă în baza Legii nr. 10/2001, către Autoritatea Națională pentru Valorificarea Activelor Statului, ținând cont de faptul că imobilul se afla în administrarea acestei instituții.

Deși s-a depășit cu mult termenul legal de 60 de zile, prevăzut prin dispozițiile art. 25 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, notificarea nu a fost soluționată până la data introducerii acțiunii, situație în care s-a apreciat asupra refuzului pârâtei de a emite o dispoziție motivată de restituire a imobilului în cauză sau de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent. Învestit în primă instanță, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin Sentința nr. 217 din 19 februarie 2010, a respins contestația, astfel cum a fost precizată, ca neîntemeiată.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut în esență că potrivit art 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, în cazul în care imobilul se regăsește în patrimoniul unor societăți privatizate, reclamanta este îndreptățită să primească doar despăgubiri, astfel că pe capătul de cerere privind restituirea în natură, cererea este neîntemeiată, indiferent dacă societățile enumerate în adresa OCPI se regăsesc ori nu în portofoliul pârâtei. Din nota de reconstituire întocmită de PMB - Direcția Generală de Dezvoltare, Investiții și Planificare Urbană cu nr. 13568 din 16 octombrie 2007, rezultă că în prezent la adresa din str. D.V. nr. 82 este șantier în execuție „Imobil locuințe și birouri S+P+5E" cu autorizația de construire nr. 102/5D din 27 februarie 2006 emisă de Primăria Sector 2, beneficiarul lucrării fiind SC D. S.A.

Tulcea.

Ceea ce rezultă însă, fără dubiu, din materialul probatoriu este imposibilitatea restituirii în natură, terenul fiind ocupat de o construcție nouă, locuințe și birouri, care a avut termen de finalizare la 1 decembrie 2008. Din cele reținute, reiese că reclamanta nu a administrat probe din care să rezulte că imobilul s-a aflat în proprietatea unei societăți care să fi fost privatizată, astfel că nu sunt incidente dispozițiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, astfel cum a fost modificată și completată și care prevăd că: „(3) În situația imobilelor prevăzute la alin. (1) și (2), măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituția publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea, dispozițiile art. 26 alin. (1) fiind aplicabile în mod corespunzător." În sfârșit, mai reține tribunalul că reclamanta a formulat și o notificare pe care a adresat-o chiar Societății Comerciale „D." Morărit-Panificație S.A., înregistrată sub nr. 1023 din 25 iulie 2002. Potrivit art. 129 alin. (1) C.proc.

civ. coroborat cu art. 1169 C. civ. și art. 22 din Legea nr. 10/2001, se arată, revenea reclamantei obligația de a administra aceste probe, ori de a preciza cadrul procesual în raport cu actele aflate deja la dosar. Cum nu s-a putut stabili unitatea deținătoare, devin incidente dispozițiile art. 28 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată care prevăd că: „în cazul în care persoana îndreptățită nu cunoaște deținătorul bunului imobil solicitat, notificarea se va trimite primăriei în a cărei rază se află imobilul, respectiv Primăriei Municipiului București." Or, deși i s-a pus în vedere să facă aceste precizări, reclamanta a arătat în mod expres că nu înțelege să se judece decât cu AVAS.

De asemenea, conchide tribunalul, reclamanta avea deschisă calea de atac a contestației împotriva Dispoziției nr. 9680 din 27 februarie 2008 prin care Primăria Municipiului București și-a declinat competența de soluționare a notificării în favoarea Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului. Apelul declarat împotriva acestei hotărâri de reclamanta G.M.A., a fost admis de Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, care, prin Decizia nr. 107A din 8 martie 2012, a schimbat în tot sentința în sensul că a constatat dreptul reclamantei la despăgubiri în temeiul Titlului VII al Legii nr. 247/2005, pentru imobilul în litigiu. A obligat intimata să-i plătească apelantei, cheltuieli de judecată în sumă de 3000 RON, reprezentând onorariu avocat, redus conform art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., și onorariu expert. Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a reținut în esență că ulterior preluării, imobilul s-a regăsit în patrimoniul S.C. D. Morărit Panificație S.A. București, societate care era deja privatizată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/200 și care la 21 iulie 2006, a înstrăinat nemișcătorul către S.C. D. S.A. Tulcea.

Cum imobilul deținut de unitatea vânzătoare în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate a fost înstrăinat către un terț, în cauză devin incidente dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, reclamanta fiind îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul ce a aparținut autorului său, preluat de statul comunist (calitatea de persoană îndreptățită și preluarea abuzivă a imobilului reprezentând aspecte statuate de instanța de fond, necontestate, ele nemaiconstituind așadar, obiect al controlului jurisdicțional al apelului, circumscris în devoluțiunea sa, de limitele cererii de apel) și pe de altă parte, că persoana obligată a le propune este chiar pârâta din prezenta cauză - intimata - pârâtă Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, ca succesor al instituției publice care a efectuat privatizarea vânzătorului și nu Primăria, cum în mod eronat a apreciat prima instanță de judecată.

Cât privește aserțiunea apelantului cu ocazia dezbaterilor din apel, relativă inaplicabilității în cauză, a Legii nr. 247/2005 (care are în vedere tot valoarea de piață a imobilului, ca și criteriu în operațiunea de stabilire a cuantumului despăgubirilor cuvenite) s-a apreciat că aceasta este nefundamentată din punct de vedere legal, instanța neavând în temeiul Deciziei în interesul legii nr. XX/2007, vreo altă posibilitate (precum ar fi acordarea de despăgubiri bănești la valoarea de circulație - obiect al capătului de cerere subsidiar, formulat de reclamanta apelantă în acțiunea sa) în afara celei legal edictate.

Existența dispoziției administrative nr. 9680 din 27 februarie 2008 a Primarului Municipiului București de declinare a competenței de soluționare a notificării, către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, ca unitate deținătoare, nu reprezintă un impediment în acest sens, întrucât prin actul emis de primar nu a fost soluționat fondul cererii apelantei. Raportat la aceste considerente, instanța de control judiciar a apreciat că se impune admiterea doar în parte a capătului secund al cererii de chemare în judecată. S-a reținut totodată, că folosirea de către tribunal, a sintagmei contestație în loc de acțiune, având ca obiect obligație de a face, nu a fost de natură să îi cauzeze vreo vătămare reclamantei, a cărei acțiune - independent de terminologia utilizată, a fost soluționată pe fond.

În cauză, a declarat recurs în termen legal, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică hotărârea dată în apel după cum urmează: - greșit s-a admis contestația, întrucât până la data introducerii acesteia notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, nu fusese soluționată. - la adresa din str. D.V. nr. 82 există un număr de patru apartamente cu proprietari diferiți ce nu au fost părți în litigiu, proprietar al lucrării fiind S.C. D. S.A. Tulcea. Cum, potrivit art. 29 alin. (1) - Legea nr. 10/2001, în cazul în care imobilul se regăsește în patrimoniul unei societăți privatizate, reclamanta este îndreptățită să primească doar despăgubiri, capătul de cerere referitor la restituirea în natură, este neîntemeiat.

- cererea este inadmisibilă, în contradictoriu cu Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului întrucât cu referire la imobilul în discuție, nu s-a putut stabili în mod cert unitatea deținătoare. - intimata nu a comunicat, în susținerea notificării, toate actele necesare în vederea completării dosarului întocmit conform cu art. 29 al Legii nr. 10/2001, republicată, nedeclarând expres că nu deține alte acte doveditoare. - Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului are doar competența de a propune acordarea despăgubirilor, în condițiile legii, instituției competente, conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005. Recursul se privește ca nefondat, urmând a fi respins în considerarea celor ce succed.

Primul motiv de recurs antamează prematuritatea contestației în condițiile în care - susține recurenta - la data inițierii demersului judiciar, notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, nu fusese încă soluționată, prin emiterea unei decizii sau dispoziții motivate. Or, printr-o practică constantă instanțele au statuat că, lipsa răspunsului într-un interval mare de timp de la data inițierii procedurii administrative, poate fi interpretată ca un refuz al soluționării notificării, situație ce aduce în discuție culpa entității investite.

Ca atare, chiar acceptându-se teza că termenul de 60 de zile, prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 ar fi unul de recomandare, caracterul rezonabil al acestuia a fost cu mult depășit iar soluționarea pe fond a cererilor formulate pe calea notificării este pe deplin justificată, în condițiile în care acțiunea a fost inițiată la peste 7 ani de la data când reclamanta a întreprins demersul prevăzut de art. 22 alin. (1) din același act normativ, interval în care nu a primit niciun răspuns. Cea de-a doua critică, prin care recurenta învederează instanței că reclamanta, în raport de dispozițiile art. 29 alin. (1) era îndreptățită să primească doar măsuri reparatorii prin echivalent este surprinzătoare, în raport de conținutul dispozitivului deciziei atacate care, în mod neechivoc, constată dreptul reclamantei la despăgubiri în temeiul Titlului VII al Legii nr. 247/2005 pentru imobilul în litigiu.

Tot astfel, în condițiile în care instanța de control judiciar a făcut trimitere la titlul mai sus indicat, ce reglementează măsurile instituționale ale stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, rămân fără suport aserțiunile recurentei legate de faptul că Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului poate doar propune iar nu și acorda despăgubirile, pentru imobilul supus notificării. Nefondată apare și critica vizând necomunicarea de către reclamantă, alăturat notificării, a tuturor actelor doveditoare privind calitatea de persoană îndreptățită. Astfel, din întreg materialul probator al cauzei rezultă că a existat o corespondență între contestatoare și entitatea investită cu soluționarea cererii, căreia i s-au trimis suficiente acte în dovedirea pretențiilor de restituire.

Cum sintagma folosită de legiuitor în cuprinsul dispozițiilor art. 23 al legii, vizează doar procedura derulată de către entitatea învestită, ulterior notificării, iar nu și etapa contencioasă a atacării deciziei sau dispoziției, în fața instanței judecătorești, nimic nu se opune - și nicio dispoziție a legii nu interzice aceasta - ca în dovedirea pretențiilor formulate pe calea notificării sau în combaterea deciziei de respingere a acesteia, persoana îndreptățită să depună acte noi în instanță, din care să rezulte calitatea sa de proprietar sau de moștenitor al fostului proprietar al imobilului ce face obiectul cererii de restituire. În speță, probele administrate atestă fără echivoc că, imobilul situat în str. D.V.

nr. 82 (fost nr. 72) a fost dobândit în proprietate de către G.I. prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3305 din 2 octombrie 1937. Din certificatul de moștenitor nr. 631 din 9 iulie 1973 eliberat de Notariatul de Stat al sectorului 5 București, rezultă că de pe urma defunctului G.I., decedat la data de 22 noiembrie 1968 au rămas ca moștenitori, G.R.C. și G.M.A., în calitate de fiice cu câte o cotă de 1/2 pentru fiecare, G.E. fiind renunțătoare potrivit declarației înregistrată sub nr. 320/1973 (fila 10 dosar fond). Din certificatul de moștenitor nr. 1385 din 22 noiembrie 1983, eliberat de Notariatul de Stat al sectorului 3 București, rezultă că de pe urma defunctei G.R.C., decedată la data de 26 iunie 1983, au rămas ca moștenitori G.E., în calitate de mamă, cu o cotă de 1/4 și G.M.A., în calitate de soră cu o cotă de 3/4.

Tot astfel, probele administrate atestă că imobilul în litigiu este parte a terenului situat în prezent la adresa din București, str. D.V., nr. 82, sector 2, teren care aparține S.C. D. S.A. Tulcea (proprietar înscris tabular) și pe care această societate a edificat în mod autorizat, un imobil pentru locuințe S+P+5E și împrejmuire (fila 214 dosar apel). S.C. D. SA Tulcea a achiziționat imobilul în litigiu (constituit inițial, la momentul naționalizării, din teren și 2 șoproane - clădiri ulterior demolate), de la S.C. D. Morărit Panificație S.A. București, potrivit contractului de vânzare-cumpărare nr. 1400 din 21 iulie 2006 emis de Biroul Notarului Public „F.D." (fila 71 dosar fond). La data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, S.C.

D. Morărit Panificație S.A. București era o societate deja privatizată, potrivit extrasului informativ eliberat de Oficiul Registrului Comerțului București, din care rezultă că începând cu 9 noiembrie 1999, Statul (prin Fondul Proprietății de Stat sau prin SIF Muntenia, vechii acționari) nu mai avea nicio acțiune în cadrul societății. S.C. D. Morărit Panificație S.A. București deținuse imobilul în temeiul certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M07 nr. 0497, emis de Ministerul Agriculturii și Alimentației la data de 4 martie 1996, în temeiul H.G. nr. 480/1994 și Ordinului Ministrului Agriculturii și Alimentației nr. 97/1995.

În raport de cele prezentate, rezultă cu evidență că deținătorul inițial al imobilului a fost stabilit în persoana unei societăți privatizate de fostul Fond al Proprietății de Stat, situație în care în mod corect s-a apreciat ca fiind aplicabile cauzei dispozițiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora în astfel de situații măsurile reparatorii prin echivalent se propun de către instituția publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea. Așa fiind, față de cele ce preced, recursul urmează a se respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva Deciziei nr. 107A din 8 martie 2012 a Curții de Apel București, secția IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurenta la 2480 RON cheltuieli de judecată către intimata reclamantă G.M.A. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi 12 februarie 2013. Procesat de GGC - DG