ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 952/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 952/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând,

asupra recursului de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ.

, constată următoarele:

Prin cererea

formulată la 14 septembrie 2006 și precizată la

15 decembrie 2006 și 30 noiembrie 2007,

reclamanta Q.C.V. a chemat

în judecată pe pârâtul M. Râmnicu Vâlcea pentru a se

constata

existența

dreptului de autor al reclamantei asupra ansamblului sculptural G., situat în M.

Râmnicu Vâlcea; să se

constate încălcarea

drepturilor morale ale reclamantei în calitate de

autor al acestei lucrări de artă plastică; să fie

obligați pârâții la plata

sumei de 35.870 RON, echivalentul a 10.000

Euro, reprezentând

daune morale și la plata

sumei de 196.980 RON, echivalentul a 56.000

Euro, valoarea lucrării

estimate în anul 1999 de către P.

M. Râmnicu

Vâlcea, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința

civilă nr. 1017 din 7 decembrie 2007, pronunțată de

Tribunalul Vâlcea,

secția civilă, s-a respins excepția netimbrării capătului 4 din acțiunea

introductivă, invocată de pârâtul M.

Râmnicu Vâlcea; s-a respins acțiunea formulată de

reclamanta Q.

C. împotriva pârâtului M. Râmnicu Vâlcea - prin P.

M.G., cu

motivarea, în esență că piesele ce compun lucrarea „G.”, donată orașului în

cadrul programului stabilit și A.

R., desfășurat în perioada 15 septembrie - 31 octombrie

1998, nu

au fost

distruse, doar dislocate, urmând a fi amplasate într-o altă locație.

Curtea de Apel

Pitești, secția civilă pentru cauze privind conflicte

de muncă și

asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie,

prin decizia nr. 165/ A din 15

septembrie 2008, a admis apelul reclamantei, a schimbat sentința în sensul că a

admis în parte acțiunea, obligând

pârâtul M.

Râmnicu Vâlcea la plata către reclamant a sumei de

100.000 Euro despăgubiri morale, capetele de cerere

privind

constatarea existenței dreptului de autor și a echivalentului

valorii operei au fost respinse, cu obligarea pârâtului la plata a 400 lei

cheltuieli de judecată pentru motivele ce urmează.

În mod eronat

instanța de fond a apreciat că n-au fost încălcate

drepturile

morale ale reclamantei și ca atare nu se impune obligarea

M. Râmnicu Vâlcea

la plata unor daune morale.

Soluția este eronată întrucât, prin

actul intitulat „donație”,

intervenit între

reclamanta Q.C. artist plastic și P.M.

Râmnicu

Vâlcea, ansamblul sculptural „G.” a fost

predat P.M. Râmnicu Vâlcea aceasta din urmă

obligându-se să respecte drepturile de autor

prevăzute de art. 10 din

Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și

drepturile conexe, respectiv să nu modifice, să nu mute și să anunțe autorul în

cazul oricărei intervenții asupra lucrării.

Or, din probele

administrate în cauză, a rezultat cu certitudine că

s-a intervenit

de către pârât asupra întregului ansamblul sculptural, ocazie cu care au fost

dislocate părți din această lucrare și

mutate în incinta G.Z. a M. Râmnicu Vâlcea.

Mutarea lucrării

este recunoscută și de pârât, situație ce rezultă

din răspunsul la

întrebarea nr. 6 din interogatoriul restituit instanței de

fond.

Prin raportul de

expertiză întocmit de către expertul A.Z.

P., s-a reținut că pe amplasamentul inițial din fața

Școlii nr. 9

, s-au

identificat expuse două piese G., fiind cele mari din cele șapte

consemnate în fișa lucrării întocmită de comisia de evaluare a U.

A.P.R.

Restul

componentelor au fost identificate de expert la G.

Z. a M. Râmnicu Vâlcea.

Din starea de

conservare, la două din elementele G.,

expertul

a dedus că pe suprafața lor s-a încercat o restaurare

neprofesionistă, vopsite cu un strat gros de culoare stridentă fără a

respecta nuanța inițială, acțiunea de vopsire

având ca scop ascunderea

intervenției

barbare asupra lucrării (lipsa unei bucăți din piesă).

A mai identificat

expertul pe o altă alee, alt grupaj din trei bucăți,

fiind de nerecunoscut

și complet distruse.

Nu are relevanță

juridică și nu poate exonera de răspundere civilă pe pârâtul M. Râmnicu Vâlcea,

Hotărârea nr. 108 din 28 aprilie

2005 emisă de C.L.M. Râmnicu Vâlcea privind

schimbarea

amplasamentului a ansamblului „G.”, întrucât drepturile morale ale reclamantei,

ca autor al acestei opere de

artă prevăzut de art. 10 din Legea nr. 8/1996, nu puteau

fi exercitate

decât

personal, atâta timp cât pârâtul în calitate de beneficiar s-a

obligat să nu modifice, să nu mute sau să nu

distrugă lucrarea, mai

mult,să anunțe

autorul în cazul oricărei intervenții asupra operei.

Cum intervenția

asupra lucrării s-a concretizat în dislocarea,

mutarea și distrugerea parțială a acesteia,

este evident că reclamanta a

suferit

un prejudiciu moral.

Stabilirea

cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciile aduse

onoarei sau

demnității unei peroane presupune o apreciere subiectivă

din partea

judecătorului, care, însă, trebuie să aibă în vedere anumite

criterii

obiective rezultând din cazul concret dedus judecății, gradul de

lezare al

valorilor sociale ocrotite, să aprecieze intensitate și gravitatea

atingerii aduse acestora.

Instanța a

reținut poziția socială a reclamantei, aceea de artist

plastic profesionist, calitatea

pârâtului care având în patrimoniul ansamblul „G.” trebuia să-l ocrotească

pentru a asigura în

rândul locuitorilor

orașului respect pentru această operă de artă și în

general climatul siguranței unor asemenea lucrări

unicat, modalitatea

barbară asupra

lucrării care prezumă disprețul cu care s-a intervenit în

dezmembrarea sa, dar mai ales reamplasării celor

cinci bucăți din lucrarea „G.” în mod aleatoriu și puncte diferite în G.

Z. a M. Râmnicu Vâlcea, sunt împrejurări concrete

de natură să aducă atingere gravă onoarei și

demnității reclamantei,

atâta timp

cât toate aceste acțiuni ale pârâtului au fost propagate către

public.

Prin urmare,

despăgubirile morale ce se vor acorda reclamantei,

au mai degrabă

rolul de a-i procura acesteia o satisfacție subiectivă,

decât a repara propriu-zis prejudiciu.

Odată ce fapta

ilicită a pârâtului a fost probată aceasta devine

suficientă,

urmând ca prejudiciul moral și raporturile de cauzalitate să

fie prezumate, întrucât caracterul

subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa obiectivă, este practic

imposibilă în condițiile

răspunderii civile

delictuale reglementate de art. 998 C. civ.

Față de aceste

considerente, în baza art. 296 C. proc. civ.,

s-a admis apelul declarat de

apelanta - reclamantă împotriva sentinței

civile pronunțate de instanța de fond pe care a

schimbat-o în sensul

admiterii în parte a acțiunii și obligării intimatului -

pârât la despăgubiri morale în cuantum de 100.000 EURO apreciat de instanță ca

rezonabil

în realizarea

satisfacției subiective a apelantei.

Nu se verifică

însă criticile din cel de al doilea motiv de apel.

In mod corect

instanța de fond a respins acțiunea pentru celelalte

capete de cerere formulate

de reclamantă prin actul de sesizare al

instanței

de fond.

Niciodată

pârâtul M. Râmnicu Vâlcea nu a contestat că reclamanta este autoarea

ansamblului sculptural „G.”, această

situație rezultând indubitabil din actul de donație

atașat la dosar ce

poartă semnăturile părților, declarațiile martorilor N.A.

, Ș.P., cercetător

științific, care, referindu-se

la

dreptul de autor al reclamantei, arată că acesta este dovedit de

studiile, specialitatea, apartenența la o breaslă

foarte bine definită,

U.A.P. și recunoașterea spațiului public al

reclamantei în calitatea de artist plastic pe

care o are.

Ca reclamanta

este autoarea lucrării „G.”, este dovedită cu toate actele existente la dosar,

astfel încât există cu certitudine în

favoarea reclamantei prezumția instituită de prevederile art.

4 alin. (1) din

Legea nr. 8/1996, în sensul că „Se prezumă a fi autor,

până la proba

contrară, persoana sub numele căreia opera a fost adusă pentru prima

dată la cunoștință publică”.

Prin urmare, cum

opera „G.”, a fost adusă pentru prima dată la cunoștință publică sub numele

reclamantei C.G.,

astfel cum rezultă din ansamblul probator administrat în

cauză, fără a i

se fi contestat până în prezent această calitate, în mod

corect instanța de fond a respins ca neîntemeiat capătul de cerere de

constatare a

existenței

dreptului de autor al reclamantei asupra ansamblului

sculptural „G.”, lucrare aflată în patrimoniul M.

Râmnicu Vâlcea.

De asemenea, în

mod corect instanța de fond a respins și capătul

de cerere în care reclamanta a solicitat obligarea

pârâtului la plata

sumei de 196.980 RON,

echivalentul a 56.000 euro, valoarea lucrării

stabilită în anul 1999 de către P.M. Râmnicu Vâlcea.

Din probele administrate în cauză, a

rezultat că materialele

înglobate în

ansamblul sculptural „G.” nu au fost suportate de

către reclamantă, iar aceasta a fost remunerată

pentru lucrarea sa

.

Este necesară precizarea că Fundația

H.A.R. la care se referă punctul 9 din încheierea nr. 21 din 14 iulie 1999 a

Curții de Conturi a

României - Camera de

Conturi a Județului Vâlcea, este cea intitulată

„H.A.R.”, emitenta broșurii ilustrate aflată la filele

x bis - y

dosar fond, fundație care în cadrul Ediției a Il-a 1998 -

1999 a realizat personalizarea spațiilor publice

din habitatele umane

aflate în

suferință pe raza M. Râmnicu Vâlcea, ocazie cu care

reclamanta C.C. a realizat ansamblul sculptural

„G.”.

Împotriva deciziei a declarat recurs

pârâtul, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin dezvoltarea

recursului se arată cele ce urmează.

Hotărârea se

sprijină pe o confuzie gravă între două instituții

juridice diferite, răspunderea civilă

delictuală și răspunderea contractuală, neputându-se hotărî care dintre ele

este incidență în cauză, încălcând astfel și art. 998 și 969 C. civ.

Primul argument al instanței, că

recurentul nu a respectat actul

de donație,

în sensul de a nu muta lucrarea și de-al anunța pe autor cu

privire la eventualele operațiuni de acest gen nu

este valid deoarece donațiile se fac prin acte autentice, ori actul nu a fost

încheiat în formă

autentică.

Concluzia

instanței în sensul că schimbarea amplasamentului

lucrării reprezintă o încălcare a art.

10 din Legea nr. 8/1996 este

nefondată

deoarece nu s-a specificat care este dreptul încălcat. Se

apreciază ca fiind incidente dispozițiile art. 10

lit. d), dar cum nu s-a

dovedit prejudicierea onoarei și reputației

artistei, acțiunea este nefondată.

Schimbarea

amplasamentului a fost determinată de solicitările

conducerii școlii datorită pericolului

potențial pe care lucrarea îl reprezintă pentru copii. Consiliul local a

adoptat hotărârea nr. 108 din 28 aprilie 2005 de schimbare a amplasamentului,

ce nu a fost atacată de reclamantă prin acțiunea specifică contenciosului

administrativ, hotărâre obligatorie pentru primari.

Expertiza

efectuată în cauză încalcă dispozițiile art. 201 C. proc. civ.,

deoarece P.Z. nu

este expert tehnic judiciar, fiind

încălcate dispozițiile art. 14 alin. (l) din O.G. nr. 2/2000.

Sumele

menționate în expertiză sunt mai mari decât valoarea

estimată chiar de reclamant la 56.000

euro.

Instanța nu s-a preocupat de

stabilirea prețului de cost al

materialului

operei pentru soluționarea cauzei potrivit art. 23 alin. (l) din

Legea nr. 8/1996, în conformitate cu care

„proprietarul unei opere nu

are dreptul să o distrugă înainte de a o

oferi autorului ei la prețul de cost al materialului”.

Prin decizie

s-au încălcat dispozițiile art. 296 C. proc. civ.,

deoarece au fost respinse din nou

capetele de cerere privind constatarea existenței dreptului de autor și a

echivalentului valorii operei.

Prin aceeași

decizie s-a acordat mai mult decât s-a cerut și chiar

ceea ce nu s-a

cerut, deoarece reclamanta a solicitat 35.870 lei daune

morale

reprezentând echivalentul a 10.000 euro și nu plata sumei de

10.000 euro, iar

majorarea câtimii obiectului la 210.000 euro nu face

referire expresă

la daunele morale ci la valoarea totală a prejudiciului

artistic.

Reclamanta, prin întâmpinarea

formulată în termenul prevăzut

de art. 308 alin.

(2) C. proc. civ., solicită respingerea recursului

pentru motivele ce

urmează:

Hotărârea dată de

instanța de apel este suficient de clară, aceasta

întemeindu-se în

mod corect pe dispozițiile art. 998 – art. 999 C. civ. și

neexistând nici

un mesaj între răspunderea contractuală și răspunderea

delictuală.

Analizând hotărârea instanței de apel, se poate observa că

aceasta în mod

corect a făcut aplicarea dispozițiilor răspunderii civile

delictuale.

Indiferent dacă M. sau P. au devenit

sau nu

proprietare ale operei, faptul că

opera a fost distrusă de către aceste

autorități

la momentul mutării atrage răspunderea lor. Calitatea lor de

proprietar,

depozitar, „simplu utilizator”, terț nu modifică cu nimic acest aspect.

Nerespectarea

integrității operei și aducerea de modificări ori

atingeri sunt acțiuni care în mare

măsură se suprapun. Din interpretarea gramaticală a textului de lege, reiese că

propoziția condițională „dacă prejudiciază onoarea sau reputația sa” este

subordonată sintagmelor” oricărei modificări” și

„oricărei atingeri”, nu

și celei referitoare la respectarea integrității

operei.

Revenind la cazul de față menționăm că

interpretarea dată de

către

recurentul-parat art. 10 lit. d) este total greșită, instanța de apel în

mod corect apreciind că este suficient să se fi

înfăptuit activitatea de dislocare a unor părți ale operei și distrugere a unor

părți ale pieselor

pentru ca

rezultatul, prejudiciul moral, să fie realizat.

Mai mult în cazul

de față este vorba de o distrugere propriu-zisă

a operei, în condițiile în care aceasta a fost dislocată,

mutată și

restaurată în condiții improprii

și fără a aduce acest lucru la cunoștința

autorului operei.

Prin hotărârea

de schimbare a amplasamentului dată de C.

L. nu s-a prevăzut și modalitatea de efectuare a

operațiunii, aceasta

fiind

lăsată la latitudinea reprezentanților M. Râmnicul Vâlcea.

Prin urmare, dat

fiind că drepturile morale ale reclamantei, ca

autor al operei de artă, au fost

vătămate de către pârâtul M.

Râmnicul Vâlcea prin P., ce avea ca obligații să nu

modifice, să nu

mute și să nu distrugă lucrarea, considerăm ca

susținerile recurentului-

pârât

sunt total neîntemeiate, persoana ce a produs prejudiciul fiind obligată să-l

și repare.

Invocarea de

către recurent a faptului că experta nu este expert tehnic judiciar, în

condițiile în care sunt îndeplinite dispozițiile art. 2

din O.G. nr. 2/2000, respectiv

expertul a fost numit de către instanța de

judecată

în vederea lămuririi unor fapte sau împrejurări ale cauzei,

aceasta fiind propusă de către U.A.P.R., face ca

susținerile recurentului să fie total neîntemeiate.

Despăgubirile

morale ce s-au acordat reclamantei au mai degrabă

rolul de a-i procura

acesteia o satisfacție subiectivă, decât de a repara

propriu-zis

prejudiciul. Odată ce fapta a fost probată, aceasta devine

suficientă, prejudiciul moral și

raporturile de cauzalitate fiind

prezumate,

întrucât caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral,

proba sa

obiectivă, este practic imposibilă în condițiile răspunderii

civile delictuale prevăzute de art. 998 C. civ. De

aceea, obiecțiunile

legate de acest aspect nu vizau expertiza ca atare,

cât reprezentau

punctul de vedere al

recurente cu privire la fondul litigiului.

Simpla exprimare

a instanței că a respins și capătul de cerere

privind constatarea dreptului de

autor nu duce la o încălcare a art. 296 C. proc. civ. Mai mult, prin simpla

menționare în hotărâre că s-a respins și capătul de cerere privind constatarea

dreptului de autor,

așadar s-a menținut hotărârea din fond în privința

acestui aspect, nu a

dus

la o vătămare a recurentului-pârât care să impună modul de formulare a

dispozitivului.

În încheierea de

ședință din data de 02 iulie 2008, reclamanta, în temeiul art. 132 pct. 2 alin.

(2) C. proc. civ., a majorat câtimea

obiectului cererii la suma de 210.000 euro, respectiv la

valoarea totală a

prejudiciului

artistic al ansamblului sculptural, reținuta de către expertul numit în cauză.

Așadar, existând

o modificare a cererii pe aspectul valorii

prejudiciului, acesta fiind precizat

in mod provizoriu prin cererea de

chemare în judecată, urmând ca ulterior pe baza probelor

administrate

în cauza acesta să fie modificat, motiv pentru care considerăm că nu se

poate

invoca că instanța a acordat mai mult decât s-a cerut.

În etapa

procesuală a recursului M. Râmnicu Vâlcea a

făcut reclamantei oferta de a prelua creația la prețul de

cost al

materialului în sumă de 2095,75 lei

conform art. 23 alin. (l) din Legea

nr. 8/1996. De asemenea, în ipoteza

în care prima ofertă nu va fi

primită,

recurentul a oferit artistei, cu titlu gratuit, opera creată.

Înalta Curte,

analizând decizia prin prisma criticilor formulate, a

probatoriilor administrate în toate

etapele procesuale și a temeiurilor de drept aplicabile cauzei, va constata

caracterul fondat al

recursului în limitele

și pentru argumentele ce succed.

Aspectele de încălcare a dispozițiilor

procesuale invocate în recurs sunt nefondate.

Astfel, instanța

de apel, în aplicarea dispozițiilor art. 2 din O.G.

nr. 2/2000 și art.

201 C. proc. civ., a numit un specialist reputat în domeniul artei monumentală,

propus de U.A.P.,

întrucât

nu există experți autorizați în domeniu.

Reclamanta, în

temeiul dispozițiilor art. 132 pct. 2 C. proc. civ.,

și-a majorat

câtimea obiectului cererii astfel cum rezultă din cuprinsul încheierii de

ședință de la 2 iulie 2008, respectiv la valoarea

totală a

prejudiciului artistic al ansamblului sculptural.

Nu sunt incidente nici criticile referitoare

la încălcarea

dispozițiilor art. 296 C.

proc. civ., câtă vreme prin menționarea

în dispozitivul deciziei a

respingerii capătului de cerere privind

constatarea

dreptului de autor al reclamantei și a echivalentului operei

nu a produs

reclamantului nicio vătămare.

Printre

prerogativele personale nepatrimoniale ale autorului

figurează și

dreptul la inviolabilitatea operei și a folosirea ei în condiții

potrivite cu

natura operei, art. 10 lit. d) din Legea nr. 8/1996 privind

dreptul de autor și drepturile conexe.

În conflictul între dreptul la

integritatea operei și dreptul de

proprietate

al deținătorului acesteia se recunoaște interdicția pentru

proprietarul

originalului de a-l deteriora sau distruge, dându-se

prioritate dreptului moral care aparține autorului unei opere artistice

de

a veghea ca opera să nu fie denaturată sau mutilată.

În cauza de față,

urmare a unui program de reabilitare estetică a

unor zone urbane, în sensul

personalizării spațiilor publice din habitate,

reclamanta G.C.V. a contribuit cu lucrarea „G.” ce a fost

amplasată în M. Râmnicu Vâlcea cartierul Ostroveni, în incinta Școlii generale.

Lucrarea de artă

monumentală a intrat în detenția unității

administrativ-teritoriale în temeiul unui act

sinalagmatic, intitulat donație. Printre obligațiile contractuale asumate de

pârâți au fost și

acelea

de a nu modifica, muta sau distruge lucrarea.

Natura juridică a

actului este lipsită de relevanță în raport de

obiectul cererii de chemare în judecată: constatarea

încălcării drepturilor morale de autor ale reclamantei.

Opera de artă

expusă în spațiul public este dublu protejată prin

dispozițiile Legii nr. 8/1996 și

conținutul clauzelor cu putere de lege din actul încheiat între părți.

Rațiuni de interes social, protecția

copiilor, au determinat

deplasarea operei.

Dreptul administrației de a deplasa opera, dar cu

încuviințarea prealabilă a autoarei, nu include

și dreptul de a o distruge,

așa cum

s-a întâmplat cu o parte din elementele ce compun ansamblul

„G.”.

Drept urmare,

statuarea instanței de apel în sensul incidenței în

cauză a

răspunderii civile delictuale este în concordanță cu situația de

fapt reținută.

Instanța de apel a evaluat cuantumul

daunelor morale prin raportare la poziția socială a reclamantei, calitatea

pârâtului,

modalitatea barbară de

distrugere și deplasare a operei, împrejurări

concrete ce au adus atingere gravă onoarei și demnității reclamantei.

Determinarea

dimensiunii materiale a prejudiciului moral trebuia

să aibă în vedere

și scopul acțiunii ce a dus la crearea operei precum și

caracterul generos,gratuit al actului

de creație săvârșit pentru

înfrumusețarea

vieții locuitorilor orașului Râmnicu Vâlcea.

Satisfacția

subiectivă acordată reclamantei prin recunoașterea

atingerii aduse

onoarei și demnității sale de artist plastic profesionist

consacrat și acordarea unei

despăgubiri materiale majore nu poate

anihila

scopul nobil și gratuit al programului F.H.A.

Înalta Curte,

pentru considerentele ce preced, apreciază că suma

de 2000 euro

reprezintă o satisfacție materială rezonabilă și acoperirea

prejudiciului moral suferit

acoperitoare, așa încât în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (l), (2) și (3)

C. proc. civ., recursul și

cererea de

intervenție accesorie vor fi admise. În consecință, decizia va

fi modificată în parte în sensul stabilirii

cuantumului daunelor morale

la 2000

de euro prin echivalent în lei la data plății, celelalte dispoziții

fiind

menținute.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

formulat de pârâtul M. Râmnicu Vâlcea,

prin

P. împotriva deciziei nr. 165/ A din data de 15 septembrie 2008 a Curții de

Apel Pitești, secția civilă, conflicte de muncă și asigurări sociale, minori și

familie.

Admite cererea

de intervenție formulată de C.L.

M. Râmnicu Vâlcea în favoarea recurentului.

Modifică decizia în parte, în sensul

că stabilește cuantumul

daunelor morale la

2000 Euro prin echivalent în lei la data plății.

Menține restul

dispozițiilor deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 16 februarie 2010.