ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3274/2009
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3274/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)
Asupra recursului de
față,
În baza lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Prin Sentința penală nr. 141 din data de 19
mai 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală s-au dispus
următoarele:
A respins, ca
nefondată, plângerea formulată de petentul F.D. împotriva Rezoluției nr.
393/II-2/2009 din 01 aprilie 2009 a Procurorului General al Parchetului de pe
lângă Curtea de Apel București.
A menținut rezoluția
atacată.
A obligat petentul la
150 RON cheltuieli judiciare statului.
Pentru a dispune în
acest sens, prima instanță a reținut următoarele:
Prin cererea
înregistrată la 14 aprilie 2009 pe rolul acestei instanțe, petentul F.D. a
formulat plângere împotriva Rezoluției din data de 01 aprilie 2009 a
Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București prin
care s-a respins plângerea împotriva Rezoluției din 19 februarie 2009 a
Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București prin care s-a dispus
neînceperea urmării penale față de avocat C.L.E. și față de C.P.P. sub aspectul
săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 290 și 291 C. pen.
În motivarea
plângerii, petentul a învederat că nu au fost făcute nici un fel de verificări
cu privire la existența și legătura unor documente cu imobilul din str.
"X".
Procurorul de caz a
înlăturat în mod nejustificat susținerile pe care petentul le-a făcut în
legătură cu existența unei notificări în baza Legii nr. 112/1995 și s-a limitat
la a compara numărul înscris în ștampila dreptunghiulară de pe xerox cu
eventualul original.
Nici în ceea ce
privește înscrisul olograf nu s-au făcut verificări, deși la o analiză minoră
s-ar fi putut constata că a fost făcut pro causa, iar argumentul dat în
rezoluția atacată că nu sunt elemente care să conducă la producerea de
consecințe juridice este lipsit de valoare juridică, întrucât logic că dacă nu
ar fi putut conduce fie măcar la o simplă opinie, ele nu ar fi fost depuse.
Analizând actele și
probele dosarului prin prisma plângerii formulate cât și Rezoluția din data de
1 aprilie 2009 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel
București și având în vedere și Adresa nr. 22880 din 16 decembrie 2008 a
Consiliului General al Municipiului București, Administrația Fondului
Imobiliar, Înalta Curte, constată următoarele:
La data de 09
decembrie 2008, petentul F.D. formulează o plângere adresată Parchetului de pe
lângă Curtea de Apel București și înregistrată cu numărul de mai sus împotriva
numitei C.L.E., avocat în cadrul Baroului București și a lui C.P.P. prin care
solicită cercetarea acestora sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute
și pedepsite de art. 290 și art. 291 Cod. pen.
Starea de fapt
reclamată este aceea că avocata C.L.E. ar fi depus în Dosarul civil nr.
13892/299/2007 două înscrisuri xerocopie și certificate cu mențiunea conform cu
originalul, pe care petentul le considera false.
În urma cercetărilor
efectuate în cauză a reieșit următoarea stare de fapt:
În calitate de avocat
ales al lui C.P.P., avocata C.L.E. a formulat în anul 2003 o primă cerere
împotriva lui F.D. și alții într-un proces civil având ca obiect contestarea
unei dispoziții de restituire a unui imobil naționalizat, emisă în temeiul
Legii nr. 10/2001.
Întrucât această
cerere a fost respinsă, în anul 2007 s-au promovat de către același avocat trei
acțiuni în revendicare la Judecătoria Sectorului 1 București împotriva celor
trei chiriași, cumpărători de la stat ai imobilului din str. "X",
printre care și petentul F.D., întemeiate toate trei pe aceleași înscrisuri
doveditoare ale dreptului de proprietate.
În prezent, din cele
trei acțiuni promovate, două sunt soluționate în mod irevocabil, a treia fiind
în etapa procesuală a recursului.
Printre înscrisurile
care se pretinde că ar fi fost falsificate se numără „bonul de înregistrare” cu
numărul 1558 din 17 iulie 1996, folosit în cursul procedurii de notificare
depuse în baza Legii nr. 112/1995, precum și un înscris olograf întocmit în
anul 1960 de tatăl lui C.P., care era avocat (C.S.), în numele socrului său,
C.P.
Ambele înscrisuri au
fost folosite în cadrul acțiunii în revendicare, cel dintâi fiind folosit în
cursul cererii de restituire a imobilului, (proprietarii formulând cereri de
restituire în baza Legii nr. 112/1995), demers în cadrul căruia s-a emis
Dispoziția 1369 din 24 aprilie 1998, de care au luat în mod firesc la
cunoștință și reclamanții, prin care au fost stabilite despăgubiri bănești în
favoarea proprietarilor. Avocata C.L.E. a declarat că le-a văzut în original și
are convingerea că sunt autentice, declarație care se coroborează cu cea a lui
C.P.P., care arată că posedă documentele în original.
Ambele au fost depuse
pentru a arăta instanței demersurile efectuate în vederea recuperării
imobilelor, fără a avea o forță probantă în dovedirea titlurilor de
proprietate, hotărârea instanței fiind dată în mod firesc în baza titlurilor de
proprietate.
În raport de cele
arătate, în mod corect nu s-a reținut în sarcina avocatei C.L.E. săvârșirea
vreunei fapte penale, deoarece aceasta doar a depus la dosar actele pe care le
deținea clientul său C.P.P. cu privire la imobilul în cauză, activitatea
circumscriindu-se atribuțiilor de avocat.
De asemenea, în mod
corect s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de C.P.P., întrucât pe de o
parte nu au reieșit indicii că ar fi falsificat cele două documente
incriminate, iar pe de altă parte aceste documente nu reprezentau documente
care să justifice calitatea de proprietar într-o acțiune în revendicare.
Astfel, bonul de
înregistrare vizat și înscrisul olograf întocmit de tatăl lui C.P. nu au putere
probantă într-o acțiune reală imobiliară în lipsa unor titluri de proprietate
translative de proprietate, folosirea lor neputând să aibă consecințe juridice
sub aspectul dovedirii calității de proprietar și realizării dreptului de
proprietate.
De altfel, hotărârea
instanței se bazează numai pe titlu de proprietate cu privire la imobilul în
cauză, fiind de atributul instanței civile de a aprecia cu ocazia soluționării
cauzei forța și relevanța actelor depuse în dovedirea unor pretenții și de a
stabili proprietarii și drepturile ce se cuvin acestora.
De fapt, petentul
urmărea prin promovarea plângerii penale, realizarea dreptului său asupra
imobilului.
Înalta Curte de
Casație și Justiție constată că petentul nu a contestat titlurile de
proprietate pe baza cărora instanța s-a pronunțat, ci niște înscrisuri fără
relevanță probatorie în cadrul unei acțiuni în revendicare. Pe cale de consecință
aceste înscrisuri nu au aptitudini de a produce efecte juridice sub aspectul
realizării dreptului de proprietate pentru a putea fi îndeplinite condițiile
obiective și subiective ale infracțiunii prevăzute de art. 290 și 291 C. pen.
Pentru toate aceste
considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca nefondat
recursul formulat de petentul F.D. împotriva Sentinței penale nr. 141 din 19
mai 2009 a Curții de Apel București, secția penală.
Va obliga conform
art. 192 C. proc. pen., petentul recurent la plata cheltuielilor de judecată
către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de petentul F.D. împotriva Sentinței penale nr. 141
din 19 mai 2009 a Curții de Apel București, secția I penală.
Obligă recurentul
petent la plata sumei de 600 RON cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință
publică, azi 15 octombrie 2009.