ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3274/2009

Asupra recursului de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 141 din data de 19 mai 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală s-au dispus următoarele: A respins, ca nefondată, plângerea formulată de petentul F.D. împotriva Rezoluției nr. 393/II-2/2009 din 01 aprilie 2009 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București. A menținut rezoluția atacată. A obligat petentul la 150 RON cheltuieli judiciare statului. Pentru a dispune în acest sens, prima instanță a reținut următoarele: Prin cererea înregistrată la 14 aprilie 2009 pe rolul acestei instanțe, petentul F.D.

a formulat plângere împotriva Rezoluției din data de 01 aprilie 2009 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București prin care s-a respins plângerea împotriva Rezoluției din 19 februarie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București prin care s-a dispus neînceperea urmării penale față de avocat C.L.E. și față de C.P.P. sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 290 și 291 C. pen. În motivarea plângerii, petentul a învederat că nu au fost făcute nici un fel de verificări cu privire la existența și legătura unor documente cu imobilul din str. "X". Procurorul de caz a înlăturat în mod nejustificat susținerile pe care petentul le-a făcut în legătură cu existența unei notificări în baza Legii nr. 112/1995 și s-a limitat la a compara numărul înscris în ștampila dreptunghiulară de pe xerox cu eventualul original.

Nici în ceea ce privește înscrisul olograf nu s-au făcut verificări, deși la o analiză minoră s-ar fi putut constata că a fost făcut pro causa, iar argumentul dat în rezoluția atacată că nu sunt elemente care să conducă la producerea de consecințe juridice este lipsit de valoare juridică, întrucât logic că dacă nu ar fi putut conduce fie măcar la o simplă opinie, ele nu ar fi fost depuse. Analizând actele și probele dosarului prin prisma plângerii formulate cât și Rezoluția din data de 1 aprilie 2009 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și având în vedere și Adresa nr. 22880 din 16 decembrie 2008 a Consiliului General al Municipiului București, Administrația Fondului Imobiliar, Înalta Curte, constată următoarele: La data de 09 decembrie 2008, petentul F.D.

formulează o plângere adresată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și înregistrată cu numărul de mai sus împotriva numitei C.L.E., avocat în cadrul Baroului București și a lui C.P.P. prin care solicită cercetarea acestora sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute și pedepsite de art. 290 și art. 291 Cod. pen. Starea de fapt reclamată este aceea că avocata C.L.E. ar fi depus în Dosarul civil nr. 13892/299/2007 două înscrisuri xerocopie și certificate cu mențiunea conform cu originalul, pe care petentul le considera false. În urma cercetărilor efectuate în cauză a reieșit următoarea stare de fapt: În calitate de avocat ales al lui C.P.P., avocata C.L.E. a formulat în anul 2003 o primă cerere împotriva lui F.D.

și alții într-un proces civil având ca obiect contestarea unei dispoziții de restituire a unui imobil naționalizat, emisă în temeiul Legii nr. 10/2001. Întrucât această cerere a fost respinsă, în anul 2007 s-au promovat de către același avocat trei acțiuni în revendicare la Judecătoria Sectorului 1 București împotriva celor trei chiriași, cumpărători de la stat ai imobilului din str. "X", printre care și petentul F.D., întemeiate toate trei pe aceleași înscrisuri doveditoare ale dreptului de proprietate. În prezent, din cele trei acțiuni promovate, două sunt soluționate în mod irevocabil, a treia fiind în etapa procesuală a recursului. Printre înscrisurile care se pretinde că ar fi fost falsificate se numără „bonul de înregistrare” cu numărul 1558 din 17 iulie 1996, folosit în cursul procedurii de notificare depuse în baza Legii nr. 112/1995, precum și un înscris olograf întocmit în anul 1960 de tatăl lui C.P., care era avocat (C.S.), în numele socrului său, C.P.

Ambele înscrisuri au fost folosite în cadrul acțiunii în revendicare, cel dintâi fiind folosit în cursul cererii de restituire a imobilului, (proprietarii formulând cereri de restituire în baza Legii nr. 112/1995), demers în cadrul căruia s-a emis Dispoziția 1369 din 24 aprilie 1998, de care au luat în mod firesc la cunoștință și reclamanții, prin care au fost stabilite despăgubiri bănești în favoarea proprietarilor. Avocata C.L.E. a declarat că le-a văzut în original și are convingerea că sunt autentice, declarație care se coroborează cu cea a lui C.P.P., care arată că posedă documentele în original. Ambele au fost depuse pentru a arăta instanței demersurile efectuate în vederea recuperării imobilelor, fără a avea o forță probantă în dovedirea titlurilor de proprietate, hotărârea instanței fiind dată în mod firesc în baza titlurilor de proprietate.

În raport de cele arătate, în mod corect nu s-a reținut în sarcina avocatei C.L.E. săvârșirea vreunei fapte penale, deoarece aceasta doar a depus la dosar actele pe care le deținea clientul său C.P.P. cu privire la imobilul în cauză, activitatea circumscriindu-se atribuțiilor de avocat. De asemenea, în mod corect s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de C.P.P., întrucât pe de o parte nu au reieșit indicii că ar fi falsificat cele două documente incriminate, iar pe de altă parte aceste documente nu reprezentau documente care să justifice calitatea de proprietar într-o acțiune în revendicare. Astfel, bonul de înregistrare vizat și înscrisul olograf întocmit de tatăl lui C.P. nu au putere probantă într-o acțiune reală imobiliară în lipsa unor titluri de proprietate translative de proprietate, folosirea lor neputând să aibă consecințe juridice sub aspectul dovedirii calității de proprietar și realizării dreptului de proprietate.

De altfel, hotărârea instanței se bazează numai pe titlu de proprietate cu privire la imobilul în cauză, fiind de atributul instanței civile de a aprecia cu ocazia soluționării cauzei forța și relevanța actelor depuse în dovedirea unor pretenții și de a stabili proprietarii și drepturile ce se cuvin acestora. De fapt, petentul urmărea prin promovarea plângerii penale, realizarea dreptului său asupra imobilului. Înalta Curte de Casație și Justiție constată că petentul nu a contestat titlurile de proprietate pe baza cărora instanța s-a pronunțat, ci niște înscrisuri fără relevanță probatorie în cadrul unei acțiuni în revendicare. Pe cale de consecință aceste înscrisuri nu au aptitudini de a produce efecte juridice sub aspectul realizării dreptului de proprietate pentru a putea fi îndeplinite condițiile obiective și subiective ale infracțiunii prevăzute de art. 290 și 291 C. pen.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca nefondat recursul formulat de petentul F.D. împotriva Sentinței penale nr. 141 din 19 mai 2009 a Curții de Apel București, secția penală. Va obliga conform art. 192 C. proc. pen., petentul recurent la plata cheltuielilor de judecată către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul F.D. împotriva Sentinței penale nr. 141 din 19 mai 2009 a Curții de Apel București, secția I penală. Obligă recurentul petent la plata sumei de 600 RON cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 15 octombrie 2009.