ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3297/2011

Asupra recursurilor de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Judecătoria Sectorului 1 București (JS1) sub nr. 2013/299/2009, reclamantul P.V. a solicitat obligarea pârâtelor SC A.R.A. SA și Ministerul Apărării Naționale (MAN) la plata sumei de 85.400 euro despăgubiri. Prin sentința civilă nr. 4839 din 25 martie 2009, Judecătoria Sectorului 1 București a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București, în raport de valoarea pretențiilor, conform art. 2 pct. 1 C. proc. civ. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București secția a VI –a comercială sub nr. 20522/3/2009.

Prin sentința comercială nr. 11592 din 21 octombrie 2009, Tribunalul București secția a VI-a Comercială a admis în parte acțiunea, a respins acțiunea în contradictoriu cu Ministerul Apărării Naționale ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă și a obligat-o pe pârâta SC A.R.A. SA să plătească reclamantului suma de 60.000 euro despăgubire, în lei la cursul BNR din ziua plății.

Pentru a pronunța această sentință, p e fondul cauzei, tribunalul a reținut că reclamantul beneficia de protecția contractului de asigurare din 01 august 2005, având dreptul la suma de 60.000 euro ca beneficiar, în cazul "îmbolnăvirii pe timpul și din cauza acțiunilor de luptă, procesului de pregătire pentru luptă și îndeplinirea sarcinilor pe timpul serviciului care au rezultat clasarea ca inapt", că din probele administrate a rezultat că acesta s-a îmbolnăvit în cadrul perioadei acoperite de contractul de asigurare, în ianuarie 2006, în Irak, fiind diagnosticat la data de 12 ianuarie 2006, ora 22.15 de medicii americani de la 10th Combat Support Hospital, Iraq cu Diabet nou stabilit, hiperglicemie, polyuria, polydipsia, tratament recomandat cu insulina, că diagnosticele din țară de la Spitalul Militar Central din 20 februarie 2006 confirmă diabetul zaharat tip 1 și îl numesc "apt limitat pe timp de pace și război". S-a mai reținut că este de bun simț ca asigurătorul să definească cazul asigurat și chiar Legea nr. 136/1995 prevede că riscul asigurat va fi definit conform condițiilor (generale și speciale) contractului de asigurare.

Anexele ce conțin condițiile generale și speciale nu fac referire la cazul asigurat „îmbolnăvire și clasare ca inapt”. La data încheierii contractului de asigurare din 18 iulie 2005 era aplicabil Ordinul nr. 3111/2004 privind punerea în aplicare a Normelor privind informațiile pe care asigurătorii și intermediarii în asigurări trebuie să le furnizeze clienților. Potrivit art. 5 alin. (2) lit. a) din Normele privind informațiile pe care asigurătorii și intermediarii în asigurări trebuie să le furnizeze clienților: înainte de încheierea unui contract de asigurare de viață asigurătorii sunt obligați să furnizeze clienților cel puțin următoarele informații: .”informații despre contractul de asigurare: a) definirea fiecărui eveniment asigurat, a indemnizației de asigurare în cazul producerii evenimentului asigurat, a fiecărui beneficiu și a clauzelor opționale/suplimentare.

Înainte de încheierea contractului de asigurare, A. nu a furnizat clientului MAN și implicit beneficiarului definiția cazului asigurat: "îmbolnăvire și clasare ca inapt", astfel că se pune problema sancțiunii aplicabile acestei omisiuni și a reparației ce se cuvine beneficiarului. Tribunalul a apreciat că în planul acestor Norme, omisiunea asigurătorului de a furniza definiția evenimentului asigurat, în speță "îmbolnăvirea și clasarea ca inapt" e sancționată de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor potrivit art. 8 și 39 din Legea nr. 32/2000, modificată, coroborate cu art. 69 1 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 ca și o contravenție. Dar în plan civil (comercial), lipsa unei definiții a cazului asigurat este o culpă contractuală a asigurătorului la momentul încheierii contractului.

S-a mai apreciat că sintagma „clasat ca inapt” poate fi interpretată astfel: a) inapt din punct de vedere militar în cadrul misiunii din Irak, întrucât asigurarea privea forțele militare române din Iraq și era întocmită în considerarea condițiilor specifice ale teritoriului irakian și în considerarea conflictului din zonă; dacă se interpretează astfel, atunci reclamantul a fost trimis în țară încă din februarie 2006, deci era considerat inapt pentru activitățile militare specifice din Irak și deci îndreptățit astfel la plata sumei corespunzătoare; de altfel, medicii americani de la Spitalul din Bagdad l-au declarat „inapt” pentru orice activități (secțiunea I, pct. 6 al certificatului medical: „no strenous activity”); b) expresia „clasat ca inapt” poate fi interpretată ca inapt pentru serviciul militar, deoarece contractul de asigurare era întocmit cu MAPN, deci rațiunea era ca beneficiarul să fie apt pentru serviciul militar în Irak, nu pentru activități casnice; c) expresia "clasat ca inapt" poate fi interpretată ca inapt pentru orice situație, dar acest caz s-ar suprapune cu cazul de invaliditate permanentă de diverse grade I, II și III deja acoperite prin asigurare.

Tribunalul a arătat că interpretările a) sau b) sunt raționale, întrucât și din punct de vedere financiar suma asigurată de 60.000 euro este echivalentă cu cea acordată pentru invaliditate permanentă de grad I, adică tot 60.000 euro, ceea ce înseamnă că părțile au dorit să asigure cu această sumă situația în care beneficiarul este scos din rândul trupelor române dislocate în Irak, în cadrul misiunii Iraki Freedom, dată fiind importanța deosebită a acestei misiuni, subliniată și de faptul că Hotărârea Consiliului Suprem de Apărare a Țării din 07 decembrie 2005 prin care se stabilea modificarea participării României cu forțe militare în afara teritoriului țării, pentru anul 2006 este clasificată ca secret de serviciu . Or, dacă aceste misiuni gen Iraki Freedom sunt strategice pentru România și forțele militare sunt stabilite, respectiv retrase prin acte ale CSAT cu caracter de secret de serviciu, devine de înțeles că sintagma "inapt" trebuie interpretată în sensul că se referă la orice militar român care e retras de pe teatrul de operațiuni din Irak, din cadrul misiunii Iraki Freedom pe caz de îmbolnăvire, devenind inapt pentru activitatea specifică acolo desfășurată.

Având în vedere natura militară strategică a misiunii Iraki Freedom, faptul că CSAT reglementează prin acte secrete numărul, perioadele și componența forțelor acolo prezente, importanța financiară a primei de asigurare alocate pentru cazul asigurat de "inapt" care subliniază importanța ca militarul să fie apt în misiunea din Irak, nu în general din punct de vedere medical, tribunalul a reținut că reclamantul retras din cadrul misiunii Iraki Freedom în momentul îmbolnăvirii a devenit inapt pentru aceasta. La poziția 73 din anexa la contract, reclamantul e asigurat alături de beneficiarul său soția P.S., dar dată fiind natura indivizibilă a drepturilor soților, reclamantul avea calitate să depună acțiunea, dreptul la prima de asigurare fiind un drept de creanță, bun comun.

Cu privire la calitatea procesuală pasivă a MAN, tribunalul a reținut că acesta a fost doar contractant, A. având calitatea și obligația să plătească primele de asigurare în momentul survenirii cazului asigurat. Prin decizia comercială nr. 377 din 12 octombrie 2010, Curtea de Apel București – secția a VI-a comercială a respins, ca nefondat apelul declarat de pârâta SC A.R.A. SA București împotriva sentinței mai sus menționate. În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut că: Se susține că nelegal instanța de fond a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a MAN, excepție invocată din oficiu. Având în vedere dispozițiile art. 105 alin. (2) și art. 108 alin. (2) C. proc. civ., curtea de apel a constatat că apelanta nu a fost vătămată în drepturile sale procesuale prin admiterea excepției.

Persoana interesată să invoce o posibilă vătămare prin eventuala admitere eronată a excepției ar fi fost intimatul-reclamant P.V. care, însă nu a înțeles să formuleze apel împotriva hotărârii instanței de fond, nicidecum apelanta-pârâtă. Pe de altă parte, reprezentantul intimatei-pârâte MAN, prin concluziile formulate, a solicitat respingerea apelului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate, întrucât nu are calitate procesuală pasivă. Cu privire la cel de-al doilea motiv de apel, curtea de apel a apreciat că în cauză instanța de fond a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor legale referitoare la termenul de prescripție extinctivă și la data de la care acesta începe să curgă.

Potrivit art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 „termenul prescripției este de 3 ani, iar în raporturile dintre organizațiile socialiste, de 18 luni.” Conform art. 3 alin. (2) din același act normativ „prin derogare de la dispozițiile alineatului precedent, în raporturile ce izvorăsc din asigurare, termenul de prescripție este de 2 ani, în afara acelor raporturi ce izvorăsc din asigurările de persoane în care obligațiile devin exigibile prin ajungerea la termen sau prin amortizare”.

În speță, termenul de prescripție aplicabil este cel de 3 ani, având în vedere dispozițiile art. 31 alin. (1) din Secțiunea a 3-a intitulată „Asigurarea de persoane” din Legea nr. 136 din 29 decembrie 1995 privind asigurările și reasigurările în România, modificată, conform cărora „prevederile prezentei secțiuni se referă la categoria asigurărilor de viață, iar din categoria asigurărilor generale, la asigurările de accidente și boală și la asigurările de sănătate.” Cu atât mai mult cu cât intimatul are calitatea de beneficiar al asigurării, nefiind semnatar al contractului de asigurare, termenul de prescripție aplicabil este cel de 3 ani, asigurările de persoane menționate la art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 fiind exceptate de la termenul de prescripție de 2 ani.

În ceea ce privește momentul de la care curge termenul de prescripție, instanța de apel a reținut că potrivit art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, în „asigurările de persoane … obligațiile devin exigibile prin ajungerea la termen sau prin amortizare”. Așadar, acest text de lege prevede în cazul asigurărilor de persoane ca moment al exigibilității obligațiilor, „ajungerea la termen”, prin urmare momentul de la care va curge termenul de prescripție pentru solicitarea plății obligațiilor rezultate din astfel de asigurări va fi diferit de cel prevăzut de art. 17 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.

Pe de altă parte, conform art. 31 alin. (2) din Legea nr. 136 din 29 decembrie 1995 „în asigurările prevăzute la alin. (1) asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, definit conform condițiilor contractului de asigurare, să plătească o indemnizație de asigurare.” Față de prevederile legale sus-enunțate, curtea de apel a apreciat că, astfel cum a reținut și prima instanță, termenul de prescripție începe să curgă de la expirarea valabilității contractului de asigurare, dacă evenimentul asigurat s-a produs în cuprinsul perioadei de asigurare. În cauză, perioada de asigurare a fost stabilită de părți ca fiind cea cuprinsă între 01 august 2005-31 martie 2006, evenimentul asigurat survenind în cursul lunii ianuarie 2006, în Irak, când intimatului i s-a pus diagnosticul Diabet zaharat de către medici americani.

Prevederile Cap. III pct. 1 din Condițiile generale nu fac referire la data de la care începe să curgă termenul de prescripție, prin urmare nu se poate reține incidența acestora cu privire la acest moment. Dispozițiile contractuale relevate reprezintă, de fapt, o aplicare în contractul părților, a prevederilor art. 10 din Legea nr. 136 din 29 decembrie 1995, conform cărora contractul de asigurare va cuprinde, printre altele, „momentul începerii și cel al încetării răspunderii asigurătorului”. Distinct de aspectele reținute mai sus, instanța de apel a mai arătat și că la dosarul cauzei există înscrisuri din care rezultă că între apelantă și intimatul-reclamant s-a purtat o întreagă corespondență finalizată cu adresa din 16 decembrie 2008, prin care apelanta-pârâtă comunică intimatului-reclamant că cererea de despăgubiri i-a fost respinsă ca prescrisă, întrucât s-a împlinit termenul de 2 ani prevăzut de art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.

Așadar, în cursul termenului de prescripție de 3 ani calculat de la expirarea valabilității contractului de asigurare, intimatul-reclamant a efectuat toate demersurile pentru obținerea pe cale administrativă a despăgubirilor de la apelantă, urmare refuzului acesteia din urmă, adresându-se instanței de judecată. Trebuie reținut în acest context și faptul că intimatul-reclamant nu este semnatar al contractului de asigurare, ci beneficiar într-un contract colectiv încheiat între apelantă și intimata MAN, astfel că nici din această perspectivă nu se poate imputa intimatului faptul că nu a formulat cererea de despăgubiri imediat după producerea evenimentul asigurat, când încă nu era nici măcar repatriat.

Curtea de apel a apreciat că nefondat este și ultimul motiv de apel, prima instanță reținând, în mod corect, culpa asigurătorului în nedefinirea unor termeni contractuali, în speță „îmbolnăvire și clasare ca inapt”, situație avută în vedere de contractul de asigurare din 18 iulie 2005. Sintagma „inapt” se referă la orice militar român care e retras de pe teatrul de operațiuni din Irak, din cadrul misiunii Iraki Freedom pe caz de îmbolnăvire, devenind inapt pentru activitatea specifică, acolo desfășurată. Conform înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, ulterior repatrierii, intimatul-reclamant a avut numeroase internări și concedii medicale, astfel că prin decizia medicală din 05 noiembrie 2009 a Comisiei de expertiză medico-militară de pe lângă Spitalul Universitar de Urgență Militar Central dr.

Carol Davila, acesta a fost declarat inapt cu scoatere din evidență. Cu privire la legătura cauzală a bolii sau a accidentului cu îndeplinirea obligațiilor militare, în această decizie medicală se menționează: boală contractată în timpul și din cauza îndeplinirii serviciului militar în timpul misiunii externe din Irak 2005-2006. Împotriva deciziei curții de apel au declarat recurs atât reclamantul P.V., cât și pârâta SC A.R.A. SA București. Recurentul reclamant P.V. își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. și solicită admiterea acestuia, modificarea sentinței recurate, în sensul de a obliga pârâta SC A.R.A.

SA București la plata sumei de 25.400 euro reprezentând diferența de plată cuvenită și neacordată de instanțele inferioare, astfel: - 14.000 euro cheltuieli de repatriere; - 60x90═5.400 indemnizație/zi spitalizare; - 6.000 cheltuieli pentru medicamente și tratament ce i se cuvin în calitate de beneficiar, conform contractului de asigurare din 20 iunie 2005, încheiat între Ministerul Apărării Naționale și SC A.R.A. SA București. Recurentul arată astfel că cererea de aderare la apel formulată a fost depusă în termenul legal și nu tardiv, cum greșit a reținut Curtea de Apel București. Susține faptul că la data de 16 martie 2010 a luat cunoștință de apelul declarat de către intimata-pârâtă, dată la care i-au fost comunicate și motivele de apel.

În aceste condiții, în opinia recurentului, prima zi de înfățișare trebuia considerată a fi primul termen după comunicarea acțiunii respective. După comunicarea motivelor de apel, până la următorul termen de judecată acordat în cauză, a formulat întâmpinare și cerere de aderare la apel, în conformitate cu dispozițiile art. 293 C. proc. civ. Având în vedere aceste aspecte, consideră că greșit s-a reținut că reclamantul nu ar fi formulat în termen legal cererea de aderare la apel, respectiv până la prima zi de înfățișare. Invocă jurisprudența, respectiv sentința nr. 2964 din 23 septembrie 2003 pronunțată de Tribunalul Prahova, în dosarul nr. 3910/2003, prin care s-a arătat clar faptul că primul termen de judecată nu poate fi considerat prima zi de înfățișare, dacă până la acel moment nu se comunicaseră motivele de apel.

Susține, de asemenea, că s-a încadrat în cerințele legii prin cererea de aderare la apel formulată, chiar dacă a formulat în cuprinsul unei singure cereri, întâmpinare și cerere de aderare la apel, în acest sens pronunțându-se și Curtea de Apel București – secția a V-a comercială, prin decizia nr. 413 din 16 octombrie 2008: „Nici o dispoziție legală nu îl împiedică pe intimat să reunească cele două acte de procedură (întâmpinare și cerere de aderare la apel) în cuprinsul uneia singure atâta vreme cât condițiile formale prevăzute generic de art. 82 C. proc. civ. pentru redactarea cererilor sunt respectate”. Având în vedere că a respectat dispozițiile art. 293 C. proc. civ., consideră că se impune constatarea formulării în termen legal al apelului și pentru aceste considerente, solicită instanței, admiterea recursului și obligarea pârâtei - SC A.R.A.

SA București la plata sumei de 25.400 euro reprezentând diferența despăgubirii între suma de 60.000 euro acordată de instanța de fond și suma de 85.400 euro, ce se cuvine de drept reclamantului, în calitate de beneficiar al contractului de asigurare din 20 iunie 2005, încheiat între Ministerul Apărării Naționale și SC A.R.A. SA București. Recurenta pârâtă SC A.R.A. SA București își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. și solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, iar în rejudecare, pe fond, respingerea acțiunii în principal ca fiind prescrisă și, în subsidiar, ca fiind neîntemeiată. Recurenta susține în esență că decizia recurată a fost pronunțată cu interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, în conformitate cu art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., instanța de apel făcând o aplicare greșită a Contractului de asigurare și a termenului de la care începe să curgă prescripția dreptului material la acțiune. Arată că, față de aprecierea instanței de apel potrivit căreia aplicabil în speță este termenul general de prescripție de 3 ani, este indubitabil faptul că instanța face o incorectă interpretare a Decretului nr. 167/1958 relaționat cu Condițiile de Asigurare, dar și cu speța prezentă.

Consideră că este total lipsită de temei motivarea instanței de apel, potrivit căreia apreciază că termenul de prescripție începe să curgă abia de la data expirării valabilității Contractului de Asigurare, având în vedere faptul că data de la care asiguratul a avut cunoștință despre producerea riscului asigurat este data de 12 ianuarie 2006; potrivit acestui raționament al instanței de apel, ar însemna că indiferent de data producerii riscului asigurat, despăgubirile pot fi cerute la încetarea contractului de asigurare, fapt care este lipsit de fundament juridic. Susține că instanța de apel face o greșită aplicare a legii, iar decizia recurată cuprinde motive străine de natura pricinii, aspecte care se subscriu motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, respectiv pct. 9 C. proc.

civ. Consideră că în mod greșit instanța de apel, la fel ca și instanța de fond au nesocotit prevederile contractului și au definit noțiunea de inapt, pentru că numai după ce intimatul a fost stabilit apt limitat, putea a se stabili dacă acesta beneficia de dispozițiile art. 30 și următoarele din Condițiile de Asigurare, iar gradul de invaliditate urma a fi stabilit în conformitate cu art. 31, 32 și 33 din aceleași condiții. În fine, susține că plata sumei asigurate putea fi achitată doar în urma stabilirii unei invalidități permanente produsă într-un interval de un an de la data accidentului, cu condiția ca accidentul să se fi produs pe durata valabilității asigurării; în atare condiții, chiar dacă în urma unei expertize medicale s-ar fi stabilit vreun grad de invaliditate, consideră că plata nu ar fi putut fi făcută decât după stabilirea gradului permanent de invaliditate.

Recursurile nu sunt fondate. În ce privește recursul reclamantului P.V., se constată următoarele : În recursul său, reclamantul susține în esență că a depus în termenul legal și nu tardiv, cum greșit a reținut curtea de apel, cererea de aderare la cererea de apel a pârâtei și s-a încadrat în cerințele legii, respectiv ale art. 293 C. proc. civ., privind această cerere, chiar dacă întâmpinarea și cererea de aderare la apel au fost formulate în cuprinsul unei singure cereri, nicio dispoziție legală neîmpiedicând pe intimat să reunească cele două acte procedurale în cuprinsul unuia singur, atâta vreme cât sunt respectate cerințele art. 82 C. proc. civ.

Din examinarea actelor dosarului, se constată că prin cererea de aderare la apelul principal depusă la termenul din 13 aprilie 2010, recurentul a formulat întâmpinare și cerere de aderare la apelul principal, solicitând respingerea apelului pârâtei și obligarea acesteia la plata diferenței de despăgubiri în cuantum de 25.400 euro reprezentând diferența de sumă apreciată ca fiind cuvenită conform contractului de asigurare încheiat cu A. și neacordată de prima instanță care s-a pronunțat în cauză. Potrivit dispozițiilor art. 291 alin. (1) C. proc. civ. „în cazul când intimatul nu a primit, în termenul prevăzut de art. 114 1 , comunicarea motivelor de apel și a dovezilor invocate, va putea cere, la prima zi de înfățișare, un termen înăuntrul căruia să depună la dosar întâmpinare”.

La primul termen de judecată stabilit în apel la data de 16 martie 2010, pârâta A. a depus și comunicat părților legal citate și prezente motivele de apel, așa încât se constată că, în speță, prima zi de înfățișare a coincis cu primul termen de judecată - termen la care părțile au fost legal citate și la care reclamantul avea posibilitate de a formula cerere de aderare la apelul principal formulat de pârâtă. Conform dispozițiilor art. 293 alin. (1) C. proc. civ. „intimatul este în drept, chiar după împlinirea termenului de apel, să adere la apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie, care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe. Cererea se poate face până la prima zi de înfățișare”.

Coroborând dispozițiile art. 291 C. proc. civ. cu cele ale art. 293 C. proc. civ., rezultă că cererea de aderare la apel formulată de reclamant a fost depusă cu depășirea termenului procedural, care în speță este reprezentat de prima zi de înfățișare, - împrejurare în care în mod corect instanța de apel a respins această cerere, ca fiind tardiv formulată. De altfel, se poate menționa și că exista posibilitatea legală pentru reclamant de a introduce un apel principal, lucru pe care nu l-a făcut, ci a optat să obțină prin efectul unui apel incidental, ceea ce ar fi putut obține pe calea apelului principal, aceasta cu atât mai mult cu cât prin cererea de aderare la apel a solicitat acordarea unor despăgubiri neacordate de prima instanță, situație despre care a avut cunoștință încă de la data comunicării sentinței pronunțate de instanța de fond.

Cererea de aderare la apel fiindu-i în mod corect respinsă ca tardiv depusă, reclamantul nu poate formula în recurs omisso medio aceleași pretenții, ce nu au făcut obiectul examinării instanței de apel. În fine, deși recursul reclamantului este întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., susținerile recurentului vizează strict soluția pronunțată de curtea de apel asupra cererii de aderare la apel, considerată ca fiind eronată din punct de vedere legal, așa încât rezultă cu evidență că ne aflăm în prezența unor critici de nelegalitate fundamentate numai pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., și nu și pct. 7 și 8, ale căror cerințe nu sunt incidente în recursul reclamantului.

În ce privește recursul pârâtei SC A.R.A. SA București , se constată următoarele: Recurenta pârâtă a formulat o cerere de repunere în termenul de recurs, pe care a depus-o la dosar, pentru termenul de judecată din 15 iunie 2011. Cererea de repunere în termenul de recurs a fost motivată de recurenta pârâtă prin schimbarea sediului social, urmată de încunoștințarea instanței, prin precizarea aflată la fila 44 dosar apel, despre această modificare survenită în statutul societății și de solicitarea ca toate actele de procedură să-i fie comunicate de către instanță la noul sediu social, situat în str. Gh. Polizu. Recurenta susține că și-a îndeplinit obligațiile procesuale ce-i reveneau potrivit dispozițiilor art. 98 C. proc.

civ., care prevăd obligativitatea înștiințării instanței de judecată în cazul în care partea își schimbă domiciliul (în speță, sediul) în decursul derulării judecății și cu toate acestea, instanța de apel a dispus comunicarea hotărârii tot la vechiul sediu, din B-dul Primăverii, astfel cum rezultă din comunicarea aflată la fila 113 dosar apel, care s-a înapoiat la instanță. În această împrejurare, recurenta consideră că sunt aplicabile prevederile art. 103 alin. (1) C. proc. civ., care statuează că decăderea operează în cazul neexercitării oricărui act de procedură în termenul legal, exceptând situația în care partea dovedește că a fost împiedicată printr-o „împrejurare mai presus decât voința sa” să săvârșească actul de procedură în termen.

În această ipoteză, actul ar fi trebuit să fie îndeplinit în termen de 15 zile de la data cunoașterii împiedicării, data de la care a fost sistată starea de necunoaștere a conținutului hotărârii, în cazul său. Ca atare, apreciază că cererea sa este admisibilă, Instanța Supremă având posibilitatea legală și justificată să o repună într-un nou termen de recurs care a început să curgă de la data la care A. a luat cunoștință de conținutul sentinței (data de 2 iunie 2011) și care s-a finalizat la data de 17 iunie 2011. Analizând cererea recurentei pârâte, de repunere în termenul de recurs, în raport de dispozițiile art. 98 și 103 C. proc. civ., precum și de actele dosarului, Înalta Curte apreciază că, în speță, sunt îndeplinite cerințele art. 103 C. proc.

civ., întrucât recurentei nu i-a fost legal comunicată sentința instanței de fond, astfel cum rezultă din comunicarea restituită instanței aflată la fila 113 dosar apel, iar neîndeplinirea corectă a procedurii de citare se datorează instanței, care nu a luat în considerare cererea precizatoare depusă la fila 44 dosar apel. Astfel fiind, admite cererea și o repune pe recurenta-pârâtă în termenul de recurs. În recursul său, cu referire la dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta pârâtă arată că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, cu interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, întrucât a făcut o aplicare greșită a Contractului de Asigurare și a termenului de la care începe să curgă prescripția dreptului material la acțiune, respectiv a aplicat și calculat greșit termenul de prescripție și a apreciat eronat asupra momentului curgerii lui.

Această critică nu este întemeiată. Ambele instanțe care s-au pronunțat în cauză au respins în mod corect excepția dreptului material la acțiune, reținând că art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 stabilește că termenul de 2 ani, invocat de pârâtă, nu este aplicabil asigurărilor de persoane și, de asemenea, că obligațiile ce decurg din raporturi de asigurare de persoane devin exigibile prin ajungere la termen. Conform art. 31 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 „în asigurările prevăzute la alin. (1), asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, definit conform condițiilor de asigurare, să plătească o indemnizație de asigurare”.

S-a apreciat judicios că pentru a curge termenul de prescripție sunt necesare o condiție și un termen suspensiv, respectiv producerea riscului asigurat și expirarea perioadei de protecție, or, condiția suspensivă s-a împlinit în ianuarie 2006 când reclamantul s-a îmbolnăvit, iar termenul suspensiv este dat de expirarea perioadei contractuale de asigurare stabilită de părți ca fiind cuprinsă între 1 august 2005 – 31 martie 2006 . Prin urmare, termenul de prescripție începe să curgă de la expirarea valabilității contractului de asigurare, dacă evenimentul asigurat s-a produs în cuprinsul perioadei de asigurare, iar termenul de prescripție aplicabil este cel de 3 ani, asigurările de persoane menționate la art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 fiind exceptate de la termenul de prescripție de 2 ani.

Termenul de prescripție de 3 ani este aplicabil în speță cu atât mai mult cu cât reclamantul are calitatea de beneficiar al asigurării într-un contract colectiv încheiat de pârâtă cu M.A.N., nefiind semnatar al contractului de asigurare, iar, de pe altă parte, prevederile Cap. III pct. 1 din Condițiile generale nu fac referire la data la care începe să curgă termenul de prescripție și deci nu se poate reține incidența acestor prevederi privind acest moment. Totodată, se constată că în intervalul celor 3 ani scurși de la data expirării valabilității contractului de asigurare reclamantul a efectuat toate demersurile necesare pentru obținerea pe cale administrativă a despăgubirilor de la pârâtă și urmare acestui refuz s-a adresat instanței de judecată, așa încât corect s-a reținut că nu i se poate imputa reclamantului faptul că nu a formulat cerere de despăgubiri, când nici măcar nu era repatriat.

Invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ., recurenta pârâtă susține că instanțele au nesocotit prevederile contractuale, definind în mod incorect noțiunea de inapt și, de asemenea că, s-a ignorat faptul că plata sumei asigurate se putea face numai după stabilirea gradului permanent de invaliditate. Nici aceste critici nu sunt întemeiate. Instanțele au apreciat corect că nedefinirea unor termeni contractuali, în speță, „îmbolnăvire și clasare ca inapt” situație avută în vedere de contractul de asigurare din 18 iulie 2005 este imputabilă asigurătorului, așa încât sintagma „inapt” se referă la orice militar român care este retras de pe teatrul de operațiuni din Irak, din cadrul misiunii Iraki Freedom, pe caz de îmbolnăvire, devenind inapt pentru activitatea specifică, acolo desfășurată.

Din actele dosarului rezultă că medicii americani de la Spitalul din Bagdad l-au declarat „inapt” pentru orice activități (secțiunea I, pct. 6 al certificatului medical: „no strenoris activity”, expresia „clasat ca inapt” putând fi interpretată ca inapt pentru serviciul militar în cadrul misiunii din Irak, iar pe de altă parte, prin decizia medicală din 5 noiembrie 2009 a Comisiei de expertiză medico-militară de pe lângă Spitalul Universitar de Urgență Militar Central dr.

Carol Davila, reclamantul a fost declarat inapt cu scoatere din evidență, iar cu privire la legătura cauzală a bolii cu îndeplinirea obligațiilor militare, în decizia medicală s-a menționat: boală contractată în timpul și din cauza îndeplinirii serviciului militar în timpul misiunii externe în Irak 2005 – 2006. În aceste împrejurări, cu privire la fondul pretențiilor și la condițiile pe care reclamantul le îndeplinește pentru admiterea acțiunii, corect s-a reținut de către tribunal, iar curtea de apel a confirmat prin soluția pronunțată, că reclamantul beneficiază de protecția contractului de asigurare din 1 august 2005 și are dreptul la suma de 60.000 euro ca beneficiar, în cazul „îmbolnăvirii pe timpul și din cauza acțiunilor de luptă, procesului de pregătire pentru luptă și îndeplinirea sarcinilor pe timpul serviciului care au rezultat clasarea ca inapt”.

În consecință, față de considerentele mai sus menționate, reținându-se că nu există niciun motiv de recurs întemeiat, care în condițiile expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. să justifice casarea ori modificarea deciziei curții de apel, aceasta va fi menținută, ca fiind legală și vor fi respinse, ca nefondate, recursurile declarate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite cererea formulată de pârâta SC A.R.A. SA București privind repunerea în termenul de recurs. Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul P.V. și de pârâta SC A.R.A. SA București împotriva deciziei comerciale nr. 377 de la 12 octombrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 octombrie 2011.