ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3297/2011
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3297/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)
Asupra recursurilor de față;
Din examinarea actelor și lucrărilor
dosarului, constată următoarele:
Prin cererea
înregistrată la Judecătoria Sectorului 1 București (JS1) sub nr. 2013/299/2009,
reclamantul P.V. a solicitat obligarea pârâtelor SC A.R.A. SA și Ministerul
Apărării Naționale (MAN) la plata sumei de 85.400 euro despăgubiri.
Prin sentința civilă nr.
4839 din 25 martie 2009, Judecătoria Sectorului 1 București a declinat
competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București, în raport de
valoarea pretențiilor, conform art. 2 pct. 1 C. proc. civ. Cauza a fost
înregistrată pe rolul Tribunalului București secția a VI –a comercială sub nr.
20522/3/2009.
Prin sentința comercială nr. 11592 din 21 octombrie 2009,
Tribunalul București secția a VI-a Comercială
a admis în parte
acțiunea, a respins acțiunea în contradictoriu cu Ministerul Apărării Naționale
ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă și a
obligat-o pe pârâta SC A.R.A. SA să plătească reclamantului suma de 60.000 euro
despăgubire, în lei la cursul BNR din ziua plății.
Pentru a pronunța această sentință, p
e fondul cauzei,
tribunalul a reținut că reclamantul beneficia de protecția contractului de
asigurare din 01 august 2005, având dreptul la suma de 60.000 euro ca
beneficiar, în cazul "îmbolnăvirii pe timpul și din cauza acțiunilor de
luptă, procesului de pregătire pentru luptă și îndeplinirea sarcinilor pe
timpul serviciului care au rezultat clasarea ca inapt", că din probele
administrate a rezultat că acesta s-a îmbolnăvit în cadrul perioadei acoperite
de contractul de asigurare, în ianuarie 2006, în Irak, fiind diagnosticat la
data de 12 ianuarie 2006, ora 22.15 de medicii americani de la 10th Combat
Support Hospital, Iraq cu Diabet nou stabilit, hiperglicemie, polyuria,
polydipsia, tratament recomandat cu insulina, că diagnosticele din țară de la
Spitalul Militar Central din 20 februarie 2006 confirmă diabetul zaharat tip 1
și îl numesc "apt limitat pe timp de pace și război".
S-a mai reținut că
este de bun simț ca asigurătorul să definească cazul asigurat și chiar Legea nr.
136/1995 prevede că riscul asigurat va fi definit conform condițiilor (generale
și speciale) contractului de asigurare. Anexele ce conțin condițiile generale
și speciale nu fac referire la cazul asigurat „îmbolnăvire și clasare ca
inapt”. La data încheierii contractului de asigurare din 18 iulie 2005 era
aplicabil Ordinul nr. 3111/2004 privind punerea în aplicare a Normelor privind
informațiile pe care asigurătorii și intermediarii în asigurări trebuie să le
furnizeze clienților. Potrivit art. 5 alin. (2) lit. a) din Normele privind
informațiile pe care asigurătorii și intermediarii în asigurări trebuie să le
furnizeze clienților: înainte de încheierea unui contract de asigurare de viață
asigurătorii sunt obligați să furnizeze clienților cel puțin următoarele
informații: .”informații despre contractul de asigurare: a) definirea fiecărui
eveniment asigurat, a indemnizației de asigurare în cazul producerii
evenimentului asigurat, a fiecărui beneficiu și a clauzelor
opționale/suplimentare. Înainte de încheierea contractului de asigurare, A. nu
a furnizat clientului MAN și implicit beneficiarului definiția cazului
asigurat: "îmbolnăvire și clasare ca inapt", astfel că se pune
problema sancțiunii aplicabile acestei omisiuni și a reparației ce se cuvine
beneficiarului.
Tribunalul a apreciat că în planul
acestor Norme, omisiunea asigurătorului de a furniza definiția evenimentului
asigurat, în speță "îmbolnăvirea și clasarea ca inapt" e sancționată
de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor potrivit art. 8 și 39 din Legea nr. 32/2000,
modificată, coroborate cu art. 69
1
alin. (2) din Legea nr. 136/1995
ca și o contravenție. Dar în plan civil (comercial), lipsa unei definiții a
cazului asigurat este o culpă contractuală a asigurătorului la momentul
încheierii contractului.
S-a mai apreciat că sintagma
„clasat ca inapt” poate fi interpretată astfel: a) inapt din punct de vedere
militar în cadrul misiunii din Irak, întrucât asigurarea privea forțele
militare române din Iraq și era întocmită în considerarea condițiilor specifice
ale teritoriului irakian și în considerarea conflictului din zonă; dacă se
interpretează astfel, atunci reclamantul a fost trimis în țară încă din
februarie 2006, deci era considerat inapt pentru activitățile militare
specifice din Irak și deci îndreptățit astfel la plata sumei corespunzătoare;
de altfel, medicii americani de la Spitalul din Bagdad l-au declarat „inapt”
pentru orice activități (secțiunea I, pct. 6 al certificatului medical: „no
strenous activity”); b) expresia „clasat ca inapt” poate fi interpretată ca
inapt pentru serviciul militar, deoarece contractul de asigurare era întocmit
cu MAPN, deci rațiunea era ca beneficiarul să fie apt pentru serviciul militar
în Irak, nu pentru activități casnice; c) expresia "clasat ca inapt"
poate fi interpretată ca inapt pentru orice situație, dar acest caz s-ar
suprapune cu cazul de invaliditate permanentă de diverse grade I, II și III
deja acoperite prin asigurare.
Tribunalul a arătat
că interpretările a) sau b) sunt raționale, întrucât și din punct de vedere
financiar suma asigurată de 60.000 euro este echivalentă cu cea acordată pentru
invaliditate permanentă de grad I, adică tot 60.000 euro, ceea ce înseamnă că
părțile au dorit să asigure cu această sumă situația în care beneficiarul este
scos din rândul trupelor române dislocate în Irak, în cadrul misiunii Iraki
Freedom, dată fiind importanța deosebită a acestei misiuni, subliniată și de
faptul că Hotărârea Consiliului Suprem de Apărare a Țării din 07 decembrie 2005
prin care se stabilea modificarea participării României cu forțe
militare în afara teritoriului țării, pentru anul 2006 este
clasificată ca secret de serviciu
.
Or, dacă aceste misiuni gen Iraki Freedom sunt strategice
pentru România și forțele militare
sunt stabilite, respectiv retrase
prin acte ale CSAT cu caracter de secret de serviciu, devine de înțeles că
sintagma "inapt" trebuie interpretată în sensul că se referă la orice
militar român care e retras de pe teatrul de operațiuni din Irak, din cadrul
misiunii Iraki Freedom pe caz de îmbolnăvire, devenind inapt pentru activitatea
specifică acolo desfășurată.
Având în vedere
natura militară strategică a misiunii Iraki Freedom, faptul că CSAT
reglementează prin acte secrete numărul, perioadele și componența forțelor
acolo prezente, importanța financiară a primei de asigurare alocate pentru
cazul asigurat de "inapt" care subliniază importanța ca militarul să
fie apt în misiunea din Irak, nu în general din punct de vedere medical,
tribunalul a reținut că reclamantul retras din cadrul misiunii Iraki Freedom în
momentul îmbolnăvirii a devenit inapt pentru aceasta. La poziția 73 din anexa
la contract, reclamantul e asigurat alături de beneficiarul său soția P.S., dar
dată fiind natura indivizibilă a drepturilor soților, reclamantul avea calitate
să depună acțiunea, dreptul la prima de asigurare fiind un drept de creanță,
bun comun.
Cu privire la
calitatea procesuală pasivă a MAN, tribunalul a reținut că acesta a fost doar
contractant, A. având calitatea și obligația să plătească primele de asigurare
în momentul survenirii cazului asigurat.
Prin
decizia
comercială
nr. 377 din 12 octombrie 2010, Curtea de Apel
București – secția a VI-a comercială a respins, ca nefondat apelul declarat de
pârâta SC A.R.A. SA București împotriva sentinței mai sus menționate.
În
motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut că:
Se susține că nelegal
instanța de fond a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a MAN,
excepție invocată din oficiu.
Având în vedere
dispozițiile art. 105 alin. (2) și art. 108 alin. (2) C. proc. civ., curtea de
apel a constatat că apelanta nu a fost vătămată în drepturile sale procesuale
prin admiterea excepției. Persoana interesată să invoce o posibilă vătămare
prin eventuala admitere eronată a excepției ar fi fost intimatul-reclamant P.V.
care, însă nu a înțeles să formuleze apel împotriva hotărârii instanței de
fond, nicidecum apelanta-pârâtă.
Pe de altă parte,
reprezentantul intimatei-pârâte MAN, prin concluziile formulate, a solicitat
respingerea apelului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate, întrucât nu
are calitate procesuală pasivă.
Cu privire la cel
de-al doilea motiv de apel, curtea de apel a apreciat că în cauză instanța de
fond a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor legale referitoare la termenul
de prescripție extinctivă și la data de la care acesta începe să curgă.
Potrivit art.
3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 „termenul prescripției este de 3 ani, iar
în raporturile dintre organizațiile socialiste, de 18 luni.”
Conform art.
3 alin. (2) din același act normativ „prin derogare de la dispozițiile
alineatului precedent, în raporturile ce izvorăsc din asigurare, termenul de
prescripție este de 2 ani, în afara acelor raporturi ce izvorăsc din
asigurările de persoane în care obligațiile devin exigibile prin ajungerea la
termen sau prin amortizare”.
În speță,
termenul de prescripție aplicabil este cel de 3 ani, având în vedere
dispozițiile art. 31 alin. (1) din
Secțiunea a 3-a intitulată „Asigurarea de
persoane” din Legea nr. 136 din 29 decembrie 1995 privind asigurările și
reasigurările în România, modificată, conform cărora „prevederile prezentei
secțiuni se referă la categoria asigurărilor de viață, iar din categoria
asigurărilor generale, la asigurările de accidente și boală și la asigurările
de sănătate.”
Cu atât
mai mult cu cât intimatul are calitatea de beneficiar al asigurării, nefiind
semnatar al contractului de asigurare, termenul de prescripție aplicabil este
cel de 3 ani, asigurările de persoane menționate la art. 3 alin. (2) din
Decretul nr. 167/1958 fiind exceptate de la termenul de prescripție de 2 ani.
În ceea
ce privește momentul de la care curge termenul de prescripție, instanța de apel
a reținut că potrivit art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, în
„asigurările de persoane … obligațiile devin exigibile prin ajungerea la termen
sau prin amortizare”. Așadar, acest text de lege prevede în cazul asigurărilor
de persoane ca moment al exigibilității obligațiilor, „ajungerea la termen”,
prin urmare momentul de la care va curge termenul de prescripție pentru
solicitarea plății obligațiilor rezultate din astfel de asigurări va fi diferit
de cel prevăzut de art. 17 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.
Pe de
altă parte, conform art. 31 alin. (2) din
Legea nr. 136 din 29 decembrie 1995 „în
asigurările prevăzute la alin. (1) asigurătorul se obligă ca, la producerea
riscului asigurat, definit conform condițiilor contractului de asigurare, să
plătească o indemnizație de asigurare.”
Față de
prevederile legale sus-enunțate, curtea de apel a apreciat că, astfel cum a
reținut și prima instanță, termenul de prescripție începe să curgă de la
expirarea valabilității contractului de asigurare, dacă evenimentul asigurat
s-a produs în cuprinsul perioadei de asigurare. În cauză, perioada de asigurare
a fost stabilită de părți ca fiind cea cuprinsă între 01 august 2005-31 martie 2006,
evenimentul asigurat survenind în cursul lunii ianuarie 2006, în Irak, când
intimatului i s-a pus diagnosticul Diabet zaharat de către medici americani.
Prevederile
Cap. III pct. 1 din Condițiile generale nu fac referire la data de la care
începe să curgă termenul de prescripție, prin urmare nu se poate reține
incidența acestora cu privire la acest moment. Dispozițiile contractuale
relevate reprezintă, de fapt, o aplicare în contractul părților, a prevederilor
art. 10 din Legea nr. 136 din 29 decembrie 1995, conform cărora contractul de
asigurare va cuprinde, printre altele, „momentul începerii și cel al încetării
răspunderii asigurătorului”.
Distinct
de aspectele reținute mai sus, instanța de apel a mai arătat și că la dosarul
cauzei există înscrisuri din care rezultă că între apelantă și
intimatul-reclamant s-a purtat o întreagă corespondență finalizată cu adresa din
16 decembrie 2008, prin care apelanta-pârâtă comunică intimatului-reclamant că
cererea de despăgubiri i-a fost respinsă ca prescrisă, întrucât s-a împlinit
termenul de 2 ani prevăzut de art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.
Așadar,
în cursul termenului de prescripție de 3 ani calculat de la expirarea
valabilității contractului de asigurare, intimatul-reclamant a efectuat toate
demersurile pentru obținerea pe cale administrativă a despăgubirilor de la
apelantă, urmare refuzului acesteia din urmă, adresându-se instanței de
judecată. Trebuie reținut în acest context și faptul că intimatul-reclamant nu
este semnatar al contractului de asigurare, ci beneficiar într-un contract
colectiv încheiat între apelantă și intimata MAN, astfel că nici din această
perspectivă nu se poate imputa intimatului faptul că nu a formulat cererea de
despăgubiri imediat după producerea evenimentul asigurat, când încă nu era nici
măcar repatriat.
Curtea de
apel a apreciat că nefondat este și ultimul motiv de apel, prima instanță
reținând, în mod corect, culpa asigurătorului în nedefinirea unor termeni
contractuali, în speță „îmbolnăvire și clasare ca inapt”, situație avută în
vedere de contractul de asigurare din 18 iulie 2005.
Sintagma
„inapt” se referă la orice militar român care e retras de pe teatrul de
operațiuni din Irak, din cadrul misiunii Iraki Freedom pe caz de îmbolnăvire,
devenind inapt pentru activitatea specifică, acolo desfășurată.
Conform
înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, ulterior repatrierii,
intimatul-reclamant a avut numeroase internări și concedii medicale, astfel că
prin decizia medicală din 05 noiembrie 2009 a Comisiei de expertiză
medico-militară de pe lângă Spitalul Universitar de Urgență Militar Central dr.
Carol Davila, acesta a fost declarat inapt cu scoatere din evidență. Cu privire
la legătura cauzală a bolii sau a accidentului cu îndeplinirea obligațiilor
militare, în această decizie medicală se menționează: boală contractată în
timpul și din cauza îndeplinirii serviciului militar în timpul misiunii externe
din Irak 2005-2006.
Împotriva
deciziei curții de apel au declarat recurs atât reclamantul P.V., cât și pârâta
SC A.R.A. SA București.
Recurentul
reclamant P.V. își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C.
proc. civ. și solicită admiterea acestuia, modificarea sentinței recurate, în
sensul de a obliga pârâta SC A.R.A. SA București la plata sumei de 25.400 euro
reprezentând diferența de plată cuvenită și neacordată de instanțele
inferioare, astfel:
- 14.000
euro cheltuieli de repatriere;
- 60x90═5.400
indemnizație/zi spitalizare;
- 6.000
cheltuieli pentru medicamente și tratament ce i se cuvin în calitate de
beneficiar, conform contractului de asigurare din 20 iunie 2005, încheiat între
Ministerul Apărării Naționale și SC A.R.A. SA București.
Recurentul
arată astfel că cererea de aderare la apel formulată a fost depusă în termenul
legal și nu tardiv, cum greșit a reținut Curtea de Apel București.
Susține
faptul că la data de 16 martie 2010 a luat cunoștință de apelul declarat de
către intimata-pârâtă, dată la care i-au fost comunicate și motivele de apel.
În aceste
condiții, în opinia recurentului, prima zi de înfățișare trebuia considerată a
fi primul termen după comunicarea acțiunii respective.
După
comunicarea motivelor de apel, până la următorul termen de judecată acordat în
cauză, a formulat întâmpinare și cerere de aderare la apel, în conformitate cu
dispozițiile art. 293 C. proc. civ.
Având în
vedere aceste aspecte, consideră că greșit s-a reținut că reclamantul nu ar fi
formulat în termen legal cererea de aderare la apel, respectiv până la prima zi
de înfățișare.
Invocă
jurisprudența, respectiv sentința nr. 2964 din 23 septembrie 2003 pronunțată de
Tribunalul Prahova, în dosarul nr. 3910/2003, prin care s-a arătat clar faptul
că primul termen de judecată nu poate fi considerat prima zi de înfățișare,
dacă până la acel moment nu se comunicaseră motivele de apel.
Susține,
de asemenea, că s-a încadrat în cerințele legii prin cererea de aderare la apel
formulată, chiar dacă a formulat în cuprinsul unei singure cereri, întâmpinare
și cerere de aderare la apel, în acest sens pronunțându-se și Curtea de Apel
București – secția a V-a comercială, prin decizia nr. 413 din 16 octombrie
2008: „Nici o dispoziție legală nu îl împiedică pe intimat să reunească cele
două acte de procedură (întâmpinare și cerere de aderare la apel) în cuprinsul
uneia singure atâta vreme cât condițiile formale prevăzute generic de art. 82 C.
proc. civ. pentru redactarea cererilor sunt respectate”.
Având în
vedere că a respectat dispozițiile art. 293 C. proc. civ., consideră că se
impune constatarea formulării în termen legal al apelului și pentru aceste
considerente, solicită instanței, admiterea recursului și obligarea pârâtei -
SC A.R.A. SA București la plata sumei de 25.400 euro reprezentând diferența
despăgubirii între suma de 60.000 euro acordată de instanța de fond și suma de
85.400 euro, ce se cuvine de drept reclamantului, în calitate de beneficiar al
contractului de asigurare din 20 iunie 2005, încheiat între Ministerul Apărării
Naționale și SC A.R.A. SA București.
Recurenta
pârâtă SC A.R.A. SA București își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 304 pct.
7, 8 și 9 C. proc. civ. și solicită admiterea recursului, modificarea deciziei
recurate, iar în rejudecare, pe fond, respingerea acțiunii în principal ca
fiind prescrisă și, în subsidiar, ca fiind neîntemeiată.
Recurenta
susține în esență că decizia recurată a fost pronunțată cu interpretarea
greșită a actului juridic dedus judecății, în conformitate cu art. 304 pct. 8 C.
proc. civ., instanța de apel făcând o aplicare greșită a Contractului de
asigurare și a termenului de la care începe să curgă prescripția dreptului
material la acțiune.
Arată că,
față de aprecierea instanței de apel potrivit căreia aplicabil în speță este
termenul general de prescripție de 3 ani, este indubitabil faptul că instanța
face o incorectă interpretare a Decretului nr. 167/1958 relaționat cu
Condițiile de Asigurare, dar și cu speța prezentă.
Consideră
că este total lipsită de temei motivarea instanței de apel, potrivit căreia
apreciază că termenul de prescripție începe să curgă abia de la data expirării
valabilității Contractului de Asigurare, având în vedere faptul că data de la
care asiguratul a avut cunoștință despre producerea riscului asigurat este data
de 12 ianuarie 2006; potrivit acestui raționament al instanței de apel, ar
însemna că indiferent de data producerii riscului asigurat, despăgubirile pot
fi cerute la încetarea contractului de asigurare, fapt care este lipsit de
fundament juridic.
Susține
că instanța de apel face o greșită aplicare a legii, iar decizia recurată
cuprinde motive străine de natura pricinii, aspecte care se subscriu motivelor
de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, respectiv pct. 9 C. proc. civ.
Consideră
că în mod greșit instanța de apel, la fel ca și instanța de fond au nesocotit
prevederile contractului și au definit noțiunea de inapt, pentru că numai după
ce intimatul a fost stabilit apt limitat, putea a se stabili dacă acesta
beneficia de dispozițiile art. 30 și următoarele din Condițiile de Asigurare,
iar gradul de invaliditate urma a fi stabilit în conformitate cu art. 31, 32 și
33 din aceleași condiții.
În fine,
susține că plata sumei asigurate putea fi achitată doar în urma stabilirii unei
invalidități permanente produsă într-un interval de un an de la data
accidentului, cu condiția ca accidentul să se fi produs pe durata valabilității
asigurării; în atare condiții, chiar dacă în urma unei expertize medicale s-ar
fi stabilit vreun grad de invaliditate, consideră că plata nu ar fi putut fi
făcută decât după stabilirea gradului permanent de invaliditate.
Recursurile nu sunt
fondate.
În ce privește
recursul reclamantului P.V., se constată următoarele
:
În recursul său, reclamantul susține
în esență că a depus în termenul legal și nu tardiv, cum greșit a reținut
curtea de apel, cererea de aderare la cererea de apel a pârâtei și s-a încadrat
în cerințele legii, respectiv ale art. 293 C. proc. civ., privind această
cerere, chiar dacă întâmpinarea și cererea de aderare la apel au fost formulate
în cuprinsul unei singure cereri, nicio dispoziție legală neîmpiedicând pe
intimat să reunească cele două acte procedurale în cuprinsul unuia singur,
atâta vreme cât sunt respectate cerințele art. 82 C. proc. civ.
Din examinarea
actelor dosarului, se constată că prin cererea de aderare la apelul principal
depusă la termenul din 13 aprilie 2010, recurentul a formulat întâmpinare și
cerere de aderare la apelul principal, solicitând respingerea apelului pârâtei
și obligarea acesteia la plata diferenței de despăgubiri în cuantum de
25.400 euro
reprezentând diferența de sumă apreciată ca fiind cuvenită conform contractului
de asigurare încheiat cu A. și neacordată de prima instanță care s-a pronunțat
în cauză.
Potrivit
dispozițiilor art. 291 alin. (1) C. proc. civ. „în cazul când intimatul nu a
primit, în termenul prevăzut de art. 114
1
, comunicarea motivelor de
apel și a dovezilor invocate, va putea cere, la prima zi de înfățișare, un
termen înăuntrul căruia să depună la dosar întâmpinare”.
La primul termen de
judecată stabilit în apel la data de 16 martie 2010, pârâta A. a depus și
comunicat părților legal citate și prezente motivele de apel, așa încât se
constată că, în speță, prima zi de înfățișare a coincis cu primul termen de
judecată - termen la care părțile au fost legal citate și la care reclamantul
avea posibilitate de a formula cerere de aderare la apelul principal formulat
de pârâtă.
Conform
dispozițiilor art. 293
alin. (1) C. proc. civ. „intimatul este în drept, chiar după împlinirea
termenului de apel, să adere la apelul făcut de partea potrivnică, printr-o
cerere proprie, care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe. Cererea
se poate face până la prima zi de înfățișare”.
Coroborând
dispozițiile art. 291 C. proc. civ. cu cele ale art. 293 C. proc. civ., rezultă
că cererea de aderare la apel formulată de reclamant a fost depusă cu depășirea
termenului procedural, care în speță este reprezentat de prima zi de înfățișare,
- împrejurare în care în mod corect instanța de apel a respins această cerere,
ca fiind tardiv formulată.
De altfel, se poate
menționa și că exista posibilitatea legală pentru reclamant de a introduce un
apel principal, lucru pe care nu l-a făcut, ci a optat să obțină prin efectul
unui apel incidental, ceea ce ar fi putut obține pe calea apelului principal,
aceasta cu atât mai mult cu cât prin cererea de aderare la apel a solicitat
acordarea unor despăgubiri neacordate de prima instanță, situație despre care a
avut cunoștință încă de la data comunicării sentinței pronunțate de instanța de
fond.
Cererea de aderare la
apel fiindu-i în mod corect respinsă ca tardiv depusă, reclamantul nu poate
formula în recurs omisso medio aceleași pretenții, ce nu au făcut obiectul
examinării instanței de apel.
În fine, deși
recursul reclamantului este întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C.
proc. civ., susținerile recurentului vizează strict soluția pronunțată de
curtea de apel asupra cererii de aderare la apel, considerată ca fiind eronată
din punct de vedere legal, așa încât rezultă cu evidență că ne aflăm în
prezența unor critici de nelegalitate fundamentate numai pe dispozițiile art. 304
pct. 9 C. proc. civ., și nu și pct. 7 și 8, ale căror cerințe nu sunt incidente
în recursul reclamantului.
În ce privește
recursul pârâtei
SC
A.R.A. SA București
,
se constată următoarele:
Recurenta pârâtă a
formulat o cerere de repunere în termenul de recurs, pe care a depus-o la
dosar, pentru termenul de judecată din 15 iunie 2011.
Cererea de repunere
în termenul de recurs a fost motivată de recurenta pârâtă prin schimbarea
sediului social, urmată de încunoștințarea instanței, prin precizarea aflată la
fila 44 dosar apel, despre această modificare survenită în statutul societății
și de solicitarea ca toate actele de procedură să-i fie comunicate de către
instanță la noul sediu social, situat în str. Gh. Polizu.
Recurenta susține că
și-a îndeplinit obligațiile procesuale ce-i reveneau potrivit dispozițiilor art.
98 C. proc. civ., care prevăd obligativitatea înștiințării instanței de
judecată în cazul în care partea își schimbă domiciliul (în speță, sediul) în
decursul derulării judecății și cu toate acestea, instanța de apel a dispus
comunicarea hotărârii tot la vechiul sediu, din B-dul Primăverii, astfel cum
rezultă din comunicarea aflată la fila 113 dosar apel, care s-a înapoiat la
instanță.
În această
împrejurare, recurenta consideră că sunt aplicabile prevederile art. 103 alin. (1)
C. proc. civ., care statuează că decăderea operează în cazul neexercitării
oricărui act de procedură în termenul legal, exceptând situația în care partea
dovedește că a fost împiedicată printr-o „împrejurare mai presus decât voința
sa” să săvârșească actul de procedură în termen. În această ipoteză, actul ar
fi trebuit să fie îndeplinit în termen de 15 zile de la data cunoașterii
împiedicării, data de la care a fost sistată starea de necunoaștere a
conținutului hotărârii, în cazul său.
Ca atare, apreciază
că cererea sa este admisibilă, Instanța Supremă având posibilitatea legală și justificată
să o repună într-un nou termen de recurs care a început să curgă de la data la
care A. a luat cunoștință de conținutul sentinței (data de 2 iunie 2011) și
care s-a finalizat la data de 17 iunie 2011.
Analizând cererea
recurentei pârâte, de repunere în termenul de recurs, în raport de dispozițiile
art. 98 și 103 C. proc. civ., precum și de actele dosarului, Înalta Curte
apreciază că, în speță, sunt îndeplinite cerințele art. 103 C. proc. civ.,
întrucât recurentei nu i-a fost legal comunicată sentința instanței de fond,
astfel cum rezultă din comunicarea restituită instanței aflată la fila 113
dosar apel, iar neîndeplinirea corectă a procedurii de citare se datorează
instanței, care nu a luat în considerare cererea precizatoare depusă la fila 44
dosar apel.
Astfel fiind, admite
cererea și o repune pe recurenta-pârâtă în termenul de recurs.
În recursul său, cu
referire la dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta pârâtă arată
că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, cu interpretarea greșită a
actului juridic dedus judecății, întrucât a făcut o aplicare greșită a
Contractului de Asigurare și a termenului de la care începe să curgă
prescripția dreptului material la acțiune, respectiv a aplicat și calculat
greșit termenul de prescripție și a apreciat eronat asupra momentului curgerii
lui.
Această critică nu
este întemeiată.
Ambele instanțe care
s-au pronunțat în cauză au respins în mod corect excepția dreptului material la
acțiune, reținând că art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 stabilește că
termenul de 2 ani, invocat de pârâtă, nu este aplicabil asigurărilor de
persoane și, de asemenea, că obligațiile ce decurg din raporturi de asigurare
de persoane devin exigibile prin ajungere la termen.
Conform art. 31 alin.
(2) din Legea nr. 136/1995 „în asigurările prevăzute la alin. (1), asigurătorul
se obligă ca, la producerea riscului asigurat, definit conform condițiilor de
asigurare, să plătească o indemnizație de asigurare”.
S-a apreciat judicios
că pentru a curge termenul de prescripție sunt necesare o condiție și un termen
suspensiv, respectiv producerea riscului asigurat și expirarea perioadei de
protecție, or, condiția suspensivă s-a împlinit în ianuarie 2006 când
reclamantul s-a îmbolnăvit, iar termenul suspensiv este dat de expirarea
perioadei contractuale de asigurare stabilită de părți ca fiind cuprinsă între
1 august 2005 – 31 martie 2006 .
Prin urmare, termenul
de prescripție începe să curgă de la expirarea valabilității contractului de asigurare,
dacă evenimentul asigurat s-a produs în cuprinsul perioadei de asigurare, iar
termenul de prescripție aplicabil este cel de 3 ani, asigurările de persoane
menționate la art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 fiind exceptate de la
termenul de prescripție de 2 ani.
Termenul de
prescripție de 3 ani este aplicabil în speță cu atât mai mult cu cât
reclamantul are calitatea de beneficiar al asigurării într-un contract colectiv
încheiat de pârâtă cu M.A.N., nefiind semnatar al contractului de asigurare,
iar, de pe altă parte, prevederile Cap. III pct. 1 din Condițiile generale nu
fac referire la data la care începe să curgă termenul de prescripție și deci nu
se poate reține incidența acestor prevederi privind acest moment.
Totodată, se constată
că în intervalul celor 3 ani scurși de la data expirării valabilității
contractului de asigurare reclamantul a efectuat toate demersurile necesare
pentru obținerea pe cale administrativă a despăgubirilor de la pârâtă și urmare
acestui refuz s-a adresat instanței de judecată, așa încât corect s-a reținut
că nu i se poate imputa reclamantului faptul că nu a formulat cerere de
despăgubiri, când nici măcar nu era repatriat.
Invocând dispozițiile
art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ., recurenta pârâtă susține că instanțele
au nesocotit prevederile contractuale, definind în mod incorect noțiunea de
inapt și, de asemenea că, s-a ignorat faptul că plata sumei asigurate se putea
face numai după stabilirea gradului permanent de invaliditate.
Nici aceste critici
nu sunt întemeiate.
Instanțele au
apreciat corect că nedefinirea unor termeni contractuali, în speță,
„îmbolnăvire și clasare ca inapt” situație avută în vedere de contractul de
asigurare din 18 iulie 2005 este imputabilă asigurătorului, așa încât sintagma
„inapt” se referă la orice militar român care este retras de pe teatrul de
operațiuni din Irak, din cadrul misiunii Iraki Freedom, pe caz de îmbolnăvire,
devenind inapt pentru activitatea specifică, acolo desfășurată.
Din actele dosarului
rezultă că medicii americani de la Spitalul din Bagdad l-au declarat „inapt”
pentru orice activități (secțiunea I, pct. 6 al certificatului medical: „no
strenoris activity”, expresia „clasat ca inapt” putând fi interpretată ca inapt
pentru serviciul militar în cadrul misiunii din Irak, iar pe de altă parte,
prin decizia medicală din 5 noiembrie 2009 a Comisiei de expertiză
medico-militară de pe lângă Spitalul Universitar de Urgență Militar Central dr.
Carol Davila, reclamantul a fost declarat inapt cu scoatere din evidență, iar cu
privire la legătura cauzală a bolii cu îndeplinirea obligațiilor militare, în
decizia medicală s-a menționat: boală contractată în timpul și din cauza
îndeplinirii serviciului militar în timpul misiunii externe în Irak 2005 –
2006.
În aceste
împrejurări, cu privire la fondul pretențiilor și la condițiile pe care
reclamantul le îndeplinește pentru admiterea acțiunii, corect s-a reținut de
către tribunal, iar curtea de apel a confirmat prin soluția pronunțată, că
reclamantul beneficiază de protecția contractului de asigurare din 1 august
2005 și are dreptul la suma de 60.000 euro ca beneficiar, în cazul
„îmbolnăvirii pe timpul și din cauza acțiunilor de luptă, procesului de
pregătire pentru luptă și îndeplinirea sarcinilor pe timpul serviciului care au
rezultat clasarea ca inapt”.
În consecință, față
de considerentele mai sus menționate, reținându-se că nu există niciun motiv de
recurs întemeiat, care în condițiile expres și limitativ prevăzute de
dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. să justifice casarea ori
modificarea deciziei curții de apel, aceasta va fi menținută, ca fiind legală
și vor fi respinse, ca nefondate, recursurile declarate în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite cererea formulată de pârâta SC A.R.A. SA București privind
repunerea în termenul de recurs. Respinge ca nefondate recursurile declarate de
reclamantul P.V. și de pârâta SC A.R.A. SA București împotriva deciziei
comerciale nr. 377 de la 12 octombrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel
București – secția a VI-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 26 octombrie 2011.