ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2712/2011

Ședința publică de la 20 septembrie 2011

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, reclamantul J.S.O. a

chemat în judecată pe pârâții SC A.A. SA și Ministerul Apărării Naționale,

solicitând instanței să constate producerea riscului asigurat prin polița de

asigurare nr. PG05VN 012719 din 12 ianuarie 2006 și să se dispună obligarea în

solidar a pârâților la plata contravalorii sumei de 134.000 Euro, calculată la

cursul zilei din data plății efective.

În

motivarea cererii, reclamantul a arătat că la data de 1 noiembrie 2003,

reclamantul s-a angajat ca militar cu contract de muncă pe perioadă determinată

în cadrul Ministerului Apărării Naționale, dându-și consimțământul ca pe

perioada de derulare a contractului de angajare să participe la misiuni

internaționale. Ulterior și succesiv, durata contractului a fost prelungită

până la data de 1 noiembrie 2006. În cursul anului 2006, reclamantul a fost

desemnat apt pentru misiunea ce urma să o îndeplinească în Irak. Urmare

contactării unor afecțiuni, care îl făceau inapt pentru serviciul militar, la

data de 23 iunie 2006 s-a emis decizia de concediere pe numele său. Reclamantul

a susținut că deși s-a produs riscul asigurat prin polița de asigurare, nu a

încasat despăgubirea din contract.

Acțiunea

a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 998-999 C. civ., art. 969 C.

civ., art. 974 C. civ. și Legea nr. 136/1995.

Pârâtul

Ministerul Apărării Naționale prin întâmpinare, a solicitat respingerea

acțiunii.

Pârâta

SC A. SA a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, arătând că

potrivit art. 13.3 din Condițiile de asigurare facultativă de persoane,

indemnizația de asigurare se plătește numai contractantului poliței de

asigurare, ori pârâtul Ministerul Apărării Naționale nu a solicitat plata

indemnizației de asigurare, nici în nume propriu, nici în numele asiguratului.

De

asemenea, a invocat excepția prescripției extinctive, prin derogare de la

termenul general de 3 ani, în raporturile de asigurare, termenul fiind de 2

ani.

Reclamantul

și-a precizat ulterior cererea de chemare în judecată, în sensul că suma de

134.000 Euro, reprezintă despăgubirea pentru producerea riscului asigurat de

invaliditate de gradul II, respectiv 60.000 Euro, plata indemnizației de

asigurare pentru îmbolnăvire pe timpul și în perioada procesului de pregătire,

respectiv 60.000 Euro și 14.000 Euro, pentru repatriere din teatrul de

operațiuni. În subsidiar, precizează că în situația în care se va aprecia că în

cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 13.4 alin. (2) din contractul de

asigurare, pretențiile sunt în sumă de 60.000 Euro indemnizația pentru

producerea celor trei riscuri asigurate și 74.000 Euro, daune morale.

Tribunalul

București, secția a VI-a comercială, prin sentința comercială nr. 6938 din 10

iunie 2010 a admis excepția prescripției și a respins acțiunea formulată de

reclamant ca prescrisă.

Analizând

cu prioritate excepția invocată, tribunalul a reținut că temeiul de drept al

acțiunii este răspunderea contractuală, respectiv art. 32 din Legea nr. 167/1958,

iar potrivit art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, prin derogare de la alin.

(1), în raporturile de asigurare termenul este de 2 ani.

Față

de datele la care s-au produs cele trei evenimente asigurate, respectiv 1 iunie

2006, data emiterii deciziei medicale și data clasării ca inapt, iar pentru

riscul asigurat constând în repatriere, data de 25 ianuarie 2006. Față de data

introducerii acțiunii, 7 octombrie 2009, acțiunea introdusă în contradictoriu

cu pârâta SC A. SA este prescrisă.

În

ceea ce privește cererea introdusă în contradictoriu cu pârâtul Ministerul

Apărării Naționale, având în vedere temeiul acesteia, respectiv răspunderea

civilă delictuală, tribunalul a constatat că termenul de prescripție de 3 ani

este împlinit, în raport de art. 8 din Decretul nr. 167/1958, raportat la

faptul că pârâtul avea obligația de a notifica asigurătorului producerea

riscului asigurat în termen de 5 zile.

Împotriva

acestei sentințe a declarat apel reclamantul, prin care a arătat că producerea

riscului asigurat s-a produs la 25 ianuarie 2006, iar în anul 2007 s-a adresat

de 3 ori societății de asigurări. Susține că data de la care începe să curgă

termenul de prescripție este 6 mai 2008, dată la care a luat cunoștință despre

autorul prejudiciului și de cel răspunzător de producerea acestuia, respectiv

de la comunicarea adresei nr. 1281. În continuare, apelantul a susținut că în

cele mai riguroase condiții, termenul nu poate curge decât de la data de 1

decembrie 2006. Cu referire la cea de a doua pârâtă s-a arătat că termenul nu

s-a împlinit, dat fiind faptul că în sarcina reclamantului nu s-a prevăzut nici

o obligație contractuală.

Curtea

de Apel București, secția a VI-a comercială, prin decizia comercială nr. 34 din

25 ianuarie 2011 a admis apelul reclamantului, a desființat sentința atacată și

a trimis cauza spre rejudecare la prima instanță.

Examinând

apelul prin prisma criticilor formulate, Curtea a reținut că instanța de fond

nu a lămurit nici cauza juridică și nici temeiurile de drept ale fiecăreia

dintre cererile formulate în raport cu cei doi pârâți, și nu a expus motivele

pentru care a apreciat că față de societatea de asigurare sunt aplicabile regulile

răspunderii civile contractuale, iar față de pârâtul Ministerul Apărării

Naționale regulile răspunderii civile delictuale.

Curtea

a apreciat că numai după lămurirea acestor aspecte, instanța putea aprecia

asupra termenelor de prescripție aplicabile.

Împotriva

acestei decizii a formulat recurs pârâtul Ministerul Apărării Naționale, în

temeiul motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., prin care a solicitat admiterea recursului și modificarea în tot a

deciziei, cu consecința respingerii apelului și menținerea dispozițiilor

sentinței de fond.

În

temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.,

recurentul a arătat că instanța a interpretat greșit contractul de asigurare,

în beneficiul reclamantului. Cadrul procesual a fost stabilit de către

reclamant, în temeiul răspunderii civile delictuale, astfel încât instanța de

apel trebuia să analizeze regimul juridic al stipulației pentru altul.

Instanța

a dat o interpretare diferită întregului contract de asigurare raportat la

situația de fapt, fiind asigurate potrivit art. 5 din contract decesul și

invaliditatea permanentă din accident.

De

asemenea, recurentul susține că instanța nu a făcut analiza legăturii de

cauzalitate dintre riscul asigurat și faptul că acesta trebuia să se producă în

teatrul de operații.

În

raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recurentul a arătat că instanța de apel este în eroare cu privire la momentul

de la care începe să curgă termenul de prescripție pentru răspunderea pârâtului

Ministerul Apărării Naționale, raportat la data comunicării adresei nr. 1281

din 6 mai 2008. Asiguratul notifică societății de asigurare despre producerea

riscului asigurat în vederea plății indemnizației de asigurare, iar Ministerul

Apărării Naționale avea posibilitatea introducerii acțiunii în cadrul

termenului general de prescripție, respectiv la data emiterii certificatului

medical.

Recursul

este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente :

Cuprinsul

hotărârii judecătorești este stabilit de art. 261 C. proc. civ. care arată că

hotărârea se dă în numele legii și trebuie să cuprindă motivele de fapt și de

drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au

înlăturat cererile părților. Motivarea este de esența hotărârilor, constituie

garanția pentru părți că cererile lor au fost analizate cu atenție și oferă

posibilitatea exercitării controlului judiciar (CSJ, secția de contencios

administrativ, dec. nr. 711/1994, C.D., 1994,); când se admite sau se respinge

un capăt de cerere, un mijloc de apărare, o probă, un incident procedural,

trebuie să se arate temeiurile de fapt și de drept ale admiterii sau respingerii,

precum și motivul pentru care argumentele părților au fost admise sau respinse;

insuficiența motivării echivalează cu nemotivarea.

În

aceste împrejurări, față de maniera în care tribunalul a înțeles să redacteze

hotărârea atacată, instanța de apel, în mod corect a apreciat că părțile nu au

beneficiat de un proces echitabil, așa cum cere art. 6-paragraful 1 al

Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Față de aceste aprecieri, în

condițiile în care hotărârea atacată nu cuprinde nici cauza juridică și nici

temeiurile de drept ale fiecăreia din cererile formulate în raport cu cei doi

pârâți și nu a expus motivele pentru care a aplicat temeiurile expuse, se

consideră că în cauză tribunalul a motivat insuficient hotărârea pronunțată,

aspect ce echivalează cu nemotivarea hotărârii.

Revenind

la criticile formulate de către recurentă și subsumate motivelor de

nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., prin care s-a

susținut greșita interpretarea a prevederilor contractului de asigurare încheiat

între pârâți și greșita stabilire a momentului de la care începe să curgă

calculul termenului de prescripție extinctivă, Înalta Curte constată că

instanța de apel a reținut nemotivarea hotărârii de fond, fără a lămuri

aspectele legate de momentul de început al curgerii termenului de prescripție,

aceste critici putând fi analizate numai după pronunțarea unei hotărâri pe

fondul cauzei.

În

raport de aceste considerente, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul

urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de pârâtul MINISTERUL APĂRĂRII NAȚIONALE PRIN DIRECȚIA PENTRU RELAȚIA CU

PARLAMENTUL – UNITATEA MILITARĂ 01548 FOCȘANI împotriva deciziei comerciale nr.

34 din 25 ianuarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

20 septembrie 2011.