ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2712/2011

Ședința publică de la 20 septembrie 2011 Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, reclamantul J.S.O. a chemat în judecată pe pârâții SC A.A. SA și Ministerul Apărării Naționale, solicitând instanței să constate producerea riscului asigurat prin polița de asigurare nr. PG05VN 012719 din 12 ianuarie 2006 și să se dispună obligarea în solidar a pârâților la plata contravalorii sumei de 134.000 Euro, calculată la cursul zilei din data plății efective. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că la data de 1 noiembrie 2003, reclamantul s-a angajat ca militar cu contract de muncă pe perioadă determinată în cadrul Ministerului Apărării Naționale, dându-și consimțământul ca pe perioada de derulare a contractului de angajare să participe la misiuni internaționale.

Ulterior și succesiv, durata contractului a fost prelungită până la data de 1 noiembrie 2006. În cursul anului 2006, reclamantul a fost desemnat apt pentru misiunea ce urma să o îndeplinească în Irak. Urmare contactării unor afecțiuni, care îl făceau inapt pentru serviciul militar, la data de 23 iunie 2006 s-a emis decizia de concediere pe numele său. Reclamantul a susținut că deși s-a produs riscul asigurat prin polița de asigurare, nu a încasat despăgubirea din contract. Acțiunea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 998-999 C. civ., art. 969 C. civ., art. 974 C. civ. și Legea nr. 136/1995. Pârâtul Ministerul Apărării Naționale prin întâmpinare, a solicitat respingerea acțiunii.

Pârâta SC A. SA a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, arătând că potrivit art. 13.3 din Condițiile de asigurare facultativă de persoane, indemnizația de asigurare se plătește numai contractantului poliței de asigurare, ori pârâtul Ministerul Apărării Naționale nu a solicitat plata indemnizației de asigurare, nici în nume propriu, nici în numele asiguratului. De asemenea, a invocat excepția prescripției extinctive, prin derogare de la termenul general de 3 ani, în raporturile de asigurare, termenul fiind de 2 ani. Reclamantul și-a precizat ulterior cererea de chemare în judecată, în sensul că suma de 134.000 Euro, reprezintă despăgubirea pentru producerea riscului asigurat de invaliditate de gradul II, respectiv 60.000 Euro, plata indemnizației de asigurare pentru îmbolnăvire pe timpul și în perioada procesului de pregătire, respectiv 60.000 Euro și 14.000 Euro, pentru repatriere din teatrul de operațiuni.

În subsidiar, precizează că în situația în care se va aprecia că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 13.4 alin. (2) din contractul de asigurare, pretențiile sunt în sumă de 60.000 Euro indemnizația pentru producerea celor trei riscuri asigurate și 74.000 Euro, daune morale. Tribunalul București, secția a VI-a comercială, prin sentința comercială nr. 6938 din 10 iunie 2010 a admis excepția prescripției și a respins acțiunea formulată de reclamant ca prescrisă. Analizând cu prioritate excepția invocată, tribunalul a reținut că temeiul de drept al acțiunii este răspunderea contractuală, respectiv art. 32 din Legea nr. 167/1958, iar potrivit art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, prin derogare de la alin. (1), în raporturile de asigurare termenul este de 2 ani.

Față de datele la care s-au produs cele trei evenimente asigurate, respectiv 1 iunie 2006, data emiterii deciziei medicale și data clasării ca inapt, iar pentru riscul asigurat constând în repatriere, data de 25 ianuarie 2006. Față de data introducerii acțiunii, 7 octombrie 2009, acțiunea introdusă în contradictoriu cu pârâta SC A. SA este prescrisă. În ceea ce privește cererea introdusă în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale, având în vedere temeiul acesteia, respectiv răspunderea civilă delictuală, tribunalul a constatat că termenul de prescripție de 3 ani este împlinit, în raport de art. 8 din Decretul nr. 167/1958, raportat la faptul că pârâtul avea obligația de a notifica asigurătorului producerea riscului asigurat în termen de 5 zile.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, prin care a arătat că producerea riscului asigurat s-a produs la 25 ianuarie 2006, iar în anul 2007 s-a adresat de 3 ori societății de asigurări. Susține că data de la care începe să curgă termenul de prescripție este 6 mai 2008, dată la care a luat cunoștință despre autorul prejudiciului și de cel răspunzător de producerea acestuia, respectiv de la comunicarea adresei nr. 1281. În continuare, apelantul a susținut că în cele mai riguroase condiții, termenul nu poate curge decât de la data de 1 decembrie 2006. Cu referire la cea de a doua pârâtă s-a arătat că termenul nu s-a împlinit, dat fiind faptul că în sarcina reclamantului nu s-a prevăzut nici o obligație contractuală.

Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin decizia comercială nr. 34 din 25 ianuarie 2011 a admis apelul reclamantului, a desființat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare la prima instanță. Examinând apelul prin prisma criticilor formulate, Curtea a reținut că instanța de fond nu a lămurit nici cauza juridică și nici temeiurile de drept ale fiecăreia dintre cererile formulate în raport cu cei doi pârâți, și nu a expus motivele pentru care a apreciat că față de societatea de asigurare sunt aplicabile regulile răspunderii civile contractuale, iar față de pârâtul Ministerul Apărării Naționale regulile răspunderii civile delictuale. Curtea a apreciat că numai după lămurirea acestor aspecte, instanța putea aprecia asupra termenelor de prescripție aplicabile.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâtul Ministerul Apărării Naționale, în temeiul motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului și modificarea în tot a deciziei, cu consecința respingerii apelului și menținerea dispozițiilor sentinței de fond. În temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanța a interpretat greșit contractul de asigurare, în beneficiul reclamantului. Cadrul procesual a fost stabilit de către reclamant, în temeiul răspunderii civile delictuale, astfel încât instanța de apel trebuia să analizeze regimul juridic al stipulației pentru altul.

Instanța a dat o interpretare diferită întregului contract de asigurare raportat la situația de fapt, fiind asigurate potrivit art. 5 din contract decesul și invaliditatea permanentă din accident. De asemenea, recurentul susține că instanța nu a făcut analiza legăturii de cauzalitate dintre riscul asigurat și faptul că acesta trebuia să se producă în teatrul de operații. În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurentul a arătat că instanța de apel este în eroare cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție pentru răspunderea pârâtului Ministerul Apărării Naționale, raportat la data comunicării adresei nr. 1281 din 6 mai 2008. Asiguratul notifică societății de asigurare despre producerea riscului asigurat în vederea plății indemnizației de asigurare, iar Ministerul Apărării Naționale avea posibilitatea introducerii acțiunii în cadrul termenului general de prescripție, respectiv la data emiterii certificatului medical. Recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente : Cuprinsul hotărârii judecătorești este stabilit de art. 261 C. proc.

civ. care arată că hotărârea se dă în numele legii și trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Motivarea este de esența hotărârilor, constituie garanția pentru părți că cererile lor au fost analizate cu atenție și oferă posibilitatea exercitării controlului judiciar (CSJ, secția de contencios administrativ, dec. nr. 711/1994, C.D., 1994,); când se admite sau se respinge un capăt de cerere, un mijloc de apărare, o probă, un incident procedural, trebuie să se arate temeiurile de fapt și de drept ale admiterii sau respingerii, precum și motivul pentru care argumentele părților au fost admise sau respinse; insuficiența motivării echivalează cu nemotivarea.

În aceste împrejurări, față de maniera în care tribunalul a înțeles să redacteze hotărârea atacată, instanța de apel, în mod corect a apreciat că părțile nu au beneficiat de un proces echitabil, așa cum cere art. 6-paragraful 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Față de aceste aprecieri, în condițiile în care hotărârea atacată nu cuprinde nici cauza juridică și nici temeiurile de drept ale fiecăreia din cererile formulate în raport cu cei doi pârâți și nu a expus motivele pentru care a aplicat temeiurile expuse, se consideră că în cauză tribunalul a motivat insuficient hotărârea pronunțată, aspect ce echivalează cu nemotivarea hotărârii. Revenind la criticile formulate de către recurentă și subsumate motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., prin care s-a susținut greșita interpretarea a prevederilor contractului de asigurare încheiat între pârâți și greșita stabilire a momentului de la care începe să curgă calculul termenului de prescripție extinctivă, Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut nemotivarea hotărârii de fond, fără a lămuri aspectele legate de momentul de început al curgerii termenului de prescripție, aceste critici putând fi analizate numai după pronunțarea unei hotărâri pe fondul cauzei. În raport de aceste considerente, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul MINISTERUL APĂRĂRII NAȚIONALE PRIN DIRECȚIA PENTRU RELAȚIA CU PARLAMENTUL – UNITATEA MILITARĂ 01548 FOCȘANI împotriva deciziei comerciale nr. 34 din 25 ianuarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 septembrie 2011.