ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1542/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială la data de 15 octombrie 2009, sub dosar nr. x/2009, reclamantul A. a chemat în judecată pârâții B. S.A. și Ministerul Apărării Naționale, solicitând instanței să pronunțe o hotărâre judecăîoreasă prin care să constate producerea riscului asigurat prin polița de asigurare nr. PG05VN 012719 din 12 ianuarie 2006, încheiată între S.C. B. S.A. - în calitate de asigurător - și UM 1548 Focșani - pentru persoana asigurată A. - și prin care să se dispună obligarea, în solidar, a pârâților la plata contravalorii sumei de 134.000 euro, calculată la cursul zilei din data plății efective.

Prin sentința nr. 6938 din data de 10 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a comercială, s-a respins în întregime cererea, ca fiind prescrisă.

Împotriva acestei hotărâri, reclamantul a formulat apel.

Prin decizia comercială nr. 34 din data de 25 ianuarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București •-, secția a Vl-a comercială, a fost desființată sentința nr. 6938 din data de 10 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a comercială, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe de fond.

Prin decizia nr. 2712 din data de 20 septembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție -, secția comercială a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Apărării Naționale împotriva deciziei comerciale nr. 34 din data de 25 ianuarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vi-a comercială.

Prin sentința nr. 12788 din data de 27 septembrie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, pronunțată în rejudecarea cauzei în fond, după casare, au fost respinse, ca neîntemeiate, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B. S.A. și excepția prescripției dreptului la acțiune, în ceea ce privește cererea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtului Ministerul Apărării Naționale.

S-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește cererea formulată de reclamant împotriva pârâtei B. S.A. și s-a respins, ca prescrisă, acțiunea formulată împotriva acestei pârâte.

În temeiul art. 165 C. proc. civ., s-a disjuns cererea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale, dîspunându-se formarea unui nou dosar.

Prin decizia civilă nr. 910 din data de 2 iunie 2015, Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Ministerul Apărării Naționale împotriva sentinței nr. 12788 din data de 27 septembrie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă.

Prin decizia nr. 640 din data de. 30 martie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a Il-a civilă, s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Apărării Naționale împotriva deciziei civile nr. 910 din data de 2 iunie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Ulterior soluționării irevocabile a dosarului nr. x/2009, prin respingerea recursului, caussa (pe fond) privind pârâtul Ministerul Apărării Naționale a fost reluată.

Prin sentința civilă nr. 2157 din data de 30 mai 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, în dosarul nr. x/2012, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată și a fost obligat pârâtul Ministerul Apărării Naționale îa plata de despăgubiri în cuantum de 60.000 Euro, în echivalent în RON la cursul BNR din data plății.

Împotriva acestei sentințe, pârâtul Ministerul Apărării Naționale a declarat apel, solicitând admiterea apelului și schimbarea sentinței în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 252/A din data de 1 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Ministerul Apărării Naționale împotriva sentinței civile nr. 21 57 din data de 30 mai 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Împotriva deciziei curții de apel, pârâtul Ministerul Apărării Naționale a declarat, în termen legal, recurs,

Structurând motivele de recurs formulate în scris, înalță Curte reține că primul motiv, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., vizează faptul că în considerentele hotărârii recurate nu se face o analiză exhaustivă a temeiurilor juridice invocate și nu se înlătură justificat susținerile pârâtului Ministerul Apărării Naționale.

Instanța de apel s-a rezumat la menționarea faptului că răspunderea pârâtului a intrat în autoritate de lucru judecat prin decizia nr. 640 din data de 30 martie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a I(-a civilă, fără a-și exprima propria motivare cu privire la acest aspect.

Printr-un al doilea motiv de recurs, recurentul-pârât argumentează că prin decizia mai sus amintită nu s-a dat o dezlegare de care să fie ținută instanța de apel, dat fiind faptul că nu s-a dispus casarea vreunei hotărâri judecătorești, iar respectiva decizie a fost pronunțată într-un alt dosar, în care instanța a soluționat cauza sub aspectul prescripției extinctive, ci nu cu privire la fondul cauzei. Aceasta nu este o decizie de casare, obligatorie în temeiul ari. 315 alin. (1) C. proc. civ., ci o decizie de respingere a recursului pârâtului în dosarul nr. x/2012**.

Un al treilea motiv supus analizei instanței de recurs, aduce critici hotărârii recurate sub aspectul interpretării și aplicării eronate a dispozițiilor contractului de asigurare și a prevederilor referitoare la răspunderea civilă delictuală, recurentul -pârât arătând că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile atragerii răspunderii civile delictuale a Ministerului Apărării Naționale, astfel cum greșit a reținut curtea de apel în cauză.

Analizând hotărârea recuraîă prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, urmând să respingă recursul, având în vedere următoarele considerente:

în ceea ce privește primul motiv de recurs, subsumat dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu referire la faptul că motivarea instanței de apel nu prezintă o analiză exhaustivă a temeiurilor juridice invocate, iar considerentele deciziei recurate nu reprezintă un răspuns punctual la susținerile pârâtului, nefiind detaliate considerentele pentru care au fost înlăturate apărările părții, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat.

Dispozițiile art. 261 C. proc. civ., reglementează obligativitatea motivării hotărârii judecătorești, care trebuie realizată într-o manieră clară și coerentă, fiind indispensabilă pentru controlul exercitat de jurisdicția ierarhic superioară și constituind, printre altele, o garanție împotriva arbitrariului pentru părțile li țigan te, întrucât le furnizează dovada ca cererile și mijloacele lor de apărare au fost analizate.

Contrar susținerilor recurentului-pârât, instanța de judecată nu este obligată să facă o analiză exhaustivă a temeiurilor juridice și nici nu este ținută să răspundă fiecărui argument invocat de părți.

Motivarea hotărârii judecătorești, în sensul prevăzut de lege, nu presupune existența unui răspuns detailat Ia fiecare problemă ridicată de părți în cadrul criticilor formulate, ci implică examinarea reală a problemelor esențiale ce au fost supuse analizei judiciare și redarea, în considerente, a argumentelor ce au condus la pronunțarea soluției respective.

În speță, se constată că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de textul de lege anterior menționat, întrucât instanța de apel a expus argumentele ce au determinat formarea convingerii sale și a arătat care sunt, în concret considerentele pentru care a înțeles să respingă apelul, validând soluția pronunțată de prima instanță.

Curtea de apel a realizat o apreciere judicioasă a condițiilor în care a intervenit răspunderea pârâtului Ministerul Apărării Naționale, analizând chiar cronologic apărările prezentate de parte pe parcursul derulării litigiului cu privire la condițiile atragerii răspunderii civile, reținând că "astfel cum în mod corect a concluzionat prima instanță, angajatorul a eșuat în a-și îndeplini obligațiile ce-i reveneau în etapa întocmirii dosarului de daună" .

Astfel, Curtea a examinat condițiile concrete pentru care a reținut culpa civilă delictuală a pârâtului, prin raportare la succesiunea evenimentelor și a concluzionat că:

"cât timp angajatorul nu a notificat producerea riscului asigurat și nu a solicitat deschiderea dosarului de daună, conform obligațiilor asumate, imposibilitatea de plată a despăgubirii (pe cale amiabilă) îi este în întregime imputabilă, neputându-se reține nicio cauză de exonerare de răspundere".

De asemenea, Curtea a reținut că:

"Nu există nicio prevedere contractuală care să limiteze în timp această obligație a angajatorului până la repatrierea militarului asigurat, adică doar pentru intervalul de timp în care militarul s-ar afla în teatrul de operațiuni, astfel cum s-a susținut prin apel. Dimpotrivă, unul din riscurile asigurate se referă la "repatriere", deci tocmai neaflarea militarului în teatrul de operațiuni.

Analizând, mai departe, legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, instanța de apel a reținut că:

"în cazul răspunderii delictuale, rezultă ex re, adică din însăși săvârșirea faptei ilicite. Calificarea răspunderii pârâtului ca fiind răspundere delictuală (ca, de altfel, și prejudicierea reclamantului în consecința comportamentului pârâtului) a intrat în autoritate de lucru judecat, prin decizia civilă nr. 640/30.03.2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și justiție, secția a 11-a Civilă în dosarul nr. x/2012**, decizie ale cărei dezlegări trebuie avute în vedere în soluționarea pe fond a cauzei."

Se reține, astfel, că instanța de apel era obligată să motiveze soluția dată fiecărui motiv de apel formulat de apelanta-pârâîă, iar nu să răspundă tuturor argumentelor invocate de aceasta în susținerea cererii de apel, motivarea unei hotărâri nefiind o problemă de volum, ci una de esență, de conținut. Or, considerentele hotărârii curții de apel, sunt clare și concise, examinând succint motivele de apel și punctând argumentele pentru care instanța a concluzionat că sentința tribunalului este temeinică și legală, prezentând condițiile de fond ale răspunderii civile delictuale, aplicate situației concrete din speță, făcând trimitere la probele relevante existente la dosar ce au format convingerea instanței.

De asemenea, neindicarea expresă de către instanță a textelor de lege aplicabile în cauză nu produce o vătămare procesuală părții de natură a determina casarea hotărârii, cât timp curtea de apel a punctat argumentele ce susțin decizia pronunțată.

În consecință, nu este incident motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care consacră nemotivarea hotărârii judecătorești.

In cuprinsul celui de-al doilea motiv de recurs, recurenta-pârâtă a arătat faptul că prin decizia nr. 640 din data de 30 martie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție nu s-a dat o dezlegare de care sa fie ținută instanța de apel, dat fiind faptul că nu s-a dispus casarea vreunei hotărâri judecătorești, iar respectiva decizie a fost pronunțată într-un alt dosar, în care instanța a soluționat cauza sub aspectul prescripției extinctive, nu cu privire la fondul cauzei.

Cu referire la acest motiv de recurs se impune a fi subliniat faptul că reținerea greșită a dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. ("în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului") nu constituie un motiv de neiegalitate a hotărârii pronunțate.

Decizia nr. 640 din data de 30 martie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a Il-a civilă în dosarul nr. x/2012**, a stabilit cu putere de lucru judecat răspunderea angajatorului pentru modul de întocmire a dosarului de daună și, chiar dacă a fost pronunțată într-un alt dosar, disjuns din prezenta cauză, a calificat răspunderea pârâtului ca fiind răspundere civilă delictuală, hotărârea astfel pronunțată fiind obligatorie nu în temeiul art. 315 C. proc. civ., ci în conformitate cu dispozițiile care reglementează autoritatea de lucru judecat.

Pentru ca o dezlegare jurisdicțională să fie înzestrată cu atributul autorității de lucru judecat este necesar ca aceasta să fie rezultatul dezbaterii contradictorii a părților și tranșării aspectului litigios dedus judecății. Atâta timp cât hotărârea judecătorească pronunțată, chiar într-un alt dosar, soluționează în tot sau în parte fondul procesului, aceasta are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. Astfel, sunt lămuritoare considerentele curții de apel, în care se arată că "este vorba de o unică cerere de chemare în judecată dar care, în urma unor măsuri apreciate corecte, de administrare a litigiului, s-a analizat în etape - o primă etapă vizând calificarea răspunderii și problema prescripției, cea de a doua etapă privind interpretarea probatoriului și soluționarea pe fond".

Cu privire la cel de-al treilea motiv de recurs, pretinzând eronata interpretare și aplicare a prevederilor contractului de asigurare și a dispozițiilor referitoare la răspunderea civilă delictuală, recurentul-pârât tinde la o critică a soluției pronunțate și mai puțin a considerentelor prezentate de instanță, reluând practic argumentele prezentate în fața instanțelor de fond pentru care apreciază că incapacitatea de muncă nu era definitivă și permanentă, apreciind că în mod eronat s-au reținut ca fiind îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale și specificațiile poliței de asigurare, ce exclude de la asigurare perioada de pregătire a misiunii din țară și transportul aerian în teatrul de operațiuni.

Contrar susținerilor recurentul ui-pârât, Înalta Curte apreciază ca fiind corect raționamentul instanței de apel, care a procedat la o justă interpretare și aplicare, atât a prevederilor contractului de asigurare, cât și a dispozițiilor referitoare la răspunderea civilă delictuală.

Astfel, în pronunțarea deciziei recurate, instanța de apel a luat în considerare specificațiile din polița de asigurare, reținând în considerentele hotărârii pronunțate că "nu există nicio prevedere contractuală care să limiteze în timp această obligație a angajatorului până la repatrierea militarului asigurat, adică doar pentru intervalul de timp în care militarul s-ar afla în teatrul de operațiuni, astfel cum s-a susținut prin apel. Dimpotrivă, unul din riscurile asigurate se referă la "repatriere", deci tocmai neqflarea militarului în teatrul de operațiuni"

De altfel, această susținere a recurentului-pârât este contrazisă de înscrisurile depuse la dosarul cauzei, documente ce emană de la pârât, întocmite cu ocazia repartirerii reclamantului, care atestă faptul că acesta a fost înlocuit din teatrul de operațiuni.

Cu privire la acest aspect, curtea de apel a reținut că "chiar dacă, în raport de clauzele contractuale ar fi existat cerința suplimentară ca riscurile să se fi produs, nu întrucât militarul ar fi fost doar deplasat în teatrul de operațiuni, ci pentru că ar fi participat nemijlocit la operațiuni militare concrete - ceea ce, în speță, nu s-a întâmplat, astfel cum a susținut apelantul, această interpretare ar fi trebuit afirmată de asigurător, pentru a-î permite beneficiarului asigurării contestarea în instanță, nicidecum de către angajator, care nu se putea substitui asigurătorului - astfel cum a procedat'1.

În ceea ce privește legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciul suferii ca urmare a neîntocrnirii la timp a dosarului de daună, instanța de apel a reținut, în mod judicios, că în cazul răspunderii delictuale legătura de cauzalitate rezultă ev re - din însăși săvârșirea faptei ilicite, iar calificarea răspunderii pârâtului ca fiind răspundere delictuală a intrat în autoritate de lucru judecat prin decizia nr. 640 din data de 30 martie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Astfel, polița de asigurare în cazul dat s-a încheiat între societatea asigurător S.C. B. S.A. și pârâtul asigurat contractant U.M. Oi548 Focșani, condițiile de asigurare fiind, așadar, primite și cunoscute numai de către pârâtul asigurat contractant.

După emiterea deciziei de concediere a reclamantului pentru motive medicale, pârâtul asigurat contractant a omis să înștiințeze pârâta asigurător cu privire la cele întâmplate, cu consecința împiedicării efectuării plății despăgubirilor către reclamant - beneficiarul poliței de asigurare.

În situația în care recurentul pârât, în calitate de asigurat, nu a înștiințat asigurătorul, printr-o notificare oficială, despre faptul producerii evenimentului asigurat - în condițiile agreate prin asigurare și în termenii cunoscuți doar de către semnatarii poliței de asigurare - neefectuarea plății despăgubirilor de către asigurător îi este imputabilă recurentului pârât în temeiul răspunderii civile delictuale, beneficiarul poliței de asigurare (reclamantul) și asiguratul contractant (angajatorul) neaflându-se în raporturi de asigurare. Drepturile și obligațiile reciproce izvorâte din această situație se situează în afara raporturilor contractuale de asigurare, și anume - pe tărâmul răspunderii civile delictuale.

Pentru considerentele expuse, reținând că aspectele de nelegalitate deduse judecății pe calea prezentului recurs nu se verifică, nefdnd întrunite motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 C. proc. civ., invocate pentru modificarea sau casarea hotărârii, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Apărării Naționale împotriva deciziei civile nr. 252/A din data de 1 februarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 mai 203 8.