ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 625/2015

Decizia nr. 625/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, la data de 23 martie 2010, sub nr. x/3/2010, reclamanta A., în calitate de reprezentant legal al minorei B. a chemat în judecată pârâtele SC C. SA București și SC D. SRL București, solicitând instanței obligarea pârâtelor la plata următoarelor sume: 207.418 lei, constând în suma asigurată în caz de deces, conform cerere de asigurare nr. 8367160 din 23 noiembrie 2006; 75.000 RON, constând în protecție suplimentară de deces din accident, conform aceleiași cerere de asigurare; 59.876 lei, constând în suma asigurată în caz de deces (incluzând protecție suplimentară în caz de deces) conform cerere de asigurare nr. 8388500 din 15 decembrie 2006 și Polița nr. 10125363 (poliță care nu se află în posesia reclamantei), și, 3.000 Ron, constând în comisioane datorate ca urmare a activității prestate de către defuncta E., ca și consultant de asigurări al SC D. SRL; cu obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată generate în prezenta cauză.

Prin Sentința comercială nr. 1312, pronunțată la data de 7 februarie 2011, în Dosarul nr. x/3/2010, Tribunalul București, secția a VI-a comercială,a admis în parte cererea formulată de A.- în calitate de reprezentant legal al minorei B., în contradictoriu cu paratele SC C. SA București și SC D. SRL București, și a obligat parații la plata sumei de 1616,09 lei aferenta cererii de asigurare nr. 8637160 din 23 noiembrie 2006 și 59.876 lei aferent cererii de asigurare nr. 8388500 din 15 decembrie 2006 (polița nr. 10125363); a obligat parații la plata sumei de 3739,50 lei cu titlu de cheltuieli de judecata.

Împotriva acestei sentințe au formulat recurs, ulterior, recalificat de către instanță drept apel, în raport de valoarea pretențiilor (prin încheierea de ședință publică de la 14 septembrie 2011), reclamanta A., în calitate de reprezentant legal al minorei B., la data de 11 aprilie 2011, cât și pârâta SC C. SA București, la data de 08 aprilie 2011, motivele de apel fiind depuse, de asemenea, în termen, la aceleași date.

Prin Decizia comercială nr. 403/2011, pronunțată la data de 21 septembrie 2011, în Dosarul nr. x/3/2010, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială,a respins apelul declarat de apelanta A. - reprezentant al minorei B. împotriva Sentinței comerciale nr. 1312 din data de 7 februarie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în Dosarul nr. x/3/2010, în contradictoriu cu intimatele SC C. SA și SC D. SRL; a admis apelul declarat de apelanta SC C. SA împotriva aceleiași sentințe, și a schimbat în parte hotărârea apelata, în sensul că: a respins ca neîntemeiată cererea de obligare a pârâtelor la plata sumei de 59.876 lei aferentă cererii de asigurare nr. 8388500 din 15 decembrie 2006; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, reclamanta A., în calitate de reprezentant legal al minorei B.

Prin Decizia nr. 2055, pronunțată la data de 24 aprilie 2012, în Dosarul nr. x/3/2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A. - reprezentant legal al minorei B. împotriva Deciziei comerciale nr. 403/2011 din 21 septembrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a casat în întregime decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel București.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, la data de 4 iulie 2012, sub nr. x/3/2010*.

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin Decizia civilă nr. 393/2012, pronunțată la data de 17 octombrie 2012, în Dosarul nr. x/3/2010*, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a SC D. S.R.L.; a respins apelul declarat de pârâta SC C. SA, ca nefondat; a admis apelul declarat de reclamanta B., minoră, prin reprezentant legal A.; a desființat în parte sentința atacată și a trimis spre rejudecare cererea întemeiată pe dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. cu privire la obligarea pârâtei SC D. S.R.L. la plata sumelor de 207.418 lei, reprezentând sumă asigurată, și 75000 lei, reprezentând protecție suplimentară de deces din accident conform cererii de asigurare nr. 8367160 din 23 noiembrie 2006; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta A., în calitate de reprezentant legal al minorei B. și pârâta SC C. SA București.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin Decizia nr. 1846, pronunțată la data de 25 aprilie 2013, în Dosarul nr. x/3/2010*, a respins recursurile declarate de reclamanta A., reprezentant al minorei B. și de pârâta SC C. SA împotriva Deciziei civile nr. 393/2012 din 17 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondate.

În rejudecare, conform dispozițiilor Deciziei civile nr. 393/2012 din 17 octombrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2010*, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 20 septembrie 2013, sub nr. x/3/2010.

Prin Sentința civilă nr. 6400, pronunțată la data de 30 octombrie 2013, în Dosarul nr. x/3/2010, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea întemeiată pe dispozițiile art. 998 și art. 999 C. civ. de la 1864, formulată de reclamanta B., prin reprezentant legal A., cu privire la obligarea pârâtei SC D. S.R.L. București la plata sumei de 207.418 lei, reprezentând sumă asigurată și a sumei de 75000 lei, reprezentând protecție suplimentară de deces din accident, conform cererii de asigurare nr. 8367160 din 23 noiembrie 2006, și a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei privind plata cheltuielilor de judecată; a luat act că pârâta SC D. S.R.L. nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel, în termen, reclamanta A., în calitate de reprezentant legal al minorei B., la data de 10 decembrie 2013, motivele de apel fiind depuse, de asemenea, în termen, la aceeași dată.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin Decizia nr. 497/2014, pronunțată la data de 18 iunie 2014, în Dosarul nr. x/2/2014, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă B.- prin reprezentant legal A. împotriva Sentinței civile nr. 6400 din 30 octombrie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2010, în contradictoriu cu intimatele- pârâte SC D. SRL București și SC C. SA București.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, reclamanta B. - prin reprezentant legal A., solicitând admiterea recursului, casarea Deciziei civile nr. 497/2014 a Curții de Apel București, și, pe fondul cauzei cu privire la petitul 1 și 2: obligarea pârâtelor la plata sumei de 207.418 lei suma asigurată și 75.000 lei protecție suplimentară în caz de deces ce rezultă din cererea de asigurare nr. 8367160 din 23 noiembrie 2006 către minora B., în calitate de beneficiară și unică moștenitoare a mamei sale defuncte.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 7, 8, 9 și 10 ale art. 304 C. proc. civ., recurenta-reclamantă B. - prin reprezentant legal A. a relevat, foarte pe larg, situația în fapt în cauză și a criticat decizia recurată ca netemeinică, nelegală și insuficient motivată (statuare eronată a unei situații de fapt în pofida probelor care conduc la o altă situație de fapt), invocând, în esență, următoarele motive:

SC C. SA a avut calitate de pârâtă și nu a depus întâmpinare la instanța de fond și nici la apel. Solicită recurenta-reclamantă ca la Înalta Curte de Casație și Justiție, SC C. SA să aibă calitatea de pârâtă întrucât a avut această calitate la fond, nu a contestat-o până în prezent și nici nu a depus întâmpinări.

Recurenta-reclamantă a susținut că, instanța de apel nu a analizat suficient cazul și a făcut o constatare superficială a probelor, dând în final o hotărâre în defavoarea minorei beneficiare. Instanța de judecată nu a intrat în cercetarea fondului și nici nu s-a pronunțat cu privire la înscrisurile prezente la dosar care vin în sprijinul minorei beneficiare. În ceea ce privește interogatoriul, instanța, deși a aprobat această probă, nu s-a pronunțat asupra răspunsurilor date de pârâtă. Instanța de apel prin decizia dată i-a respins cererea în urma unor considerente ulterioare, care contravin condițiilor prevăzute de lege.

Solicită recurenta a se reține că, cererea a fost întemeiată în baza legilor din România, C. civ., printre care se regăsesc și art. 998 și art. 999, cât și a Codului de procedură civilă, printre care se regăsesc și art. 17, art. 30, art. 49, art. 50, art. 51, art. 55, art. 97 și următoarele, recurenta-reclamantă arătând că, instanța de judecată se pronunță din oficiu cu privire la anumite aspecte legate de cerere, sens în care recurenta a redat, textual, aceste norme legale.

Recurenta-reclamantă a dorit să precizeze în recurs că, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin Decizia nr. 2055 din 24 aprilie 2012, a casat în întregime Hotărârea nr. 403/2011 a Curții de Apel București dată în defavoarea minorei beneficiare și a trimis cauza spre rejudecare întrucât au fost foarte multe elemente nelegale. Instanța de apel a apreciat greșit faptul că minora beneficiară nu are dreptul să primească banii, întrucât sunt la dosar documente bazate pe legi care vin în sprijinul acesteia.

A mai susținut recurenta-reclamantă că, instanța de apel nu a manifestat un rol activ în rezolvarea corectă a cauzei, în primul rând, pentru că nu a respectat C. civ. - art. 263 alin. (1), Legea nr. 272/2004 - art. 2 alin. (1) și alin. (3), vechiul C. civ. - art. 661, dar și Legea nr. 287/2009, C. civ. - art. 964 alin. (1) și art. 975 alin. (1).

Solicită recurenta-reclamantă a se reține că instanța de fond și instanța de apel nu au manifestat un rol activ în rezolvarea corectă a cauzei în ceea ce privește C. proc. civ. art. 129 alin. (5) și art. 261 pct. 5.

A arătat că, pârâta SC D. SRL a precizat în fața instanței de fond că vrea să-i dea o parte din bani minorei beneficiare (sunt înregistrări în acest sens cu termen de 3 ani), dar instanța, prin sentința dată, nu a dorit și nici nu a motivat acest lucru din motive necunoscute recurentei, fapt care a condus la urmarea procedurilor legale. Atunci pârâta a precizat că este vina lor în culpă comună cu SC C. SA. La curtea de apel pârâta SC D. SRL a încercat să inducă în eroare instanța de judecată, dar în final și-a recunoscut vina. Pentru că minora beneficiară nu și-a primit banii, a urmat procedurile legale prin acest recurs. Curtea de Apel a dat o hotărâre nelegală în ceea ce privește modul de cercetare a cazului; a aprobat interogatoriul, dar nu a luat în considerare răspunsurile care vin în sprijinul minorei beneficiare.

Recurenta-reclamantă susține că, hotărârea atacată cu acest recurs se întemeiază pe o greșeală gravă de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate, și anume, înlăturarea lor. Toate condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale au fost întrunite cumulativ și le-a prezentat în continuare.

A arătat că, instanța de apel a interpretat greșit faptul că nu există o legătură de cauzalitate directă între culpa SC D. SRL și emiterea poliței, întrucât SC D. SRL a îndrumat clienta și i-a dat numărul de cont al SC C. SA ca să plătească prima inițială calculată în baza sumei asigurate ca să primească polița.

Apreciază recurenta-reclamantă că este neîntemeiată reținerea instanței de apel cu privire la faptul că E. în calitate de client și-a completat singură cererea și a depus-o târziu la Asigurător. Clienta nu avea de unde să știe numele și numărul de cod al consultantei, nu avea de unde să știe numărul contului Asigurătorului și nici nu a falsificat semnătura consultantei pentru ca pârâta SC E. SRL a recunoscut în interogatoriu că au primit cererea de la consultantă.

Instanța de apel a apreciat greșit că este concludent din Legea nr. 136/1995 - art. 13 alin. (1), fiind nelegală reținerea instanței de apel a art. 2 pct. 3 din Condițiile Generale de asigurare din moment ce a menționat în decizia dată că, în afară de interogatoriu nu au mai fost administrate și alte probe.

Susține recurenta-reclamantă că, Curtea de Apel București la rejudecare în Decizia nr. 393 din 17 octombrie 2012 a constatat că suma asigurată în caz de deces este de 207.418 lei și că 75.000 lei reprezintă protecția suplimentară în caz de deces din accident în cazul cererii nr. 8367160, iar pârâtele nu au contestat-o până în prezent. Din înscrisurile de la dosar, respectiv, Noțiuni de bază ale asigurărilor-completarea formularelor- reiese că pârâta SC D. SRL avea obligația să stabilească suma asigurată, respectiv, 207.418 lei, care de altfel este pe cerere, și să vândă produsul complet viitorului client.

A mai susținut recurenta-reclamantă că, instanța de apel a apreciat total greșit faptul că prejudiciul cauzat este unul eventual întrucât pe cererea de asigurare este trecută suma exactă calculată odată cu stabilirea primei inițiale, care, de altfel, a și fost achitată. Instanța de apel nu a reținut din înscrisuri că cererea de asigurare de viață cu protecție suplimentară în caz de deces nr. 8367160 a fost acceptată de consultant prin semnătură și că prin acest lucru a recunoscut acele sume.

Solicită recurenta a se reține că instanța de apel nu a analizat interogatoriul, deși era ca probă la dosar, cu privire la răspunsul de la întrebarea 7 unde pârâta a recunoscut că acel chestionar medical îl avea și consultanta și trebuia să îl predea clientei, iar la răspunsul de la întrebarea 22 pârâta a recunoscut că prelucrează o cerere timp de 2 - 3 zile, completată corect, pentru că altfel nu o acceptă, și mai ales prin semnătură, iar în cazul de față a acceptat-o. Instanța a reținut doar lipsa copiei după buletin pe baza unei situații de fond incorect și insuficient stabilită și necompletarea chestionarului medical care, de fapt, a fost trimis clientei după ce au înregistrat decesul acesteia.

Instanța de judecată are obligația ca, în baza rolului activ, să se preocupe de cercetarea și stabilirea legăturii dintre fapta comisă cu vinovăție și prejudiciu.

A solicitat a se reține și că pârâta SC D. SRL a încălcat prin imprudență sau neglijență Condițiile de asigurare - art. 9 alin. (4) și Legea nr. 32/2000 completată de O.U.G. nr. 201/2005, solicitând ca pârâta să răspundă conform C. civ. art. 998 și art. 999.

Instanța de apel nu a luat în calcul și nici nu și-a motivat hotărârea dată cu privire la Legea nr. 32/2000 - art. 38 alin. (1), precizând recurenta-reclamantă că textele vechiului C. civ. nu prevedeau expres ca fapta prejudiciabilă să fie ilicită; art. 998 și art. 999 făceau referiri numai la greșeală, neglijență și imprudență, acesta fiind motivul pentru care consideră că ilicitul este un simplu element al greșelii sau al culpei, într-un cuvânt, al vinovăției.

Recurenta-reclamantă a solicitat a se reține ca nelegală și susținerea instanței de apel referitoare la culpa clientei în tergiversarea depunerii cererii de asigurare întrucât intenționa să obțină o nouă carte de identitate după schimbarea numelui la aproximativ 1 lună de la încheierea tuturor actelor, pentru că SC D. SRL a încălcat Condițiile de asigurare - art. 9 alin. (4) recunoscute ca durată de 2- 3 zile de prelucrare a unei cereri în interogatoriu la răspunsul de la întrebarea 22.

Recurenta-reclamantă a precizat că prejudiciul este cert-prejudiciul actual, adică, prejudiciul deja produs, cât și prejudiciul viitor, care este sigur că se va produce ca urmare a faptei ilicite, fiind astfel posibil de evaluat. Pârâta SC D. SRL a întârziat aproximativ 4 luni eliberarea poliței pentru că nu a depus dosarul la timp în termen de maxim 7 zile conform Condițiilor de asigurare - art. 9 pct. 4, și aceasta este destul de clar o legătură dintre faptă și prejudiciu. Brokerul a avut toată documentația necesară ca să o predea clientei, dar nu a făcut-o.

Prejudiciile pot fi previzibile, s-a mai arătat. Prejudiciile previzibile sunt acele consecințe dăunătoare care au fost sau au putut fi prevăzute la momentul săvârșirii faptei ilicite sau al producerii împrejurării care le-a cauzat.

Valoarea prejudiciului este trecută de pârâta SC D. SRL pe cerere, respectiv, 207.418 lei și 75.000 lei, pe care i le-au prezentat clientei conform obligațiilor prevăzute în Condițiile de asigurare și a Legii nr. 32/2000, fapt confirmat și de ei cu privire la Academia cu lectori pe care o aveau la acea dată.

Prin întârzierea eliberării poliței către clientă s-a creat un prejudiciu minorei beneficiare, iar afirmațiile SC D. SRL nu sunt dovedite cu proba scrisă din care să rezulte că au solicitat copia după buletin, iar instanța nu le poate lua în considerare.

Clienta E., a arătat recurenta-reclamantă, a urmat toate indicațiile primite de la SC D. SRL, iar aceasta trebuia să respecte Condițiile de asigurare - art. 9 pct. 4 și să urgenteze eliberarea poliței.

Recurenta-reclamantă a susținut că, instanța de apel la rejudecare nu și-a exercitat rolul activ, nu a stabilit corect situația de fapt, nu a apreciat corespunzător probele administrate, mai ales interogatoriul, și a aplicat în mod eronat legea, după ce a interpretat-o numai în defavoarea minorei beneficiare. Obligația legală a instanței de apel era și aceea de a judeca cauza conform legilor din România care vin în interesul superior al copilului, pe care le-a prezentat și le completează.

A mai arătat recurenta că, instanța de apel nu a înțeles că pârâta SC D. SRL a întârziat emiterea poliței invocând motivul nesemnificativ al depunerii copiei după buletinul nou schimbat la câteva luni de la îndeplinirea tuturor condițiilor obligatorii de încheiere a unui contract. Acest fapt deosebit de grav săvârșit de pârâtă conduce la o faptă ilicită și atrage, totodată, după sine, și culpa delictuală, care se încadrează exact la art. 998 și art. 999 C. civ. de la 1864.

S-a susținut că, instanța de apel a apreciat că acel contract prevede doar obligațiile între cele două pârâte, fără să ia în calcul obligația pârâtei SC D. SRL de a urma procedurile legale și de a respecta Legea nr. 32/2000 art. 2, pct. 6 și art. 38, cât și Condițiile de asigurare art. 9 alin. (4).

A solicitat recurenta-reclamantă a se reține că acest proces are drept scop interesul superior al copilului și, în acest sens, a mai completat cu următoarele: reclamanta B. prin reprezentant legal își cere drepturile în instanță pentru că este trecută la rubrica beneficiar. Solicitanta sumei asigurate și a sumei de protecție în caz de deces este moștenitorul contractantei asigurării, așadar, un terț fată de polița de asigurare, solicitând a fi aplicate în cazul ambelor pârâte și art. 998 și art. 999 C. civ. (actualizate în Noul C. civ. de la art. 1357 până la art. 1385).

A mai solicitat a se reține și că SC C. SA a trimis un chestionar medical ulterior înregistrării decesului și a precizat că SC C. SA a primit de la SC D. SRL dosarul de asigurare al clientei E., l-au ținut aproximativ o lună, au înregistrat decesul și apoi au calculat riscurile clientei și au trimis un chestionar medical, deși știau că este decedată.

În fine, recurenta-reclamantă B. - prin reprezentant legal A. a precizat că instanța de apel a aprobat proba cu interogatoriu, dar nu a luat în calcul niciun răspuns dat de pârâta SC D. SRL. Instanța de apel nu a motivat în decizia dată nici răspunsul de la întrebarea 7 unde pârâta recunoaște vina angajatului ei pentru că a avut, dar nu i-a predat clientei chestionarul medical, iar la răspunsul de la întrebarea 22 pârâta recunoaște că în termen de 2 - 3 zile prelucrează o cerere. Instanța de apel a reținut greșit faptul că nu este precizat în niciuna din probe durata de prelucrare a unei cereri de asigurare de către pârâta SC D. SRL, sens în care recurenta-reclamantă a reluat, în cuprinsul recursului, răspunsurile SC D. SRL la interogatoriu.

La data de 23 februarie 2015, intimata- pârâtă SC D. SRL București a depus întâmpinare la dosar, ulterior, recalificată de instanță drept concluzii scrise, prin care, în primul rând, a invocat excepția nulității recursului, raportat la dispozițiile art. 302

1

lit. c) C. proc. civ., considerând că recurenta, prin motivele de recurs depuse la dosar, nu a făcut dovada existenței unuia dintre motivele prevăzute de art. 304 alin. (1) pct. 7 - 9 C. proc. civ., iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei Curții de Apel București, ca fiind temeinică și legală.

Față de dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., examinând, cu prioritate, excepția nulității cererii de recurs invocată de către intimata-pârâtă, conform dispozițiilor art. 302

1

lit. c) C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, textul impunând, așadar, ca o condiție de formă a recursului, menționarea motivelor de nelegalitate.

Dispozițiile legale stipulează în art. 303 C. proc. civ. că recursul se motivează prin însăși cererea de recurs sau înlăuntrul termenului de recurs, fiecare motiv de recurs urmând a fi arătat și dezvoltat separat în sensul formulării unor critici de nelegalitate, în sensul celor arătate limitativ de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., în privința modului de judecată al instanței finalizat prin hotărârea atacată.

Totodată, instanța este obligată să verifice dacă dezvoltarea motivelor de recurs realizează exigențele dispozițiilor înscrise în art. 306 alin. (3) C. proc. civ., care dispune că "indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.".

Așadar, potrivit dispozițiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.; per a contrario, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unul din cazurile de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ., sancțiunea care intervine este nulitatea recursului.

Sancțiunea nerespectării acestor exigențe este cea reglementată de art. 306 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căreia, recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor care se referă la motivele de ordine publică.

De aceea, atunci când se constată de instanță imposibilitatea încadrării motivelor dezvoltate de parte într-unul din motivele prevăzute expres de art. 304 C. proc. civ., se aplică sancțiunea nulității recursului, deoarece, în materia nulității recursului, astfel cum este reglementată de art. 306 C. proc. civ., există numai excepția care privește motivele de ordine publică, întrucât - potrivit legii - nu orice nemulțumire a părții poate duce la modificarea ori casarea hotărârii recurate.

Rezultă, din aceste prevederi legale, conjugate cu prevederile art. 304 C. proc. civ., privitoare la sfera motivelor de recurs, că, pentru a fi validă juridic, cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele pe care se sprijină, adică, acele argumente de natură juridică pentru care recurenta înțelege a critica hotărârea atacată.

Pentru a conduce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, recursul nu se poate limita doar la indicarea textului de lege, condiția legală a dezvoltării motivelor presupunând încadrarea lor într-unul din motivele limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.

În speță, nu numai că recurenta-reclamantă B. - prin reprezentant legal A. nu s-a conformat exigențelor art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., neindicând motivele de nelegalitate din art. 304 C. proc. civ. pe care își întemeiază recursul, dar nu a formulat nici critici care să poată fi încadrate din oficiu în vreunul din cazurile de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Din observarea criticilor formulate, se constată că motivele invocate de către recurentă în susținerea recursului său nu se subscriu nici unuia dintre motivele de recurs prevăzute la art. 304 pct. 1- 9 C. proc. civ., în realitate, toate criticile formulate vizând aspecte de apreciere ori de stabilire a situației de fapt în cauză și de administrare și interpretare a probatoriilor, susținând, în esență, recurenta-reclamantă că, "hotărârea atacată se întemeiază pe o greșeală gravă de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate, și anume, înlăturarea lor", toate condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale fiind întrunite cumulativ, și că prejudiciul este cert, intimata-pârâtă SC D. SRL București întârziind aproximativ 4 luni eliberarea poliței.

S-a susținut și că, "instanța de apel la rejudecare nu și-a exercitat rolul activ, nu a stabilit corect situația de fapt, nu a apreciat corespunzător probele administrate, mai ales interogatoriul, și a aplicat în mod eronat legea după ce a interpretat-o numai în defavoarea minorei beneficiare".

Or, în privința criticilor referitoare la cuantificarea efectivă a prejudiciului și stabilirea caracterului cert al acestuia, funcție de probele care relevă impactul și consecințele suferite pe plan fizic, social și emoțional, Înalta Curte reține că acestea nu pot face obiectul controlului judiciar în recurs, întrucât, reprezintă aspecte care implică evaluarea probatoriului și a situației de fapt, constituind motive de netemeinicie a hotărârii atacate, care exced cazurilor de nelegalitate înscrise strict și limitativ în art. 304 C. proc. civ., în limita cărora să poată fi exercitat controlul judiciar.

Recurenta-reclamantă este, deci, nemulțumită de respingerea acțiunii sale pe fond, soluție ce a fost confirmată, ulterior, de instanța de apel, recurenta opinând în cuprinsul cererii de recurs asupra interesului superior al copilului, care, prin reprezentantul legal, își cere drepturile în instanță- suma asigurată și suma de protecție în caz de deces, fiind moștenitorul contractantei asigurării, așadar, un terț față de polița de asigurare.

Deopotrivă, Înalta Curte observă că, deși recurenta-reclamantă aduce în discuție și prevederile art. 998, 999 C. civ., această critică evocată nu se constituie într-o critică de nelegalitate, întrucât, în dezvoltare, face trimitere tot la împrejurări de fapt- "instanța de apel nu a înțeles că pârâta SC D. SRL a întârziat emiterea poliței invocând motivul nesemnificativ al depunerii copiei după buletinul nou schimbat la câteva luni de la îndeplinirea tuturor condițiilor obligatorii de încheiere a unui contract. Acest fapt deosebit de grav săvârșit de pârâtă conduce la o faptă ilicită și atrage, totodată, după sine, și culpa delictuală, care se încadrează exact la art. 998 și art. 999 C. civ. de la 1864", ceea ce nu poate fi supus analizei în recurs.

Simpla indicare a unui text de lege și nemulțumirea părții față de soluția pronunțată, fără a se dezvolta și arăta, în concret, în ce constau greșelile săvârșite de instanță și legea încălcată, pentru a se putea, astfel, verifica încadrarea acestuia în cazurile limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., nu este suficientă pentru a justifica admiterea recursului, lipsa acestora fiind sancționată de textul de lege invocat cu nulitatea cererii.

Înalta Curte reține, deci, că, recurenta-reclamantă nu a arătat în ce modalitate decizia instanței de apel nu este conformă legii, și nici nu s-a raportat la considerentele acesteia, ci a reluat, ad litteram, criticile de fapt formulate în faza procesuală anterioară și asupra cărora instanța de apel deja s-a pronunțat.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menține hotărârea primei instanțe, al cărei raționament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar.

Prin urmare, motivele de recurs trebuie să vizeze critica pe nelegalitate a hotărârii judecătorești atacate, iar nu doar reiterarea susținerilor părții cu privire la situația de fapt ori probatoriul administrat, de la judecata în instanța de prim control judiciar devolutiv- cum este cazul în speță.

În cauză, susținerile recurentei- reclamante prezentate de aceasta drept motive de recurs nu conțin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile aceleiași părți făcute în fața instanței de apel, dar care deja și-au primit o rezolvare prin hotărârea atacată.

Astfel, fără a face referiri la soluția respingerii apelului și fără a arăta, în concret, motivele de nelegalitate a deciziei recurate, recurenta-reclamantă a reluat criticile de fapt formulate împotriva hotărârii de primă instanță, referitoare la împrejurările de fapt, cu raportare la probatoriu.

Or, prin decizia atacată, s-a răspuns deja acestor critici, potrivit considerentelor pe larg dezvoltate, pe care instanța de apel le-a expus în conturarea soluției adoptate.

Prin urmare, fără să combată în vreun fel argumentele instanței de apel și fără a formula critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenta-reclamantă a nesocotit existența judecății anterioare și natura căii de atac a recursului.

Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de drept, și, ca urmare, atunci când criticile formulate nu se raportează punctual la conținutul deciziei supuse acestei căi extraordinare de atac, este atrasă nulitatea recursului, întrucât, ele nu combat dezlegarea juridică dată problemelor litigioase prin hotărârea instanței de apel.

Astfel, deși recurenta-reclamantă a exercitat calea de atac a recursului, în cadrul controlului de legalitate a hotărârii atacate, aceasta își exprimă nemulțumirea față de modul de stabilire de către instanță a situației de fapt și de administrare și apreciere a probelor, aspecte care nu se încadrează în controlul de legalitate, calea de atac a recursului neavând caracter devolutiv, care să permită reanalizarea situației de fapt ori reaprecierea probelor sau a modului de administrare a acestora.

Căci, critica vizând greșita stabilire a situației de fapt ca urmare a interpretării eronate a probatoriului administrat nu mai poate fi valorificată pe calea recursului, nemaiconstituind motiv de recurs în actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ., pct. 10 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a greșelilor grave de fapt, consecutive greșitei aprecieri a probelor, fiind actualmente abrogat prin Legea nr. 219/2005.

Prevederile acestuia nu erau în vigoare la momentul pronunțării deciziei recurate și al declarării recursului, și, prin urmare, în temeiul art. 725 alin. (1) C. proc. civ., nu pot fi avute în vedere, în sensul cercetării ca motiv de recurs, în virtutea principiului de drept procesual-civil tempus regit actum, actul procesual al declarării recursului fiind guvernat de prevederile procesual- civile în vigoare la acel moment; noile prevederi procesual-civile imperative sunt de imediată aplicare și în lipsa unor norme tranzitorii, aplicabilitatea lor imediată privește actele procesuale ulterioare intrării lor în vigoare.

Așadar, în cuprinsul cererii de recurs deduse judecății în speță, nu se regăsesc critici propriu-zise la adresa deciziei din apel, care face obiectul recursului, ceea ce ar fi presupus indicarea punctuală de către recurentă a motivelor de nelegalitate, prin raportare la soluția pronunțată în apel și la argumentele folosite de instanță în fundamentarea acesteia.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă nu formulează, deci, critici de nelegalitate care să poată fi examinate din perspectiva vreunui caz de modificare ori casare prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs și, ca atare, nu pot fi analizate.

Modalitatea de motivare a recursului adoptată de recurentă constă, practic, în redarea istoricului cauzei, prin indicarea obiectului cererii de chemare în judecată și a demersurilor întreprinse, a apărărilor formulate la fond și în apel, a probelor administrate, fără însă a arăta, în concret, în ce constă greșeala instanței de apel, a cărei hotărâre a atacat-o.

Succesiunea de fapte și afirmații din cuprinsul cererii de recurs nu este structurată din punct de vedere juridic, în așa fel încât să se poată reține, măcar din oficiu, vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de modificare ori casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs.

Astfel, deși recurenta-reclamantă a indicat, drept motive de recurs, prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., care se referă la nemotivarea hotărârii sau când aceasta cuprinde motive contradictorii, interpretarea greșită de către instanța de apel a actului juridic dedus judecății, schimbând natura ori înțelesul acestuia, și, respectiv, la hotărârea lipsită de temei legal sau pronunțată cu aplicarea sau interpretarea greșită a legii, din observarea criticilor formulate de către recurentă se constată că, acestea nu reprezintă critici efective de nelegalitate aduse hotărârii, în sensul motivelor de recurs evocate, ci doar critici de netemeinicie.

Înalta Curte reține că acestea nu pot face obiectul controlului judiciar în recurs, întrucât, reprezintă aspecte care implică evaluarea probatoriului și a situației de fapt, constituind motive de netemeinicie a hotărârii atacate, care exced cazurilor de nelegalitate înscrise strict și limitativ în art. 304 C. proc. civ., în limita cărora să poată fi exercitat controlul judiciar.

În aceste circumstanțe, se constată că reclamanta în cuprinsul cererii de recurs nu relevă critici de nelegalitate a deciziei instanței de apel, chiar dacă, în mod formal, a indicat ca temei de drept motivele de recurs înscrise în art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. Aspectele învederate de recurentă se situează în afara competențelor instanței de recurs atât timp cât se raportează în mod explicit la situația de fapt ori la modul de interpretare și evaluare a dovezilor administrate, nefiind posibil a se reține vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de modificare ori de casare prevăzute limitativ de lege, context în care recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv conferit de art. 304 C. proc. civ.

Dezvoltarea criticilor nu face, deci, posibilă încadrarea lor în nici unul dintre motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în realitate, recurenta-reclamantă reluând apărările de fond formulate în fazele procesuale anterioare, referitoare la situația de fapt și probele efectuate în cauză, ceea ce constituie o chestiune de fapt și de administrare și apreciere a probelor, ce nu mai poate face obiectul cenzurii în recurs, pct. 10 și 11 ale art. 304 C. proc. civ. fiind abrogate, iar simpla indicare a unui text de lege, fără a se arăta în ce constă nelegalitatea, prin raportare la hotărârea pronunțată, nu este suficientă, din această perspectivă.

Simpla indicare a unui text de lege și nemulțumirea părții față de soluția pronunțată, fără a se dezvolta și arăta, în concret, în ce constau greșelile săvârșite de instanță și legea încălcată, pentru a se putea, astfel, verifica încadrarea acestuia în cazurile limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1- 9 C. proc. civ., nu este suficientă pentru a justifica admiterea recursului, lipsa acestora fiind sancționată de textul de lege invocat cu nulitatea cererii.

În cauză, recurenta-reclamantă B. - prin reprezentant legal A. nu s-a conformat, așadar, dispozițiilor înscrise în art. 302

1

și art. 304 C. proc. civ., întrucât, în declarația de recurs, nu a dezvoltat vreun motiv din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., criticile formulate neputând fi încadrate în vreunul din motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de lege.

Așa fiind, cum casarea sau modificarea deciziei atacate este posibilă numai în cazurile prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., și cum recurenta nu s-a conformat acestei dispoziții legale imperative;

Pe de altă parte, recursul nefiind o cale de atac devolutivă, care să permită reanalizarea situației de fapt și reinterpretarea probelor, nefiind posibilă nici reîncadrarea criticilor în alte motive de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a da eficiență dispozițiilor legale precitate și pe cale de consecință, a constata nulitatea cererii de recurs.

Constatând, deopotrivă, că nu sunt nici motive de ordine publică, ce ar putea fi invocate din oficiu, de către instanța de recurs, conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, dând eficiență textului de lege invocat, va constata nulitatea cererii de recurs, conform dispozițiilor art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nulitatea cererii de recurs formulată de recurenta-reclamantă B. - prin reprezentant legal A. împotriva Deciziei nr. 497/2014 din 18 iunie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a Civilă, conform dispozițiilor art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 25 februarie 2015.

Procesat de GGC - GV