ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3750/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3750/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin decizia civilă nr. 225 din 06 aprilie 2011,

Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și

asigurări sociale,

a respins, ca

nefondată, cererea de revizuire a deciziei civile nr. 270/C din 23 noiembrie

2009 pronunțată de Curtea de Apel Constanța în Dosarul nr. 882/118/2008, formulată

de revizuienții D.N., P.E. și D.R.C., în contradictoriu cu intimata SC

C.A.M.N.P. SA.

Pentru a decide astfel, instanța a constatat că, prin

decizia a cărei revizuire se solicită, analizând criticile de nelegalitate și de

netemeinicie din apelul reclamanților, după ce le-a înlăturat pe cele vizând calificarea

modalității de preluare a imobilului ca fiind abuzivă, Curtea de apel a observat

că apelanții-reclamanți nu au contestat, în niciun fel, imposibilitatea restituirii

în natură motivat de ocuparea integrală a terenului de construcția societății pârâte,

astfel că, în mod corect, s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii sub forma despăgubirilor.

În ceea ce privește modalitatea de stabilire a despăgubirilor,

instanța care a pronunțat hotărârea supusă revizuirii a considerat că, în mod neîntemeiat,

au apreciat apelanții reclamanți că în evaluarea imobilului imposibil de restituit

în natură trebuie aplicate standardele mai favorabile ale anului precedent (iar

nu cele care implică și efectele recesiunii economice actuale) și elaborarea unei

lucrări care să nu țină seama de actuala valoare a terenului în litigiu.

Astfel cum a fost motivată decizia contestată, ca urmare

a imperativului analizării doar a criticilor apelanților, revizuirea întemeiată

pe dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. este neîntemeiată.

S-a constatat că, prin intermediul acestei căi extraordinare

de atac, revizuienții urmăresc parțial și obținerea unei alte prestații a pârâților

decât cea care a făcut obiectul apelului, respectiv restituirea în natură a terenului

în suprafață de 400 m.p. situat în Mangalia.

Astfel, această cerere nu poate fi analizată pe fond deoarece,

în temeiul art. 327 alin. (1) C. proc. civ., referitor la situația concretă de netemeinicie

pe care se bazează calea de atac, instanța de retractare va avea de schimbat hotărârea

atacată doar în limitele obiective ale învestirii inițiale, și nu în baza noilor

pretenții din revizuire.

Deși revizuirea se bazează pe o serie de documente invocate

în calea de atac, niciunul dintre acestea nu corespunde exigențelor conținute implicit

de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., care cere ca înscrisul să fie nou (să nu fi fost

folosit în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată), în sensul să nu fi

fost folosit în acest proces pentru că fost reținut de partea potrivnică sau dintr-o

cauză de împiedicare mai presus de voința părții și, în special, înscrisul să fie

determinant în sensul că, dacă ar fi fost constatat de instanță, soluția ar fi fost

alta decât cea pronunțată.

Or, înscrisurile amintite putea fi prezentate oricând

instanțelor care au analizat cauza; mai mult, după cum reiese din decizia supusă

revizuirii, Curtea și-a întemeiat soluția de respingere a apelului (cheltuielile

de judecată fiind în afara raportului litigios) pe analiza unor dispoziții legale

care reglementează modalitatea de stabilire a despăgubirilor care trebuie acordate

după constatarea imposibilității restituirii în natură.

Astfel, deși în cererea introductivă reclamanții au solicitat

restituirea în natură a imobilului, după ce, prin sentința civilă nr. 231/2009,

a Tribunalului Constanța au constatat că bunul nu poate fi restituit în materialitatea

sa, recunoscând notificanților dreptul de a obține despăgubiri în temeiul legii

speciale, reclamanții nu au contestat concluzia referitoare la imposibilitatea restituirii

în natură.

Din această perspectivă, Curtea a făcut o corectă aplicare

a caracterului devolutiv al căii de atac a apelului, respectiv provocarea unei noi

judecăți în fond cu privire la problemele de fapt, dar și cele de drept, cu posibilitatea

readministrării probelor de la prima instanță și administrarea oricăror probe noi.

Referitor la obiect, instanța este ținută de obligația

de a se pronunța doar cu privire la ceea ce s-a cerut [art. 129 alin. (6) C.

proc. civ.], neputând să depășească limitele cererii reclamantului.

Deoarece și în această etapă procesul este guvernat de

principiul disponibilității, instanța de apel nu poate proceda la această nouă judecată

decât în limitele stabilite de apelant.

Hotărârea primei instanțe poate fi atacată doar cu privire

la soluționarea unor capete de cerere sau referitor la anumite părți din proces,

astfel că, atunci când există un apel parțial, ceea ce nu a fost supus apelului

trece în puterea lucrului judecat, iar instanța de apel nu poate modifica sub aspecte

sau efecte părțile pentru care nu s-a făcut apel.

Or, în această situație se găsește statuarea Tribunalului,

care a preluat din concluziile raportului de expertiză, referitoare la ocuparea

terenului de construcții ale pârâtei, pârâtă care a devenit proprietarul imobilului

în baza unui certificat de atestare a dreptului de proprietate emis în anul 1997.

Cum această dispoziție, pe care doar reclamanții aveau

interes să o conteste, a intrat în autoritate de lucru judecat prin neapelare, nicio

instanță, chiar învestită cu o cale de atac extraordinară nu o mai poate modifica.

Deși revizuirea are drept scop îndepărtarea erorilor săvârșite

în legătură cu starea de fapt stabilită prin hotărâre definitivă (concluzie, oricum,

eronată din perspectiva motivelor de revizuire conținute de art. 322 pct. 4,

pct. 7 sau pct. 8), trebuie ca această greșită determinare a împrejurărilor faptice

ale speței să nu se datoreze revizuientului.

Concluzia - incidentă și din aplicarea principiului nemo

auditur propriam turpitudem alegam - reiese din analiza motivelor de revizuire prevăzute

de art. 322 pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ.

Textele condiționează admiterea căii extraordinare de

atac de incidența unei „împrejurări mai presus de voința sa”; de aceea, nu îi este

deschisă revizuirea părții care, cu intenție sau din ignoranță, a permis stabilirea

unei situații de fapt pe care ulterior să o considere netemeinică.

În aceeași situație se găsesc și reclamanții care au solicitat

retractarea unei decizii din apel [pentru că, prin admiterea în parte a apelului,

sentința tribunalului nu mai putea fi atacată din punctul de vedere al art. 322

alin. (1) C. proc. civ.] deși nu au contestat netemeinicia hotărârii primei instanțe

din perspectiva imposibilității restituirii în natură - ba mai mult au considerat

soluția despăgubirilor mai acceptabilă, nemulțumiți fiind doar de cuantumul reparațiilor

echivalente care le-ar putea primi.

Împotriva deciziei menționate, au declarat recurs, în

termen legal, revizuenții D.N., P.E. și D.R.C., susținând, în esență, următoarele:

Instanța de revizuire a constatat în mod eronat că revizuenții

nu ar fi contestat prin intermediul cererii de apel și modul de soluționare de către

instanța de fond a cererii de restituire în natură, prin respingerea acesteia ca

neîntemeiată, aceștia formulând, în același timp, și critici pe aspectul stabilirii

cuantumului despăgubirilor.

Este evidentă poziția părtinitoare a instanței, chiar

refractară față de drepturile reclamanților, în calitate de vechi proprietari ai

terenului, de a cere și obține restituirea în natură a terenului ce a aparținut

familiei lor și care a fost preluat samavolnic de către un regim abuziv, iar în

prezent este deținut prin mijloace ilegale și prin abuz de putere.

Instanța de revizuire își arogă în mod ilegal dreptul

de a stabili care este voința reclamanților în ceea ce privește restituirea în natură

sau plata despăgubirilor, omițând faptul că, atât în notificarea formulată în baza

Legii nr. 10/2001, cât și în fața instanței de judecată, în fond, apel și recurs,

aceștia au solicitat restituirea în natură a terenului, conform principiului general

de drept aplicabil și Constituției României și numai în mod subsidiar plata de despăgubiri.

Faptul că nu s-a evidențiat în mod separat și expres invocarea

motivului de apel cu privire la restituirea în natură, nu înseamnă că acesta nu

a fost invocat, instanța de apel având obligația de a-l identifica, iar în cazul

în care considera necesar, să solicite precizări din partea apelanților. Or, în

cererea de apel, s-a arătat că extinderea construcției executate de către intimata

SC C.A.M.N.P. SA pe terenul apelanților nu a fost autorizată, autorizația de construire

din 28 iunie 1993 referindu-se la alte lucrări efectuate asupra corpului vechi al

hotelului S. (actual P.) preluat de la SC M. SA.

Recurenții-revizuenți au mai susținut că doar restituirea

în natură ar putea reprezenta o justă și reală reparație pentru foștii proprietari,

deoarece acordarea despăgubirilor nu se concretizează decât în promisiuni de plată

mereu amânate (invocând, în acest sens, cauzele Katz împotriva României, Gingis

împotriva României).

Prin cererea de recurs, au fost criticate, totodată, aprecierile

instanței de apel referitoare la îndeplinirea dispozițiilor art. 322 pct. 5 C.

proc. civ., în ceea ce privește înscrisul pe care se întemeiază cererea de revizuire,

respectiv anexa 2 din cadrul documentației asupra dreptului de proprietate al terenului

aparținând SC M. SA.

S-a susținut că s-a omis aspectul coroborării existenței

înscrisului la momentul judecării pricinii cu reținerea acestuia de către partea

potrivnică, aceste două condiții cerute de pct. 5 din art. 322 fiind îndeplinite,

având în vedere că înscrisul prezentat face parte din documentația asupra dreptului

de proprietate, preluată de către intimata SC C.A.M.N.P. SA de la fostul proprietar,

SC M. SA.

Acest înscris a fost în mod intenționat ascuns de către

intimată, pentru a menține situația neclară asupra întinderii terenului, a limitelor

acestuia și a încadrării în suprafața deținută în baza certificatului de atestare

a dreptului de proprietate din 09 octombrie 1997.

Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate

și actele dosarului, Înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat.

Cerințele de admisibilitate prevăzute ori deduse din

art. 322 pct. 5 C. proc. civ., pe temeiul cărora s-a solicitat în cauză revizuirea

deciziei nr. 270 din 23 noiembrie 2009 pronunțate de Curtea de Apel Constanța, presupun

invocarea unui înscris doveditor nou, cu caracter determinant, care să fi existat

la data pronunțării hotărârii și să nu fi putut fi înfățișat în proces fie pentru

că a fost reținut de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voința

părții.

Cerințele menționate trebuie întrunite cumulativ, astfel

încât este suficientă neîndeplinirea uneia dintre ele pentru respingerea cererii

de revizuire.

Instanța de revizuire a constatat în cauză că nu sunt

îndeplinite două dintre condițiile anterior enumerate, respectiv caracterul determinant

al înscrisului pretins nou și imposibilitatea depunerii în procesul de fond a înscrisului,

din motivele expres indicate de legiuitor.

Aceste aprecieri sunt legale, pentru considerente ce urmează

a fi expuse și, cu toate că după cum s-a arătat, în argumentarea soluției de respingere

a cererii de revizuire, ar fi fost suficientă demonstrarea neîndeplinirii uneia

dintre cerințele cumulativ prevăzute de art. 322 C. proc. civ., pentru a răspunde

tuturor motivelor de recurs, se va face referire, prin prezenta decizie, la ambele

condiții analizate prin hotărârea recurată.

În acest context, se constată, în primul rând, că înscrisul

pretins nou nu a fost reținut de partea adversă, ca impediment pentru înfățișarea

acestuia în procesul finalizat prin decizia

atacată. Simplul fapt că partea adversă s-a aflat ori se presupune că se afla în

posesia înscrisului nu înseamnă că l-a reținut cu rea-credință sau l-a ascuns, astfel

cum susțin revizuenții, pentru a împiedica depunerea sa la dosarul cauzei.

Înscrisul reprezintă o anexă a certificatului de constatare

a dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu emis intimatei în baza H.G.

nr. 834/1991, certificat despre revizuenții aveau cunoștință la începutul procesului,

regăsindu-se în documentația care a stat la baza respingerii de către intimată a

notificării formulate de către revizuenți în temeiul Legii nr. 10/2001. Mai mult,

revizuenții au solicitat, într-un proces anterior, chiar constatarea nulității absolute

a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 09 octombrie 1997, în

contradictoriu cu intimata din cauză și autoarea acesteia, SC M. SA, pe numele căreia

a fost emis respectivul act constatator al dreptului de proprietate (Dosarul

nr. 1629/1998 al Judecătoriei Mangalia, finalizat în anul 2002, după cum rezultă

din dosarele atașate).

Ca atare, existența înscrisului anexă la certificatul

constatator al dreptului de proprietate putea fi cunoscută cu ușurință de către

revizuenți, iar aceștia îl puteau procura prin minime diligențe, oricând, pe parcursul

procesului de fond, în urma unor demersuri similare celor prin care revizuenții

pretind că au intrat în posesia înscrisului, adică, printr-o solicitare adresată

proprietarului terenului, SC M. SA, și chiar anterior inițierii procesului, dată

fiind derularea procesului anterior, între revizuenți și proprietarul terenului.

De asemenea, revizuenții ar fi putut solicita înfățișarea

înscrisului prin intermediul instanței de judecată, pe temeiul dispozițiilor

art. 172 C. proc. civ., invocând deținerea înscrisului de către partea adversă ori

al prevederilor art. 175 C. proc. civ., înscrisul aflându-se în mod cert în posesia

unui terț față de contestația întemeiată pe Legea nr. 10/2001, respectiv beneficiarul

certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 09 octombrie 1997, SC

M. SA.

Pe de altă parte, până în anul 2009, când ar fi intervenit

vânzarea terenului către intimata din cauză, astfel cum susțin revizuenții, nu se

poate prezuma că intimata ar fi deținut înscrisul pe care se întemeiază cererea

de revizuire și chiar dacă l-ar fi deținut, nu se poate considera că au împiedicat

depunerea acestuia la dosar, cât timp revizuenții aveau posibilitatea concretă de

a cunoaște atât existența acestuia, cât și conținutul său și aveau la îndemână,

totodată, mijloace procesuale adecvate pentru înfățișarea înscrisului.

Or, neefectuarea acestor demersuri conturează o atitudine

culpabilă a părții în procurarea pretinselor mijloace de probă, în scopul susținerii

unei apărări apreciate de sine drept eficiente, fiind exclusă ipoteza reținerii

înscrisului de către partea adversă (revizuenții nu au invocat că ar fi existat

o împrejurare obiectivă, mai presus de voința lor, care să-i fi împiedicat să înfățișeze

documentele în discuție instanței care a pronunțat decizia atacată în cauză).

În

al doilea rând,

se constată că, în mod corect, prin decizia recurată s-a apreciat că, prin invocarea

înscrisului în discuție, revizuenții tind la obținerea altor măsuri reparatorii

decât cele vizate de cererea de apel, respectiv restituirea în natură a terenului,

în loc de măsuri reparatorii în echivalent, cerere în limitele căreia au fost cercetate

temeinicia și legalitatea hotărârii primei instanțe.

Prin această apreciere, Curtea de apel a constatat, astfel,

în mod corect, că înscrisul pe care se întemeiază cererea de revizuire nu are caracter

determinant, din moment ce evaluarea sa ca mijloc de probă nu ar putea conduce la

o altă soluție asupra apelului, date fiind limitele judecării căii ordinare de atac,

fixate prin cererea de apel.

Prin sentința civilă nr. 231 din 23 februarie 2009 a Tribunalului

Constanța a fost admisă contestația întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001

și, respingându-se cererea de restituire în natură formulată de reclamanți, s-a

recunoscut dreptul acestora la despăgubiri calculate la standardele intenționale

de evaluare.

Prin decizia nr. 270 din 23 noiembrie 2009 a Curții de

Apel Constanța, a fost respins ca nefondat apelul reclamanților (revizuenții din

cauză), în considerente reținându-se că prin motivele de apel nu s-au formulat critici

împotriva respingerii cererii privind restituirea în natură, ci exclusiv legate

de modul de calcul al despăgubirilor, precum și de caracterul nelegal al preluării

imobilului de către stat.

În

cadrul creat

prin prezenta cerere de revizuire, nu poate fi cenzurată aprecierea respectivei

instanțe de apel privind limitele învestirii sale prin cererea de apel, întrucât

instanța care soluționează calea de atac de retractare a revizuirii nu exercită

un control de legalitate a deciziei. Susținerile relative la nerespectarea limitelor

învestirii, în raport de prevederile art. 295 C. proc. civ., ar fi trebuit formulate

exclusiv prin recursul împotriva deciziei date în apel.

Instanța de revizuire, în contextul dispozițiilor

art. 322 pct. 5 C. proc. civ., este abilitată să cerceteze doar aspecte de fapt,

prin prisma înscrisurilor doveditoare cu caracter novator invocate de către revizuenti,

pretins neanalizate de către instanța care a pronunțat hotărârea atacată pe calea

revizuirii. Premisa unei asemenea analize este, în acest cadru, tocmai respectarea

limitelor învestirii acelei instanțe, din moment ce acest aspect de legalitate excede

atribuțiilor instanței de revizuire.

În

aceste condiții,

în mod corect s-a apreciat prin decizia recurată că nu pot fi primite susținerile

revizuenților, prin care se tinde la schimbarea cadrului procesual în care s-au

purtat dezbaterile și a fost soluționată cauza în faza apelului, finalizată prin

pronunțarea deciziei a cărei revizuire se solicită în cauză, în condițiile în care,

prin înscrisul invocat în calea revizuirii, se tinde la restituirea în natură a

terenului, finalitate ce nu a fost

urmărită

prin cererea de apel, ce a vizat exclusiv modul de acordare a măsurilor reparatorii

în echivalent.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că

instanța de revizuire a apreciat, în mod corect, că nu sunt întrunite cerințele

prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., motiv pentru care va respinge recursul

ca nefondat, în aplicarea art. 312 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuenții

D.N., P.E. și D.R.C. împotriva deciziei civile nr. 225/C din 06 aprilie 2011 a Curții

de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări

sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 mai 2012.