ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2080/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 2 aprilie 2007, reclamanta SC D. SRL Sângeorz Băi, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și Consiliul Județean Bistrița-Năsăud, a solicitat anularea în parte a Hotărârii Guvernului nr. AA din 22 august 2002 privind atestarea domeniului public al Județului Bistrița Năsăud precum și al municipiilor, orașelor și comunelor din Județul Bistrița-Năsăud, publicată în M. Of. nr. 647/31.08.2002, respectiv a poziției nr. R din anexa 5 la această hotărâre publicată în M. Of.

nr. 647 bis, prin care s-a atestat apartenența la domeniul public al Orașului Sângeorz Băi a unei părți din imobilul înscris în CF nr. EE a localității Sângeorz Băi nr. top T - imobil format din bazin de înot cu plajă și teren aferent, ulterior solicitând extinderea cadrului procesual și față de orașul Sângeorz Băi - prin primar precum și de Consiliul Local al orașului Sângeorz Băi.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că deși este proprietara tabulară a imobilului înscris în CF nr. EE a localității Sângeorz Băi nr. top T, compus din casă de locuit, anexe și arător în intravilan, dobândit cu titlu de cumpărare, de la asociații societății care, la rândul lor, l-au dobândit cu titlu oneros (cumpărare), astfel cum rezultă din extrasele cărții funciare anexate acțiunii, totuși, o parte din acest imobil ocupată abuziv, fără titlu, nu i-a fost restituită de Primarul Orașului Sângeorz Băi pe motiv că suprafața respectivă nu poate fi restituită pentru că face parte din domeniul public al orașului, conform H.G. nr. AA/2002, anexa 5, poziția R, fiind un bun inalienabil, imprescriptibil și insesizabil.

A mai arătat reclamanta că având în vedere răspunsul primit de la primărie la data de 10 iulie 2006 a formulat plângere la Guvernul României la data de 7 august 2006, care, prin adresa din 9 octombrie 2006, i-a respins-o ca fiind tardivă și neîntemeiată, fără nici o altă motivație. În opinia reclamantei această „decizie este nelegală” întrucât în ce privește tardivitatea, reclamantei i s-a comunicat faptul că suprafața de teren ce-i aparține face parte din domeniul public abia la data de 10 iulie 2006, astfel că înaintarea plângerii la data de 07 august 2006 se înscrie în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

După cum s-a stabilit în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicarea anexelor la hotărârile de guvern privind atestarea domeniului public al unităților administrativ-teritoriale nu echivalează cu comunicarea actului, întrucât toate aceste anexe au fost publicate la date ulterioare publicării hotărârilor, fiind comunicate doar instituțiilor interesate, la cererea acestora. De altfel, H.G. nr. AA/2002 prevede, la subsol, că anexele se vor publica ulterior, fără a se specifica data.

În ceea ce privește temeinicia actului administrativ, în răspunsul primit la plângerea sa nu se oferă nici o motivație, astfel încât consideră că, atâta timp cât nu există nici un titlu în temeiul căruia Orașul Sângeorz Băi să fi devenit proprietar al suprafeței de teren ce-i aparține, netemeinicia hotărârii atacate este evidentă, societatea dovedind că este proprietara tabulară a suprafeței din imobil ocupată abuziv și întrucât nu poate promova nici o acțiune în revendicarea respectivei suprafețe de teren cât timp aceasta se află în domeniul public, este nevoită să formuleze prezenta acțiune. În cauză au formulat întâmpinări atât pârâtul Guvernul României care a invocat excepția tardivității acțiunii, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, cât și pârâtul Consiliul Județean Bistrița-Năsăud care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive.

Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 333 din 14 iunie 2007, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Consiliul Județean Bistrița-Năsăud, respingând acțiunea reclamantei față de acesta, a admis acțiunea reclamantei față de ceilalți pârâți, a anulat în parte H.G. nr. AA/2002, respectiv poziția nr. R din anexa nr. 5 la această hotărâre publicată în M. Of., Partea I nr. 647 bis privind imobilul înscris în CF nr. EE al localității Sângeorz Băi nr. top T. Pentru a se pronunța în sensul arătat, instanța de fond a reținut, în esență, pe de o parte, că nu poate fi admisă excepția tardivității în raport cu faptul că, din lucrările dosarului, rezultă că reclamanta a cunoscut despre existența și conținutul anexei nr. 5 la H.G.

nr. AA/2002 abia la data de 10 iulie 2006. Pe de altă parte, pe fondul pricinii, instanța de fond a reținut că nici autoritățile publice locale și nici autoritatea centrală a administrației nu au furnizat Curții elemente clare, date, informații și probe din care să rezulte că intrarea bunului din litigiu în domeniul public de interes local gestionat de autoritățile locale ale orașului Sângeorz Băi s-a făcut în baza unui titlu valabil, în respectul Constituției și al tratatelor internaționale la care România era parte și a legislației interne pertinente, titlu care să poată fi opus cu succes reclamantei și care să paralizeze eficacitatea și efectele înscrisurilor din cartea funciară potrivit cărora aceasta apare ca proprietar tabular, înscrierea dreptului fiind operată la data de 19 februarie 1996. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Guvernul României, invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., respectiv faptul că hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii. În dezvoltarea motivelor de recurs, se susține că hotărârea a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 11 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, motiv prevăzut de art. art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel, se susține că deși a fost invocată prescripția dreptului la acțiune, aceasta fiind promovată în justiție cu depășirea termenelor prevăzute în Legea nr. 554/2004, în mod nelegal prima instanță a respins excepția tardivității acțiunii, însușindu-și nejustificat susținerile intimatei-reclamante.

În acest sens, arată recurentul, Legea nr. 554/2004 dispune la art. 11 alin. (1) că "cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual sau recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la data primirii răspunsului la plângerea prealabilă sau, după caz, data comunicării refuzului, considerat nejustificat, de soluționare a cererii". La alin. (2) al aceluiași art. se prevede că: "Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ unilateral, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data emiterii actului". Cum, în speță, actul administrativ a cărui anulare se solicită este o hotărâre a Guvernului, care în conformitate cu dispozițiile art. 108 alin. (4) din Constituția României se publică în M. Of.

(deci nu se comunică), termenul de un an, prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, începe să curgă de la data publicării în M. Of. H.G. nr. AA/2002 a cărei anulare parțială se solicită, a fost publicată în M. Of. nr. 647/31.08.2002, iar acțiunea în anularea acestui act a fost introdusă după data de 31 august 2003, când s-a împlinit termenul prevăzut imperativ de Legea contenciosului administrativ. Se mai susține că termenul de un an este un termen de decădere [art. 11 alin. (5)] și depășirea lui are ca efect stingerea dreptului la acțiune în sens material. Ca atare, momentul de la care termenul de un an începe să curgă nu coincide cu momentul lezării drepturilor subiective ale reclamantei prin acte administrative cu caracter normativ.

Prin urmare, fiind vorba de un termen de decădere acțiunea trebuia respinsă ca fiind tardiv formulată. Prin urmare, este evident că acțiunea în justiție a fost promovată de intimata-reclamantă cu depășirea termenului stabilit imperativ prin dispozițiile Legii nr. 554/2004, mai exact la data de 31 august 2003, după ce dreptul său material la acțiune se stinsese. Mai mult, în cauză, nu fusese formulată și admisă o cerere de repunere în termen în condițiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958, astfel încât prima instanță a respins neîntemeiat excepția invocată, pronunțând o hotărâre esențial nelegală. Pe fondul cauzei, se apreciază că sentința civilă nr. 333 din 14 iunie 2007, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 526/33/2007, este netemeinică și nelegală pentru următoarele considerente: H.G.

nr. AA/2002 este temeinică și legală, fiind adoptată conform prevederilor art. 107 din Constituția României și ale art. 21 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, cu completările ulterioare. Potrivit extrasului de carte funciară anexat la cererea de chemare în judecată, SC D. SRL este proprietara imobilelor - casa de locuit, anexe gospodărești și arător în intravilan, în suprafață de 1.007 m.p., situate în orașul Sângeorz-Băi, strada I. și înscrise în cartea funciară a orașului Sângeorz-Băi cu nr. EE, nr. topografic T. Reclamanta susține că, în urma unei expertize topografice, a constatat că pe o suprafață de aproximativ 500 m.p. din terenul proprietatea sa privată se află situat un ștrand cu terenul aferent, aflat în domeniului public al orașului Sângeorz-Băi, și pentru acest motiv, solicită anularea poziției nr. R din anexa nr. 5 la H.G.

nr. 905/2002. Având în vedere că imobilele arătate mai sus au fost dobândite de SC D. SRL prin vânzare-cumpărare în anul 2005, dată la care terenul pe care era edificat ștrandul era atestat încă din anul 2002 ca aparținând domeniului public al orașului Sângeorz-Băi, se apreciază că, atât timp cât terenul care face obiectul cererii este proprietate publică a unității administrativ-teritoriale (orașul Sângeorz-Băi), nu există temei legal pentru a se proceda la anularea parțială a Hotărârii Guvernului nr. AA/2002. Se mai susține că în anul 1999, la data inventarierii bunurilor din domeniul public al orașului Sângeorz-Băi, pe terenul în suprafață de aproximativ 500 m.p.

din imobilul înscris sub nr. topografic T era edificat ștrandul, imobilul fiind preluat de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Suprafața de teren pe care este edificat ștrandul, ca bun de uz public, nu a făcut obiectul nici unui contract de vânzare-cumpărare și prin urmare reclamanta nu poate avea pretenții asupra acestuia. Mai mult, la data emiterii hotărârii de Guvern a cărei anulare parțială se solicită, inițierea proiectelor de Hotărâri ale Guvernului de atestare a domeniului public de interes local sau județean, respectiv a proiectelor de Hotărâri de Guvern privind modificarea și completarea Hotărârilor Guvernului privind atestarea domeniului public al unităților administrativ-teritoriale se făcea, în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (2) lit. c) din H.G.

nr. 50/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea și prezentarea proiectelor de acte normative spre adoptare, de către prefect și președintele consiliului județean respectiv, prin Ministerul Administrației și Internelor. În conformitate cu dispozițiile art. 21 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, cu modificările și completările ulterioare, inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al unităților administrativ-teritoriale se întocmește, după caz, de comisii special constituite, conduse de președinții consiliilor județene, respectiv de Primarul General al Municipiului București sau de către consiliile locale.

Aceste inventare sunt centralizate de consiliul județean, respectiv de Consiliul General al Municipiului București, și se trimit Guvernului, pentru ca, prin hotărâre, să se ateste apartenența bunurilor la domeniul public județean sau local. Astfel, la poziția nr. R din anexa nr. 5 la hotărârea din 30 septembrie 1999 prin care Consiliul Local al orașului Sângeorz-Băi și-a însușit inventarul bunurilor publice care aparțin domeniului public al orașului Sângeorz-Băi, este înscris „Ștrandul" situat în strada I., cu următoarea întindere: suprafață bazin înot 360 m.p., teren plajă 300 m.p. și teren aferent 860 m.p. Prin hotărârea nr. AA/2002 Guvernul a atestat domeniului public al județului Bistrița-Năsăud, precum și al municipiilor, orașelor și comunelor din județul Bistrița-Năsăud, în domeniul public al orașului Sângeorz-Băi fiind înscris și acest ștrand.

Se consideră că, prin natura sa, actul de atestare a bunurilor aparținând domeniului public local nu creează drepturi noi, nu stabilește și nici nu modifică regimul juridic al bunurilor respective și nu este de natură a vătăma vreun drept. Astfel, prin hotărârile de însușire a inventarelor, consiliile locale/județene stabilesc doar regimul juridic diferențiat cu privire la bunurile lor, aceste acte administrative neavând nici un efect asupra proprietății private a altor persoane. Se apreciază că, de asemenea, potrivit prevederilor Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, Guvernul nu are decât competența de a atesta (sau nu) inventarul domeniului public de interes local și județean, neavând abilitarea legală de a inventaria el însuși aceste bunuri, deci de a interveni într-un fel sau altul asupra inventarelor, așa cum au fost însușite de consiliile locale, respectiv județene, prin hotărâri ale acestora.

Se consideră că intervenția Guvernului asupra inventarelor însușite de autoritățile locale, în sensul adăugării sau eliminării unor bunuri ar reprezenta o ingerință inacceptabilă în autonomia locală, autonomie consfințită prin Constituția României, republicată, și prin Legea administrației publice locale nr. 215/2001, cu modificările și completările ulterioare. În concluzie, se apreciază că se impune admiterea recursului, modificarea sentinței instanței de fond și respingerea acțiunii intimatei-reclamante. În cauză a formulat întâmpinare reclamanta SC D. SRL Sângeorz Băi, solicitând respingerea recursului. Examinând cauza în raport cu toate criticile aduse soluției instanței de fond, cu probele administrate și apărările formulate precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Cu privire la motivul de recurs ce vizează soluționarea excepției tardivității, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de fond a apreciat, pe de o parte, că anexele 1-58 la H.G. nr. 905/2002 au fost publicate în M. Of. nr. 647 bis, al cărui regim este special în comparație cu publicarea unui act administrativ, inclusiv Hotărâre a Guvernului României în M. Of. Partea I, doar această din urmă modalitate de publicare fiind în sensul prevăzut de Legea nr. 554/2004, potrivit jurisprudenței constante a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, care este în consonanță cu înțelesul acestei sintagme acceptat atât în doctrină (națională și europeană) cât și în jurisprudența europeană și dreptul comunitar, bazat pe dreptul la informare reală a cetățenilor asupra existenței dar și a conținutului actelor administrative.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că în mod corect a reținut instanța de fond că în raport cu data de 10 iulie 2006, plângerea prealabilă în vederea revocării a acestui act, înregistrată la data de 07 august 1996, a fost făcută în termenul și cu procedura prevăzută de art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, iar față de data comunicării răspunsului de către Guvernul României prin actul din 09 octombrie 2006 și în raport de data sesizării instanței, 2 aprilie 2007, termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004 nu a fost depășit încât sub acest aspect problema tardivității nu se poate pune, nefiind astfel incidente dispozițiile art. 11 alin. (2) din aceeași lege.

De altfel, instanța supremă a statuat constant, pe cale jurisprudențială, că termenul în care poate fi formulată plângerea prealabilă curge de la data comunicării faptului că bunul a fost atestat ca aparținând domeniului public de interes local sau județean, iar nu de la data publicării în M. Of. al României a hotărârii Guvernului. În plus, Curtea Constituțională, prin decizia nr. 795 din 27 septembrie 2007 a respins, ca devenită inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 doar pentru motivul că ulterior sesizării acesteia cu soluționarea excepției, textul a fost modificat și completat prin Legea nr. 262/2007 publicată în M. Of. al României, Partea I nr. 510/30.07.2007 (anterior declarării recursului).

Este de observat că și legiuitorul a confirmat jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție precum și soluția instanței de fond în sensul renunțării la sintagma „de la data emiterii actului” în favoarea sintagmei „data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz”. Cu privire la motivele de recurs vizând fondul pricinii, Înalta Curte constată că instanța de fond a stabilit situația de fapt și a realizat o aplicare a dispozițiilor legale incidente pricinii în mod corect și legal.

Astfel, este cunoscut că potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia că fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România este parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. În cauză, Înalta Curte constată că, din probele administrate, rezultă, fără putere de tăgadă, existența titlului de proprietate invocat de reclamantă, titlu opozabil terților prin înscrierea în CF și lipsa titlului pârâților.

În plus, Înalta Curte constată că nici contractul de vânzare-cumpărare, autentificat la 22 martie 2005 și nici contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 06 septembrie 2004 nu au fost anulate, iar hotărârea nr. 19 a Consiliului Local al unității administrativ-teritoriale, privind însușirea inventarului domeniului public al orașului Sângeorz Băi a fost adoptată ulterior încheierilor de carte funciară vizând acest teren (încheierea din 7 decembrie 1994 C.F., încheierea din 19 aprilie 1995 C.F., încheierea nr. din 19 februarie 1996 C.F.). Mai mult, în foaia de proprietate a imobilului în litigiu se menționează că în baza adeverinței nr. CC/1994, eliberată de Consiliul Local al orașului Sângeorz, se înscrie casa de locuit și anexe gospodărești, pe viitor ramura de folosință fiind: casă de locuit, anexe gospodărești și arător în intravilan.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că în mod corect a apreciat instanța de fond că potrivit dispozițiilor art. 44 alin. (2) teza I din Constituția României, proprietatea privată este garantată, ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular și că potrivit alineatului următor nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită conform legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire și a reținut și dispozițiile art. 1 pct. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, ratificat de România prin Legea nr. 30/1994 precum și jurisprudența Curții Europene ale Dreptului Omului, în special hotărârea B. contra României (soluția în fond).

Susținerea potrivit căreia prin actul atacat nu se produc efecte juridice privind natura proprietății este total greșită, H.G. fiind tocmai actul prin care se atestă regimul juridic al terenului, celelalte acte administrative fiind subsecvente acestuia, reprezentând de fapt acte și operațiuni care au stat la baza emiterii actului supus controlului judiciar. Prin urmare, Înalta Curte, constatând că sentința atacată este legală și temeinică, corect și amplu motivată, iar criticile aduse acesteia total nefondate, va respinge recursul declarat în cauză, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 20 și 28 din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Guvernul României împotriva sentinței civile nr. 333 din 14 ianuarie 2007 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 23 mai 2008.