ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2157/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 402 din 17 noiembrie 2010, pronunțată de Tribunalul Gorj, în dosarul nr. 1510/95/2010, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanții C.I. și R.M., în contradictoriu cu pârâtul S.R., prin M.F.P.

În motivarea sentinței, s-a reținut că prin Ordinul nr. 10052/1959 al Ministerului Afacerilor Interne, în baza Decretului – Lege nr. 89/1958 și a Hotărârii Consiliului de Miniștri nr. 282/1958, împotriva autorului reclamanților, C.P.I., s-a luat măsura internării pe o perioadă de 36 de luni într-o colonie de muncă, respectiv între 5 iulie 1959 – 5 iulie 1962. A mai reținut instanța că autorul reclamanților a fost membru al P.Ț.M., dar în anul 1940 în timp ce era concentrat cu gradul de căpitan în rezervă, s-a înscris în Mișcarea Legionară și în calitate de legionar a organizat „C.L.N.V.”, după 23 august 1944 s-a înscris în P.S.D., dar a fost exclus din partid pentru politică legionară, din aceleași motive fiind exclus ulterior și din P.M.R.

în care se înscrisese. Instanța a constatat că în perioada 23 august 1944 până la luarea măsurii stabilirii domiciliului obligatoriu, autorul reclamanților a avut un comportament adecvat, fără manifestări dușmănoase la adresa regimului, măsura reținerii și stabilirii domiciliului forțat fiind luată față de acesta ca urmare a activității legionare, astfel încât sunt aplicabile dispozițiile art. 7 din Legea nr. 221/2009. Prin decizia civilă nr. 18 din 22 martie 2011, Curtea de Apel Craiova, secția a I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul formulat de reclamanții C.I. și R.M., a schimbat în parte sentința, în sensul că a admis în parte acțiunea; a constatat caracterul politic al măsurii și a menținut sentința în ce privește respingerea celorlalte cereri.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a apreciat că, în raport de starea de fapt rezultată din probatoriul administrat și de dispozițiile legale aplicabile, în mod greșit, s-a respins primul capăt de cerere, prin care s-a solicitat să se constate caracterul politic al măsurii administrative luate prin Ordinul nr. 10052 din 20 iunie 1959 al Ministerului Afacerilor Interne, dat în baza Decretului – Lege nr. 89/1958 și a Hotărârii Consiliului de Miniștri nr. 282/1958, de internare a autorului reclamanților într-o colonie de muncă în perioada 5 iulie 1959 – 5 iulie 1962. Prin art. 3 din Legea nr. 221/2009 se stabilesc măsurile administrative ce au caracter politic de drept, prin prevederea expresă a măsurilor luate și a actelor normative pe baza cărora s-au dispus măsurile, iar printre măsuri este prevăzută și internarea în unități și colonii de muncă, în timp ce în enumerarea actelor normative în baza cărora s-au luat măsurile administrative apar și Decretul – Lege nr. 89/1958 și H.C.M.

nr. 282/1958, acte normative ce au stat la baza măsurii luate față de autorul reclamanților. Prin urmare, măsura dispusă cu privire la autorul reclamanților are caracter politic de drept.

Dispozițiile art. 7 din Legea nr. 221/2009, pe temeiul cărora prima instanță a respins cererea pentru constatarea caracterului politic, având în vedere faptul că autorul reclamanților a fost înscris în mișcarea legionară, nu sunt aplicabile în cauză, deoarece nu este îndeplinită, în persoana autorului reclamanților, condiția expres prevăzută de norma în discuție, respectiv aceea a unei condamnări penale, în sensul de pronunțare a unei hotărâri judecătorești de condamnare pentru săvârșirea infracțiunilor enumerate în art. 7 (infracțiuni contra umanității și condamnări pentru desfășurarea de activități de promovare a ideilor, concepțiilor sau doctrinelor rasiste, xenofobe, precum ura sau violența pe motive etnice, rasiale sau religioase, superioritatea unor rase, inferioritatea altora, antisemitismul, incitarea la xenofobie).

În absența dovedirii faptului că autorul reclamanților a suferit o condamnare penală pentru săvârșirea unei infracțiuni din cele prevăzute în text, simpla înscriere în mișcarea legionară a acestuia nu este suficientă pentru aplicarea dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 221/2009. În privința capătului doi de cerere, prin care se solicită înlăturarea efectelor hotărârii judecătorești de condamnare, instanța de apel a apreciat că se impune menținerea soluției de respingere, dar din alte considerente decât cele reținute în sentință. Cât timp nu s-a reținut existența unei hotărâri de condamnare, cererea este lipsită de obiect, iar pe de altă parte, înlăturarea efectelor unei hotărâri penale nu se poate obține pe cale civilă.

Curtea a considerat că nu se impune schimbarea sentinței nici în privința respingerii cererii prin care se solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, în aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, prin care s-a declarat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pe care reclamanții și-au întemeiat cererea privitoare la despăgubiri pentru prejudiciul moral, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010. În raport de dispozițiile art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992, decizia care a declarat neconstituționalitatea unei dispoziții legale este definitivă și obligatorie, iar efectele sale se răsfrâng și în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția.

Decizia Curții Constituționale este general, obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanțele judecătorești și are putere pentru viitor, ceea ce înseamnă că, după publicare, decizia are efect în cauzele aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în viitor. Cum la data soluționării apelului termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 din Constituție, care curge de la data publicării în M. Of., a expirat, dispoziția din lege declarată neconstituțională nu se mai aplică, iar instanța învestită cu soluționarea acțiunii întemeiate pe aceste dispoziții, continuând judecata, are obligația să țină cont de efectele deciziei Curții Constituționale și să nu mai aplice dispozițiile declarate neconstituționale.

În situația dată, instanța, în măsura în care este posibil, aplică direct dispozițiile Constituției de care depinde soluționarea litigiului, în lipsa unei reglementări legale care să fi înlocuit dispozițiile declarate neconstituționale, promovând actualitatea principiilor statului de drept, asigurarea supremației Constituției și importanța caracterului constituționalității legilor de către Curtea Constituțională, ca factori pentru întărirea statului de drept. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, atât reclamanții C.I. și R.M., cât și pârâtul S.R., prin M.F.P., prin D.G.F.P. Gorj, criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., după cum urmează: 1. În dezvoltarea criticilor formulate, reclamanții C.I.

și R.M. au susținut, în esență, că instanța trebuia să aibă în vedere dispozițiile art. 148 alin. (2) din Constituția României, conform cărora prevederile tratatelor constitutive ale U.E. au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, înlăturând, practic, în temeiul principiului preeminenței dreptului comunitar, de la aplicare prevederile interne contrare, precum și alin. (4) al aceluiași articol, care prevede că, între alte instituții, autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din alin. (2). În plus, s-a stabilit în jurisprudența Curții de Justiție Europene ca judecătorul național este obligat să aplice normele comunitare, în mod direct, dacă acestea contravin normelor interne, fără a solicita sau aștepta eliminarea acestora pe cale administrativă sau în baza unei alte proceduri constituționale.

Legislația trebuie sa fie în acord atât cu dreptul comunitar, cât și cu C.E.D.O., or, în cauză, nu s-a luat în considerare faptul că reclamanții aveau un „bun” în sensul convenției europene, deoarece potrivit jurisprudenței C.E.D.O., atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția și, implicit Protocolul nr. 1, adoptă o legislație prin care stabilește restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate de regimul anterior, noul cadru juridic creează un nou drept de proprietate pentru categoria de persoane care îndeplinesc anumite condiții. Recurenții s-au referit și la cuantumul despăgubirilor cuvenite, în concordanță cu jurisprudența C.E.D.O. și Recomandarea Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 6.615 din 7 mai 1992 adresată Comitetului de Miniștri.

2. În dezvoltarea criticilor formulate, pârâtul S.R., prin M.F.P., D.G.F.P. Gorj, a arătat că instanța de apel a interpretat și aplicat eronat dispozițiile art. 3, 4 și 7 din Legea nr. 221/2009. În acest sens, așa cu rezultă din expunerea de motive a proiectului Legii nr. 221/2009, scopul acestui act normativ este acela de a întregi, de a completa cadrul legislativ referitor la acordarea reparațiilor morale și materiale cuvenite victimelor totalitarismului comunist reprezentat de Decretul - Lege nr. 118/1990, republicat, și O.U.G. nr. 214/2001, cu modificările și completările ulterioare, acte normative care nu se aplică persoanelor în cazul cărora s-a dovedit că au desfășurat o activitate fascistă în cadrul unei organizații sau mișcări de acest fel, aspect reluat și în art. 7 din Legea nr. 221/2009.

Mai mult, din cuprinsul condamnărilor de drept, cu caracter politic, au fost eliminate, în procesul de adoptare a actului normativ, acele condamnări care se referă la cei care „militând pentru hitlerism sau fascism au permis intrarea armatei germane pe teritoriul țării”, „cei care au ordonat sau săvârșit represiuni colective sau individuale, din motive politice sau rasiale.” Astfel, Legea nr. 221/2009 nu constituie temei pentru acordarea de despăgubiri morale persoanelor care au făcut parte din mișcarea legionară, mișcare cu caracter naționalist, fascist.

A interpreta dispozițiile art. 7 din Legea nr. 221/2009 în sensul că exceptează de la aplicarea prevederilor legii (implicit a dispozițiilor art. 3 și 5 din același act normativ), doar persoanele condamnate pentru infracțiuni contra umanității și pentru că au desfășurat o activitate de promovare a ideilor, concepțiilor sau doctrinelor rasiste și xenofobe, precum ura sau violența pe motive etnice, rasiale sau religioase, superioritatea unor rase și inferioritatea altora, antisemitismul, incitarea la xenofobie presupune crearea unei situații discriminatorii între aceste categorii de persoane și cele care au făcut obiectul unor măsuri cu caracter administrativ dispuse împotriva lor pentru aceleași motive enumerate anterior.

Or, scopul legii este acela de a înlătura de la aplicarea prevederilor sale nu numai persoanele condamnate, ci și persoanele care au fost supuse unor măsuri administrative pentru activitatea desfășurată în cadrul unei organizații cu caracter naționalist, fascist, așa cum a fost și mișcarea legionară. Mai mult, deși instanța de apel a reținut că măsura dispusă față de autorul intimaților reclamanți face parte dintre cele enumerate de lege ca reprezentând de drept măsuri cu caracter politic, totuși, în temeiul art. 4 din Legea nr. 221/2009 s-a pronunțat asupra caracterului politic al măsurii, deși nu se impunea. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele: 1. În ceea ce privește recursul reclamanților, Înalta Curte constată că nu este fondat.

După cum se va arăta cu ocazia analizării recursului pârâtului S.R., dispozițiile Legii nr. 221/2009 nu sunt incidente în cauză, întrucât măsura administrativă aplicată autorului lor, C.P.I., nu are caracter politic, motiv pentru care se impune respingerea în totalitate a pretențiilor deduse judecății. Pentru a răspunde, însă, criticilor reclamanților, urmează a se analiza legalitatea deciziei recurate și din perspectiva Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, a cărei aplicare a fost realizată în cauză de către instanța de apel. Criticile cu acest obiect sunt nefondate. La data soluționării apelului, 22 martie 2011, fusese pronunțată și publicată în M. Of. (la data de 15 noiembrie 2010), prin care s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, ce a reprezentat temeiul juridic al cererii reclamanților având ca obiect daune morale.

Aspectul procesual relativ la efectele deciziei Curții Constituționale (ca, de altfel, și ale unei alte decizii similare a instanței de contencios constituțional, cu nr. 2360/2010) asupra procedurilor jurisdicționale aflate în curs de desfășurare a fost clarificat prin Decizia nr. 12/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, într-un recurs în interesul legii. Această decizie a fost p ublicată (M. Of. nr. 789/7.11.2011), ca atare nu poate fi ignorată în cauză, producându-și efectele la data soluționării recursurilor de față, în virtutea dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe.

Prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, s-a statuat că „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”. În motivarea deciziei date în interesul legii, s-a arătat că, în raport atât de cadrul normativ intern, cât și de blocul de convenționalitate, reprezentat de textele C.E.D.O. și de jurisprudența instanței europene creată în aplicarea acestora, cele două decizii ale Curții Constituționale trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, prin prisma regulilor de aplicare a legii în timp, situațiile juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009, cum sunt drepturile de creanță, a căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de condamnat politic, și al întinderii dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță , sunt sub incidența efectelor deciziilor Curții Constituționale, de imediată și generală aplicare. Ca atare, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând (nefiind vorba despre o situație juridică voluntară), în absența unei dispoziții legale exprese.

De asemenea, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc nu este afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă , a conchis instanța supremă. În condițiile în care producerea efectelor deciziilor Curții Constituționale în litigiile în curs de derulare la data publicării acestor hotărâri în M. Of.

a fost analizată de către instanța supremă, inclusiv din perspectiva C.E.D.O., conchizând în sensul absenței vreunei încălcări a normelor europene, nu pot fi reținute susținerile recurentei – reclamante privind aplicarea retroactivă a deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 în prezenta cauză ori nerespectarea art. 6 și 14 din convenție, precum și a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la convenție. În caz contrar, s-ar ajunge la ignorarea deciziei date în interesul legii, ceea ce nu poate fi acceptat, față de prevederile art. 329 alin. (3) C. proc. civ. Astfel, se constată că, în cauză, instanța de apel a procedat corect valorificând efectele deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, cât timp, la data publicării sale în M. Of., 15 noiembrie 2010, cauza nu era soluționată printr-o hotărâre definitivă.

În consecință, recursul reclamanților este nefondat și urmează a fi respins, ca atare, în aplicarea art. 312 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 2. În ceea ce privește recursul declarat de S.R., se constată că este fondat. Prima instanță a reținut că prin Ordinul nr. 10052/1959 al Ministerului Afacerilor Interne, în baza Decretului – Lege nr. 89/1958 și a H.C.M.

nr. 282/1958, împotriva autorului reclamanților, C.P.I., s-a luat măsura internării pe o perioadă de 36 de luni într-o colonie de muncă, respectiv între 5 iulie 1959 – 5 iulie 1962. Instanța a reținut, totodată, că această măsură a fost luată față de acesta ca urmare a activității legionare, deoarece în anul 1940 s-a înscris în Mișcarea Legionară și, în această calitate, a organizat „C.L.N.V.” Instanța de apel nu a infirmat această situație de fapt, însă a considerat că măsura administrativă astfel adoptată se încadrează în categoria celor enumerate de art. 3 din Legea nr. 221/2009 ca având caracter politic de drept, nefiind incidente prevederile art. 7 din același act normativ, care exclud anumite categorii de persoane de la aplicabilitatea legii reparatorii, în absența unei condamnări penale pentru vreuna dintre infracțiunile expres prevăzute.

Instanța de apel a făcut, însă, o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 221/2009, criticile cu acest obiect ale recurentului – pârât fiind fondate. Conform art. 7, „ Prevederile prezentei legi nu se aplică persoanelor condamnate pentru infracțiuni contra umanității și persoanelor condamnate pentru că au desfășurat o activitate de promovare a ideilor, concepțiilor sau doctrinelor rasiste și xenofobe, precum ura sau violența pe motive etnice, rasiale sau religioase, superioritatea unor rase și inferioritatea altora, antisemitismul, incitarea la xenofobie”. Chiar dacă această normă menționează explicit doar condamnările aplicate persoanelor care au desfășurat activități de natura celor arătate de legiuitor, pentru identitate de rațiune, este incidentă și în cazul măsurilor administrative adoptate față de persoane implicate în același tip de acțiuni.

Legiuitorul a recunoscut beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de art. 3, 4 și 5 din aceeași lege (stabilirea caracterului politic și dreptul la despăgubiri), în egală măsură, atât persoanelor condamnate, cât și celor care au suportat o măsură administrativă de natura celor expres menționate în lege, iar practica instanțelor este constantă în acordarea acelorași drepturi în ambele situații. Rațiunea care a justificat acest tratament egal al persoanelor îndreptățite, față de care s-au luat măsuri cu caracter politic de natură diferită, trebuie urmată și în ipotezele în care legea nu se aplică, în caz contrar, înfrângându-se voința legiuitorului, care a plasat într-o poziție egală toate categoriile de persoane, indiferent dacă au fost supuse unei condamnări ori unei măsuri administrative.

Este de necontestat că m ișcarea legionară a fost, în esență, o organizație de tip paramilitar terorist, de orientare naționalist fascistă, cu caracter mistic religios, violent anticomunist, dar, printre altele, și antisemit, aderarea la o asemenea organizație afectând valori fundamentale, prin propagarea urii și a violenței pe motive rasiale sau religioase, propăvăduirea superiorității unor rase și inferioritatea altora și cultivarea antisemitismului. Mai mult, autorul reclamanților a avut o conduită activă în cadrul mișcării legionare, după cum a reținut prima instanță, punând bazele unei celule organizaționale. Fiind vorba despre același tip de activitate cu cel la care se referă art. 7, prin acordarea unui tratament diferențiat persoanelor față de care s-a aplicat o măsură administrativă și celor condamnate, s-ar ajunge la o situație discriminatorie inacceptabilă și, de altfel, nejustificată.

Pe de altă parte, recurentul a arătat, în mod corect, că Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire față de legislația reparatorie deja adoptată în privința victimelor totalitarismului comunist reprezentat de Decretul - Lege nr. 118/1990, republicat, și O.U.G. nr. 214/2001. Acest caracter se manifestă prin acordarea de drepturi suplimentare (cel puțin, astfel s-a intenționat la momentul edictării legii), și nu prin extinderea categoriilor de beneficiari. Or, în condițiile în care actele normative menționate nu se aplică persoanelor care au desfășurat o activitate fascistă în cadrul unei organizații sau mișcări cu acest caracter, nu există nicio justificare pentru o interpretare restrictivă a dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 221/2009, prin excluderea, din sfera sa de aplicare, persoane implicate în atare activități.

Drept urmare, în mod greșit, instanța de apel a recunoscut caracterul politic al măsurii administrative la care a fost supus autorul reclamanților, în condițiile în care Legea nr. 221/2009 nu se aplică nici în cazul măsurilor administrative adoptate în considerarea participării persoanei respective la mișcarea legionară. Față de cele expuse, Înalta Curte va admite recursul pârâtului S.R. și, în aplicarea art. 312 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va modifica în tot decizia recurată, în sensul că respingerii ca nefondat a apelului declarat de reclamanți împotriva hotărârii primei instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanții C.I. și R.M. împotriva deciziei nr. 181 din 22 martie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Admite recursul declarat de pârâtul S.R., prin M.F.P., prin D.G.F.P. Gorj, împotriva aceleași decizii. Modifică în tot decizia recurată în sensul că respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții C.I. și R.M. împotriva sentinței nr. 402 din 17 noiembrie 2010 a Tribunalului Gorj, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 martie 2012.