ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2157/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2157/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 402 din 17

noiembrie 2010, pronunțată de Tribunalul Gorj, în dosarul nr. 1510/95/2010, a

fost respinsă acțiunea formulată de reclamanții C.I. și R.M., în contradictoriu

cu pârâtul S.R., prin M.F.P.

În motivarea sentinței, s-a reținut

că prin Ordinul nr. 10052/1959 al Ministerului Afacerilor Interne, în baza

Decretului – Lege nr. 89/1958 și a Hotărârii Consiliului de Miniștri nr. 282/1958,

împotriva autorului reclamanților, C.P.I., s-a luat măsura internării pe o

perioadă de 36 de luni într-o colonie de muncă, respectiv între 5 iulie 1959 –

5 iulie 1962.

A mai reținut instanța că autorul

reclamanților a fost membru al P.Ț.M., dar în anul 1940 în timp ce era

concentrat cu gradul de căpitan în rezervă, s-a înscris în Mișcarea Legionară

și în calitate de legionar a organizat „C.L.N.V.”, după 23 august 1944 s-a

înscris în P.S.D., dar a fost exclus din partid pentru politică legionară, din

aceleași motive fiind exclus ulterior și din P.M.R. în care se înscrisese.

Instanța a constatat că în perioada

23 august 1944 până la luarea măsurii stabilirii domiciliului obligatoriu,

autorul reclamanților a avut un comportament adecvat, fără manifestări

dușmănoase la adresa regimului, măsura reținerii și stabilirii domiciliului

forțat fiind luată față de acesta ca urmare a activității legionare, astfel

încât sunt aplicabile dispozițiile art. 7 din Legea nr. 221/2009.

Prin decizia civilă nr. 18 din 22

martie 2011, Curtea de Apel Craiova, secția a I civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, a admis apelul formulat de reclamanții C.I. și R.M., a

schimbat în parte sentința, în sensul că a admis în parte acțiunea; a constatat

caracterul politic al măsurii și a menținut sentința în ce privește respingerea

celorlalte cereri.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a apreciat că, în raport de starea de fapt rezultată din probatoriul

administrat și de dispozițiile legale aplicabile, în mod greșit, s-a respins

primul capăt de cerere, prin care s-a solicitat să se constate caracterul

politic al măsurii administrative luate prin Ordinul nr. 10052 din 20 iunie

1959 al Ministerului Afacerilor Interne, dat în baza Decretului – Lege nr. 89/1958

și a Hotărârii Consiliului de Miniștri nr. 282/1958, de internare a autorului

reclamanților într-o colonie de muncă în perioada 5 iulie 1959 – 5 iulie 1962.

Prin art. 3 din Legea nr. 221/2009

se stabilesc măsurile administrative ce au caracter politic de drept, prin

prevederea expresă a măsurilor luate și a actelor normative pe baza cărora s-au

dispus măsurile, iar printre măsuri este prevăzută și internarea în unități și

colonii de muncă, în timp ce în enumerarea actelor normative în baza cărora s-au

luat măsurile administrative apar și Decretul – Lege nr. 89/1958 și H.C.M. nr. 282/1958,

acte normative ce au stat la baza măsurii luate față de autorul reclamanților.

Prin urmare, măsura dispusă cu

privire la autorul reclamanților are caracter politic de drept.

Dispozițiile art. 7 din Legea nr. 221/2009,

pe temeiul cărora prima instanță a respins cererea pentru constatarea

caracterului politic, având în vedere faptul că autorul reclamanților a fost

înscris în mișcarea legionară, nu sunt aplicabile în cauză, deoarece nu este

îndeplinită, în persoana autorului reclamanților, condiția expres prevăzută de norma

în discuție, respectiv aceea a unei condamnări penale, în sensul de pronunțare

a unei hotărâri judecătorești de condamnare pentru săvârșirea infracțiunilor

enumerate în art. 7 (infracțiuni contra umanității și condamnări pentru

desfășurarea de activități de promovare a ideilor, concepțiilor sau doctrinelor

rasiste, xenofobe, precum ura sau violența pe motive etnice, rasiale sau

religioase, superioritatea unor rase, inferioritatea altora, antisemitismul,

incitarea la xenofobie).

În absența dovedirii faptului că

autorul reclamanților a suferit o condamnare penală pentru săvârșirea unei infracțiuni

din cele prevăzute în text, simpla înscriere în mișcarea legionară a acestuia

nu este suficientă pentru aplicarea dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 221/2009.

În privința capătului doi de cerere,

prin care se solicită înlăturarea efectelor hotărârii judecătorești de

condamnare, instanța de apel a apreciat că se impune menținerea soluției de

respingere, dar din alte considerente decât cele reținute în sentință. Cât timp

nu s-a reținut existența unei hotărâri de condamnare, cererea este lipsită de

obiect, iar pe de altă parte, înlăturarea efectelor unei hotărâri penale nu se

poate obține pe cale civilă.

Curtea a considerat că nu se impune

schimbarea sentinței nici în privința respingerii cererii prin care se solicită

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, în aplicarea Deciziei nr. 1358/2010

a Curții Constituționale, prin care s-a declarat neconstituționalitatea dispozițiilor

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pe care reclamanții și-au

întemeiat cererea privitoare la despăgubiri pentru prejudiciul moral, publicată

în M. Of. din 15 noiembrie 2010.

În raport de dispozițiile art. 31 alin.

(1) și (3) din Legea nr. 47/1992, decizia care a declarat

neconstituționalitatea unei dispoziții legale este definitivă și obligatorie,

iar efectele sale se răsfrâng și în alte cauze, nu numai în cauza în care a

fost invocată excepția.

Decizia Curții Constituționale este

general, obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanțele

judecătorești și are putere pentru viitor, ceea ce înseamnă că, după publicare,

decizia are efect în cauzele aflate în curs de soluționare sau care se vor

soluționa în viitor.

Cum la data soluționării apelului

termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 din Constituție, care curge de la

data publicării în M. Of., a expirat, dispoziția din lege declarată

neconstituțională nu se mai aplică, iar instanța învestită cu soluționarea

acțiunii întemeiate pe aceste dispoziții, continuând judecata, are obligația să

țină cont de efectele deciziei Curții Constituționale și să nu mai aplice

dispozițiile declarate neconstituționale.

În situația dată, instanța, în

măsura în care este posibil, aplică direct dispozițiile Constituției de care

depinde soluționarea litigiului, în lipsa unei reglementări legale care să fi

înlocuit dispozițiile declarate neconstituționale, promovând actualitatea

principiilor statului de drept, asigurarea supremației Constituției și

importanța caracterului constituționalității legilor de către Curtea

Constituțională, ca factori pentru întărirea statului de drept.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs, în termen legal, atât reclamanții C.I. și R.M., cât și pârâtul

S.R., prin M.F.P., prin D.G.F.P. Gorj, criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., după cum urmează:

formulate, reclamanții C.I. și R.M. au susținut, în esență, că instanța trebuia

să aibă în vedere dispozițiile art. 148 alin. (2) din Constituția României,

conform cărora prevederile tratatelor constitutive ale U.E. au prioritate față

de dispozițiile contrare din legile interne, înlăturând, practic, în temeiul

principiului preeminenței dreptului comunitar, de la aplicare prevederile

interne contrare, precum și alin. (4) al aceluiași articol, care prevede că, între

alte instituții, autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire

a obligațiilor rezultate din alin. (2). În plus, s-a stabilit în jurisprudența

Curții de Justiție Europene ca judecătorul național este obligat să aplice

normele comunitare, în mod direct, dacă acestea contravin normelor interne,

fără a solicita sau aștepta eliminarea acestora pe cale administrativă sau în

baza unei alte proceduri constituționale.

Legislația trebuie sa fie în acord

atât cu dreptul comunitar, cât și cu C.E.D.O., or, în cauză, nu s-a luat în

considerare faptul că reclamanții aveau un „bun” în sensul convenției europene,

deoarece potrivit jurisprudenței C.E.D.O., atunci când un stat contractant,

după ce a ratificat Convenția și, implicit Protocolul nr. 1, adoptă o

legislație prin care stabilește restituirea totală sau parțială a bunurilor

confiscate de regimul anterior, noul cadru juridic creează un nou drept de

proprietate pentru categoria de persoane care îndeplinesc anumite condiții.

Recurenții s-au referit și la

cuantumul despăgubirilor cuvenite, în concordanță cu jurisprudența C.E.D.O. și Recomandarea

Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 6.615 din 7 mai 1992 adresată

Comitetului de Miniștri.

formulate, pârâtul S.R., prin M.F.P., D.G.F.P. Gorj, a arătat că instanța de

apel a interpretat și aplicat eronat dispozițiile art. 3, 4 și 7 din Legea nr. 221/2009.

În acest sens, așa cu rezultă din

expunerea de motive a proiectului Legii nr. 221/2009, scopul acestui act

normativ este acela de a întregi, de a completa cadrul legislativ referitor la

acordarea reparațiilor morale și materiale cuvenite victimelor totalitarismului

comunist reprezentat de Decretul - Lege nr. 118/1990, republicat, și O.U.G. nr.

214/2001, cu modificările și completările ulterioare, acte normative care nu se

aplică persoanelor în cazul cărora s-a dovedit că au desfășurat o activitate

fascistă în cadrul unei organizații sau mișcări de acest fel, aspect reluat și

în art. 7 din Legea nr. 221/2009.

Mai mult, din cuprinsul

condamnărilor de drept, cu caracter politic, au fost eliminate, în procesul de

adoptare a actului normativ, acele condamnări care se referă la cei care

„militând pentru hitlerism sau fascism au permis intrarea armatei germane pe

teritoriul țării”, „cei care au ordonat sau săvârșit represiuni colective sau

individuale, din motive politice sau rasiale.”

Astfel, Legea nr. 221/2009 nu

constituie temei pentru acordarea de despăgubiri morale persoanelor care au

făcut parte din mișcarea legionară, mișcare cu caracter naționalist, fascist.

A interpreta dispozițiile art. 7 din

Legea nr. 221/2009 în sensul că exceptează de la aplicarea prevederilor legii

(implicit a dispozițiilor art. 3 și 5 din același act normativ), doar

persoanele condamnate pentru infracțiuni contra umanității și pentru că au

desfășurat o activitate de promovare a ideilor, concepțiilor sau doctrinelor

rasiste și xenofobe, precum ura sau violența pe motive etnice, rasiale sau

religioase, superioritatea unor rase și inferioritatea altora, antisemitismul,

incitarea la xenofobie presupune crearea unei situații discriminatorii între

aceste categorii de persoane și cele care au făcut obiectul unor măsuri cu

caracter administrativ dispuse împotriva lor pentru aceleași motive enumerate

anterior.

Or, scopul legii este acela de a

înlătura de la aplicarea prevederilor sale nu numai persoanele condamnate, ci și

persoanele care au fost supuse unor măsuri administrative pentru activitatea

desfășurată în cadrul unei organizații cu caracter naționalist, fascist, așa

cum a fost și mișcarea legionară.

Mai mult, deși instanța de apel a

reținut că măsura dispusă față de autorul intimaților reclamanți face parte

dintre cele enumerate de lege ca reprezentând de drept măsuri cu caracter

politic, totuși, în temeiul art. 4 din Legea nr. 221/2009 s-a pronunțat asupra

caracterului politic al măsurii, deși nu se impunea.

Examinând decizia recurată prin

prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată

următoarele:

reclamanților, Înalta Curte constată că nu este fondat.

După cum se va arăta cu ocazia

analizării recursului pârâtului S.R., dispozițiile Legii nr. 221/2009 nu sunt incidente

în cauză, întrucât măsura administrativă aplicată autorului lor, C.P.I., nu are

caracter politic, motiv pentru care se impune respingerea în totalitate a

pretențiilor deduse judecății.

Pentru a răspunde, însă, criticilor

reclamanților, urmează a se analiza legalitatea deciziei recurate și din

perspectiva Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, a cărei aplicare a

fost realizată în cauză de către instanța de apel.

Criticile cu acest obiect sunt

nefondate.

La data soluționării apelului, 22

martie 2011, fusese pronunțată și publicată în M. Of. (la data de 15 noiembrie 2010),

prin care s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr.

221/2009, ce a reprezentat temeiul juridic al cererii reclamanților având ca

obiect daune morale.

Aspectul procesual relativ la

efectele deciziei Curții Constituționale (ca, de altfel, și ale unei alte

decizii similare a instanței de contencios constituțional, cu nr. 2360/2010) asupra

procedurilor jurisdicționale aflate în curs de desfășurare a fost clarificat

prin Decizia nr. 12/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile

unite, într-un recurs în interesul legii.

Această decizie a fost p

ublicată (M. Of. nr. 789/7.11.2011),

ca atare nu poate fi ignorată în cauză, producându-și efectele la data

soluționării recursurilor de față, în virtutea dispozițiilor

art. 329 alin. (3) C. proc. civ.,

potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în

interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe.

Prin decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, s-a statuat că „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și

nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”.

În motivarea deciziei date în

interesul legii, s-a arătat că, în raport atât de cadrul normativ intern, cât

și de blocul de convenționalitate, reprezentat de textele C.E.D.O. și de

jurisprudența instanței europene creată în aplicarea acestora, cele două

decizii ale Curții Constituționale trebuie să își găsească aplicabilitatea

asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, prin prisma regulilor de

aplicare a legii în timp, situațiile juridice în curs de constituire (facta

pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009, cum sunt drepturile de creanță, a

căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice

calitatea de condamnat politic, și al întinderii dreptului, în funcție de mai

multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza numai în urma verificărilor

jurisdicționale realizate de instanță

,

sunt

sub incidența efectelor deciziilor Curții Constituționale, de imediată și

generală aplicare.

Ca atare, la momentul la care

instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma

juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând (nefiind

vorba despre o situație juridică voluntară), în absența unei dispoziții legale

exprese.

De asemenea,

prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și

ex nunc nu este afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale

cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al

coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția

oferită de art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoașterea unui

drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă

, a conchis instanța supremă.

În condițiile în care producerea

efectelor deciziilor Curții Constituționale în litigiile în curs de derulare la

data publicării acestor hotărâri în M. Of. a fost analizată de către instanța

supremă, inclusiv din perspectiva C.E.D.O., conchizând în sensul absenței

vreunei încălcări a normelor europene, nu pot fi reținute susținerile

recurentei – reclamante privind aplicarea retroactivă a deciziei nr. 1358 din 21

octombrie 2010 în prezenta cauză ori nerespectarea art. 6 și 14 din convenție,

precum și a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la convenție. În caz contrar,

s-ar ajunge la ignorarea deciziei date în interesul legii, ceea ce nu poate fi

acceptat, față de prevederile

art. 329 alin. (3) C. proc. civ.

Astfel, se constată că, în cauză,

instanța de apel a procedat corect valorificând efectele deciziei nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale, cât timp, la data

publicării sale în M. Of., 15

noiembrie 2010, cauza nu era soluționată printr-o hotărâre definitivă.

În consecință, recursul

reclamanților este nefondat și urmează a fi respins, ca atare, în aplicarea art.

312 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

declarat de S.R., se constată că este fondat.

Prima instanță a reținut că prin

Ordinul nr. 10052/1959 al Ministerului Afacerilor Interne, în baza Decretului –

Lege nr. 89/1958 și a H.C.M. nr. 282/1958, împotriva autorului reclamanților, C.P.I.,

s-a luat măsura internării pe o perioadă de 36 de luni într-o colonie de muncă,

respectiv între 5 iulie 1959 – 5 iulie 1962.

Instanța a reținut, totodată, că această

măsură a fost luată față de acesta ca urmare a activității legionare, deoarece

în anul 1940 s-a înscris în Mișcarea Legionară și, în această calitate, a

organizat „C.L.N.V.”

Instanța de apel nu a infirmat

această situație de fapt, însă a considerat că măsura administrativă astfel

adoptată se încadrează în categoria celor enumerate de art. 3 din Legea nr. 221/2009

ca având caracter politic de drept, nefiind incidente prevederile art. 7 din același

act normativ, care exclud anumite categorii de persoane de la aplicabilitatea

legii reparatorii, în absența unei condamnări penale pentru vreuna dintre

infracțiunile expres prevăzute.

Instanța de apel a făcut, însă, o

greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 221/2009,

criticile cu acest obiect ale recurentului – pârât fiind fondate.

Conform art. 7, „

Prevederile prezentei legi nu se

aplică persoanelor condamnate pentru infracțiuni contra umanității și

persoanelor condamnate pentru că au desfășurat o activitate de promovare a

ideilor, concepțiilor sau doctrinelor rasiste și xenofobe, precum ura sau

violența pe motive etnice, rasiale sau religioase, superioritatea unor rase și

inferioritatea altora, antisemitismul, incitarea la xenofobie”.

Chiar dacă această normă menționează

explicit doar condamnările aplicate persoanelor care au desfășurat activități

de natura celor arătate de legiuitor, pentru identitate de rațiune, este

incidentă și în cazul măsurilor administrative adoptate față de persoane

implicate în același tip de acțiuni.

Legiuitorul a recunoscut beneficiul

măsurilor reparatorii prevăzute de art. 3, 4 și 5 din aceeași lege (stabilirea caracterului

politic și dreptul la despăgubiri), în egală măsură, atât persoanelor

condamnate, cât și celor care au suportat o măsură administrativă de natura

celor expres menționate în lege, iar practica instanțelor este constantă în

acordarea acelorași drepturi în ambele situații.

Rațiunea care a justificat acest

tratament egal al persoanelor îndreptățite, față de care s-au luat măsuri cu

caracter politic de natură diferită, trebuie urmată și în ipotezele în care

legea nu se aplică, în caz contrar, înfrângându-se voința legiuitorului, care a

plasat într-o poziție egală toate categoriile de persoane, indiferent dacă au

fost supuse unei condamnări ori unei măsuri administrative.

Este de necontestat că m

ișcarea legionară a fost, în esență,

o organizație de tip paramilitar terorist, de orientare naționalist fascistă,

cu caracter mistic religios, violent anticomunist, dar, printre altele, și

antisemit, aderarea la o asemenea organizație afectând valori fundamentale,

prin propagarea

urii și

a violenței pe motive rasiale sau religioase, propăvăduirea superiorității unor

rase și inferioritatea altora și cultivarea antisemitismului. Mai mult, autorul

reclamanților a avut o conduită activă în cadrul mișcării legionare, după cum a

reținut prima instanță, punând bazele unei celule organizaționale.

Fiind vorba despre același tip de

activitate cu cel la care se referă art. 7, prin acordarea unui tratament

diferențiat persoanelor față de care s-a aplicat o măsură administrativă și

celor condamnate, s-ar ajunge la o situație discriminatorie inacceptabilă și,

de altfel, nejustificată.

Pe de altă parte, recurentul a

arătat, în mod corect, că Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire față de

legislația reparatorie deja adoptată în privința

victimelor totalitarismului comunist reprezentat de

Decretul - Lege nr. 118/1990, republicat, și O.U.G. nr. 214/2001. Acest

caracter se manifestă prin acordarea de drepturi suplimentare (cel puțin, astfel

s-a intenționat la momentul edictării legii), și nu prin extinderea

categoriilor de beneficiari.

Or, în condițiile în care actele

normative menționate nu se aplică persoanelor care au desfășurat o activitate

fascistă în cadrul unei organizații sau mișcări cu acest caracter, nu există

nicio justificare pentru o interpretare restrictivă a dispozițiilor art. 7 din

Legea nr. 221/2009, prin excluderea, din sfera sa de aplicare, persoane

implicate în atare activități.

Drept urmare, în mod greșit,

instanța de apel a recunoscut caracterul politic al măsurii administrative la

care a fost supus autorul reclamanților, în condițiile în care Legea nr. 221/2009

nu se aplică nici în cazul măsurilor administrative adoptate în considerarea

participării persoanei respective la mișcarea legionară.

Față de cele expuse, Înalta Curte va

admite recursul pârâtului S.R. și, în aplicarea art. 312 cu referire la art. 304

pct. 9 C. proc. civ., va modifica în tot decizia recurată, în sensul că

respingerii ca nefondat a apelului declarat de reclamanți împotriva hotărârii

primei instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamanții C.I. și R.M. împotriva deciziei nr. 181 din 22 martie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Admite recursul declarat de pârâtul

S.R., prin M.F.P., prin D.G.F.P. Gorj, împotriva aceleași decizii.

Modifică în tot decizia recurată în

sensul că respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții C.I. și R.M. împotriva

sentinței nr. 402 din 17 noiembrie 2010 a Tribunalului Gorj, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică

astăzi, 23 martie 2012.