ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4794/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4794/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin acțiunea introductivă de

instanță, reclamanta I.V.M.L. a solicitat instanței, în contradictoriu cu

pârâtul Statul Român prin M.F.P., ca prin hotărârea ce o va pronunța să se

dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 4 milioane euro cu titlu de

despăgubiri pentru prejudiciul moral și suma de 300 lei la valoarea din 1959,

actualizată cu rata inflației, până la data plății efective, ca despăgubiri

reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate.

În motivarea

cererii, reclamanta a arătat că, tatăl său av. A.L., a fost condamnat prin

hotărârea penală nr. 1284 din 24 decembrie 1958 la o pedeapsă de 8 ani

închisoare din motive politice și 5 ani de interdicție corecțională și la

confiscarea totală a averii, fiind obligat și la plata către stat a sumei de

400 lei, cheltuieli de judecată.

La data de 2

august 1960, tatăl reclamantei a decedat în închisoarea de la Gherla, situație

pe care reclamanta o consideră a fi o crimă de genocid, săvârșită de regimul

comunist, așa cum este definită în art. 2 al Convenției pentru prevenirea și

reprimarea crimei de genocid și pe care România a recunoscut-o în anul 2004.

În ceea ce

privește chinurile îndurate de tatăl reclamantei, se arată că regimul

penitenciar al deținuților politici a fost un regim programat de exterminare

lentă, în primul rând prin înfometare, prin frig, prin diferite forme de

tortură, prin lipsa aproape totală a asistenței sanitare, a igienei.

A mai arătat

reclamanta că, în calitate de fiică de deținut politic a suferit consecințele

persecuțiilor morale și materiale din partea statului comunist până în anul

1989, fiind marginalizată în societate.

În drept au

fost invocate dispozițiilor art. 4 alin. (4) al Legii nr. 221/2009, art. 22,

23, 30, 34, 47 și 48 din Constituție.

Prin sentința nr.

1048 din 16 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă,

în Dosarul nr. 30806/3/2009, a fost admisă în parte cererea formulată de

reclamanta I.V.M.L. (C.).

A fost obligat

pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 250.000 euro echivalentul în lei

la data efectuării plății cu titlu de daune morale.

Totodată, a

fost respinsă ca neîntemeiată cererea de obligare a pârâtului la plata

despăgubirilor materiale.

În justificarea

soluției, Tribunalul a avut în vedere următoarele considerente:

Prin sentința nr.

1284 din 24 decembrie 1958, pronunțată de Tribunalul Militar București în Dosar

nr. 1139/1958 numitul A.L., tatăl reclamantei, a fost condamnat la 8 ani

închisoare corecțională și 5 ani interdicție corecțională, cu suspendarea

exercițiului dreptului prevăzut de art. 58 pct. 2-5 C. pen., pentru delictul de

uneltire contra ordinii sociale, dispunându-se și confiscarea totală a averii

personale. Conform Deciziei nr. 2059 din 13 octombrie 1993 a Curții Supreme de

Justiție, secția penală, s-a admis recursul extraordinar declarat de Procurorul

General împotriva sentinței sus arătate care a fost casată și în baza art. 11 pct.

2 lit. a) coroborat cu art. 10 lit. d) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul

A.L. pentru infracțiunea de uneltire contra ordinii sociale și a fost

înlăturată pedeapsa complementară a confiscării averii.

Din actele

dosarului a rezultat faptul că tatăl reclamantei a decedat în timpul executării

pedepsei, la data de 02 august 1960 în Penitenciarul Gherla.

Astfel,

tribunalul a constat că autorul reclamantei a suferit o condamnare cu caracter

politic dispusă prin hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada

06 martie 1954 - 22 decembrie 1989, condamnarea pronunțată pentru fapta

prevăzută de art. 209 C. pen. constituind de drept condamnare cu caracter

politic (art. 1 alin. (2) lit. a), astfel că sunt îndeplinite condițiile

prevăzute de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, reclamanta în calitate de

descendent al numitului A.L. fiind îndreptățită să solicite despăgubiri morale,

cu respectarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

În privința

criteriilor de stabilire a cuantumului despăgubirilor corespunzătoare

prejudiciului moral suferit de reclamantă, tribunalul a avut în vedere în

primul rând faptul că în materia daunelor morale, principiul reparării integrale

a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, având în vedere

natura neeconomică a acestor daune, imposibil de echivalat bănește.

Dându-se

eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, tribunalul a

apreciat cuantumul sumei pretinse de reclamantă ca fiind justificat numai în

parte, admițând cererea de acordare a daunelor morale pentru suma de 250.000 euro

echivalentul în lei la data plății.

În privința

despăgubirilor materiale reprezentând echivalentul valorii bunurilor

confiscate, tribunalul a reținut că, din hotărârile judecătorești depuse la

dosar bunurile mobile confiscate prin procesul-verbai de confiscare din 04

septembrie 1959 au fost scoase de sub sechestru, cu excepția aparatului de

radio E. (Decizia civilă nr. 338 din 26 februarie 1960 a Tribunalului Capitalei

Colegiul 5, sentința civilă nr. 7168 din 01 decembrie 1959 a Tribunalului

Popular al Raionului Gheorghe Gheorghiu Dej și Decizia civilă nr. 699 din 11

aprilie 1960 a Tribunalului Capitalei Colegiul IV - fila 19 - 24 dosar), cu

privirela care reclamanta nu a indicat o valoare.

De asemenea,

pentru suma de 400 lei la care a fost obligat autorul său cu titlu de

cheltuieli de judecată în cadrul procesului penal nu există dovada plății

acestei sume.

Văzând dispozițiile

art. 1169 C. civ., potrivit cu care cel ce face o propunere trebuie să o

dovedească și constatând că reclamanta nu a administrat probe cu privire la

existența daunelor materiale, tribunalul a respins ca neîntemeiat capătul de

cerere privind obligarea pârâtului la plata despăgubirilor materiale.

Împotriva

acestei sentințe, în termen legal au declarat apel motivat pârâtul Statul Român

prin M.F.P. și M.P. - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, criticând

sentința sub aspectul nelegalității și netemeiniciei.

Prin Decizia civilă

nr. 53 din 5 aprilie 2011 Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și

pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, cu majoritate:a

admis apelurile formulate de apelantul-pârât Statul Român, prin M.F.P. și

apelantul M.P. - Parchetul de pe lângă Tribunalul București; a schimbat, în

parte, sentința apelată în sensul că: a obligat pârâtul Statul Român prin M.F.P.

să plătească reclamantei suma de 130.000 euro, în echivalent lei la cursul

oficial al BNR din ziua plății efective, cu titlu de despăgubiri; a păstrat

celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a adopta

această soluție, în opinie majoritară, instanța de apel a avut în vedere

prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 în forma avută de

actul normativ la data pronunțării sentinței apelate prin care se statua că: "(l)

Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri

administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane,

soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita

instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a

prezentei legi, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului

despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate

persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea

unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura

instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în

străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și

completările ulterioare, și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999,

aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările

și completările ulterioare".

S-a reținut că

ulterior pronunțării hotărârii atacate, prin O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010

publicat în M. Of. nr. 446 din 1 iulie 2010, și care a intrat în vigoare la

data de 4 iulie 2010, prevederile articolul 5 alin. (1), lit. a) ale Legii nr. 221/2009

s-au modificat și completat, statuându-se acordarea unor despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la: 10.000 de euro

pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6

martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri

administrative cu caracter politic; 5.000 de euro pentru soțul/soția și

descendenții de gradul I; 2.500 de euro pentru descendenții de gradul al

II-lea.

S-a apelat și

la Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15

noiembrie 2010, prin care Curtea Constituțională a admis excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 pct. 1 și art. 2 din O.U.G. nr. 62/2010

pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, și a constat că dispozițiile

menționate sunt neconstituționale.

A fost avută în

vedere și Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761

din 15 noiembrie 2010, prin care Curtea Constituțională a admis excepția de

neconstituționalitate și a constat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt

neconstituționale.

De asemenea s-a

reținut că prin art. 13 din Legea nr. 202 din 26 octombrie 2010, intrată în

vigoare la data de 25 noiembrie 2010, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009,

a fost modificată și completată, prevăzându-se că „orice persoană care a

suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic,

precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până

la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin.

(4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi,

obligarea statului".

Din analiza

multiplelor modificări legislative și prin prisma celor două decizii ale Curții

Constituționale, instanța de apel a reținut că statul român a acordat o serie

de drepturi persoanelor persecutate din motive politice prin Decretul-lege nr. 118/1990

republicat, celor cărora li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența

anticomunistă în condițiile O.U.G. nr. 214/1999, persoanelor împotriva cărora

au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, ordonanța

fiind aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu

modificările și completările ulterioare.

Față de

împrejurarea că Legea nr. 221/2009, în vigoare la data introducerii cererii de

chemare în judecată, a fost pe parcursul procesului de față, după pronunțarea

hotărârii apelate și până la soluționarea apelului modificată în decursul a

circa 4 luni și jumătate de nenumărate ori, în opinia instanței de apel, actul

normativ în discuție nu corespunde cerințelor de claritate și previzibilitate

așa cum sunt prevăzute acestea de jurisprudența C.E.D.O., iar pe de altă parte

instituie o inechitate, nemotivată și subiectivă, discriminatorie între

persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție

de momentul la care instanța de judecată a pronunțat hotărârea nedefinitivă și

cea dată în apel.

În stabilirea

și acordarea despăgubirilor, instanța de apel a avut în vedere principiul

echității, care implică înainte de toate o anumită flexibilitate și o analiză

obiectivă a ceea ce este just, echitabil și rezonabil, ținând cont de ansamblul

circumstanțelor cauzei, adică nu numai de situația autorului reclamantei, ci și

de contextul general în care încălcarea s-a produs.

Astfel,

instanța de apel a considerat că suma de 250.000 euro, reprezentând despăgubiri

pentru prejudiciul moral, la care a fost obligat apelantul pârât Statul Român

prin M.F.P. către intimata-reclamantă este excesivă iar suma de 130.000 euro

echivalent în lei la cursul oficial BNR de la data plății, reprezintă o

reparație echitabilă și suficientă a prejudiciului moral suferit de autorul

reclamantei, avându-se în vedere și faptul că reclamanta nu a beneficiat de

măsuri reparatorii în condițiile Decretului-Lege nr. 118/1990 privind acordarea

unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura

instaurată cu începere de la 06 martie 1945.

Împotriva

menționatei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanta M.L.I.V.,

pârâtul Statul Român prin M.F.P. și M.P. prin Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel București, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispozițiilor ort.

304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

criticilor formulate, reclamanta M.L.I.V., după prezentarea situației de fapt

și de drept, a susținut că hotărârea instanței de apel este netemeinica și

nelegală în ceea ce privește aprecierea de către instanța de judecata a

cuantumului daunelor morale acordate, raportat la întregul material probator

administrat in cauza.

Astfel,

recurenta reclamantă susține că prima instanța a apreciat corect prejudiciul

moral suferit de autorul acesteia, sentința tribunalului fiind pronunțată

înainte de a se publica Deciziile Curții Constituționale nr. 1360 din 21

octombrie 2010, și 1358 din 21 octombrie 2010, iar conform art. 147 alin. (4)

din Constituție aceste decizii au putere numai pentru viitor (la sentințe

pronunțate după 01 ianuarie 2011).

În dezvoltarea

criticilor de recurs formulate, pârâtul Statul Român, prin M.F.P., a arătat

următoarele:

Hotărârea

recurată este criticabilă, întrucât instanța de apel, prin decizia dată, în mod

greșit a apreciat că în sarcina pârâtului Statul Român prin M.F.P. subzistă

totuși o obligație de plată a unor despăgubiri cu titlu de daune morale, în

temeiul Legii nr. 221/2009, în condițiile în care temeiul de drept al acțiunii

introductive a fost declarat neconstitutional.

Prin urmare,

pârâtul solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea

decizia recurate, și pe cale de consecință, desființarea în totalitate a sentinței

civile nr. 1048 din 16 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul București, în sensul

respingerii acțiunii ca neîntemeiate.

În dezvoltarea

criticilor formulate, recurentul M.P. - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

București a arătat următoarele:

Astfel,

recurentul susține că instanța de apel în mod greșit nu a dat eficiență Deciziei

nr. 1358/2010 a Curții Constituțională încidența în speță, apreciind că

aplicarea acestei decizii ar determina încălcarea mai multor dispoziții ale C.E.D.O.

Hotărârile

atacate sunt nelegale și sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate

reclamantei cu titlu de daune morale.

Chiar dacă

instanța de apel a redus cuantumul despăgubirilor acordate de instanța de fond,

suma de 130.000 euro este exagerat de mare în raport de datele concrete ale

cauzei.

Este de

necontestat prejudiciul moral suferit de autorul reclamantei prin aplicarea

pedepsei închisorii pentru o infracțiune incriminată politic, fiindu-i

încălcate drepturile fundamentale ale omului.

Referitor la

cuantumul despăgubirilor, recurentul M.P., arată că instanța de apel trebuia să

procedeze la o corectă apreciere a prejudiciului moral și să dispună acordarea

unei sume rezonabile, într-un cuantum inferior sumei de 130.000 euro.

Examinând

decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta M.L.I.V. și va admite recursurile

declarate de pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice și recurentul M.P. - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

București, pentru considerentele ce vor fi prezentate.

Recursurile

declarate de pârâtul Statul Român prin M.F.P. și recurentul M.P. - Parchetul de

pe lângă Curtea de Apel București sunt fondate, în raport de criticile referitoare

la lipsa de temei juridic a cererii de acordare a daunelor morale, ca efect al

declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Astfel,

problema de drept care se pune în speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în

condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control

aposteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie

2010.

Această

problemă de drept a fost dezlegată greșit de către instanța de apel, care a

reținut că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în

timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, nu

producea efecte în cauză.

Cu privire la

efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în

curs de judecată s-a pronunțat înalta Curte în recurs în interesul legii, prin Decizia

nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie  2011,

stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au

încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios

constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în

recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data

publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul

legii sus-menționată, se impune schimbarea soluției din hotărârea recurată pe

aspectul cererii privind daunele morale, pentru argumentele reținute de

instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel,

potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în

vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de

zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval,

Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile

legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind

suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art.

31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această

problemă de drept a fost dezlegată prin decizia în interesul Legii nr. 12 din

19 septembrie 2011, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data

publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată

era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte

cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele

și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță,

la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefîind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate

spune deci că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele

textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale

cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă,

este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare,

căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea

neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma

tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă,

de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită,

deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă

efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea

juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă

parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai

pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu

există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui

„bun" susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cum greșit a reținut

instanța de apel, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.

Concluzionând,

prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării

acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul aposteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se

poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ

legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul

preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de

acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 par. 1 din Convenția europeană

a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici

un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când

intervine controlul de constituționalitate, declanșat la cererea uneia din

părțile procesului, nu se poate susține că este afectată acea componentă a

procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi

surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al

pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar

emitentul actului.

O interpretare

în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de

constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de

reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să

aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei

efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției

sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici

normele convenționale europene nu i le legitimează.

Pe de altă

parte, nu se poate reține nici că prin aplicarea în speță a Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenție, cum de

asemenea greșit a reținut instanța de apel.

Principiul

nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și

rezonabile.

Situația de dezavantaj

sau de discriminare în care reclamanții s-ar găsi, dat fiindcă cererea lor nu

fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei

Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din

controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de

proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de

înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite

de previzibilitate.

Izvorul

„discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și

a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea,

prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

Față de toate

aceste considerente, reținute prin raportare la decizia în interesul Legii nr. 12/2011

a I.C.C.J., urmează a se constata că, în mod nelegal, curtea de apel și-a

întemeiat soluția privind acordarea daunelor morale pe un text de lege declarat

neconstituțional printr-o decizie a instanței de contencios constituțional,

publicată anterior soluționării definitive a litigiului.

Criticile

formulate de pârâtul Statul Român prin M.F.P. și de recurentul M.P., pe acest

aspect sunt, așadar, fondate și fac aplicabil cazul de modificare prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ.

Față de

considerentele prezentate, nu se mai impune analiza celorlate critici invocate

de pârâtul Statul Român prin M.F.P. și de M.P., întrucât sunt subsidiare

incidențeiei Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale.

În ceea ce

privește recursul declarat de reclamanta M.L.I.V. în raport de dezlegarea dată

recursurilor declarate de pârâtul Statul Român prin M.F.P. și de M.P., analiza

criticilor formulate de reclamantă privind cuantumul daunelor morale nu se mai

justifică, fiind în totalitate lipsită de interes o apreciere a instanței

asupra criteriilor de evaluare a daunelor, în condițiile în care însăși cererea

de acordare a acestora a rămas fără temei de drept.

În consecință, Înalta

Curte, având în vedere considerentele prezentate va admite recursurile

declarate de pârâtul Statul Român prin M.F.P. și de M.P. - Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel București, va modifica în parte decizia recurată în sensul

respingerii în totalitate a acțiunii reclamantei.

Totodată, va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.L.I.V.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat recursul declarat de reclamanta M.L.I.V. împotriva Deciziei nr. 53 din

5 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru

cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Admite

recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin M.F.P. și recurentul M.P. - Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel București împotriva aceleiași decizii și în

consecință

Modifică în

parte decizia recurată în sensul că respinge în totalitate acțiunea

reclamantului.

Menține restul

dispozițiilor deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică astăzi, 25 iunie 2012.