ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3821/2010

Asupra cererii de revizuire de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Decizia nr. 3516 din 24 iunie 2009 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva Sentinței civile nr. 14/CA din 26 ianuarie 2009 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a casat sentința atacată și, pe fond, a respins acțiunea reclamantei M.M.D. ca nefondată. Pentru a pronunța această soluție instanța de recurs a avut în vedere că, potrivit dispozițiilor art. 18 5 alin. (1) lit. b) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum a fost modificat și completat prin O.U.G.

nr. 81/2007, dacă titlul de despăgubire este emis pentru o sumă care depășește 500.000 RON, titularii titlului pot opta exclusiv pentru soluția prevăzută de art. 18 1 alin. (3), respectiv să solicite fie primirea exclusiv de acțiuni emise de Fondul Proprietatea, fie primirea de titluri de plată, în condițiile art. 14 1 și cu respectarea termenelor și limitărilor prevăzute la art. 3 lit. h) din lege și, până la concurența despăgubirii totale acordate prin titlul sau titlurile de despăgubire, acțiuni emise de Fondul Proprietatea. Aceeași reglementare prevede că, indiferent de soluția de despăgubire exprimată, titularii titlului de despăgubire vor desemna un reprezentant unic și comun, căruia i se va transfera despăgubirea în numerar.

De asemenea, s-a prevăzut că, dacă aceeași persoană deține, singură sau împreună cu alte persoane, titluri de despăgubire, având ca obiect același imobil, și optează atât pentru primirea de titluri de plată, cât și pentru primirea de titluri de conversie, titlul de plată se va emite până la concurența sumei de 500.000 RON indiferent de numărul titlurilor de despăgubire emise, pentru diferența dintre valoarea înscrisă în titlurile de despăgubire și titlul de plată emis, urmând a-i fi emis un titlu de conversie.

Conform art. 3 lit. h) din același act normativ, titlurile de plată încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra Statului Român, de a primi, în numerar o sumă de maxim 500.000 RON și această sumă se acordă pentru fiecare dosar de despăgubire, cu mențiunea că, în ipoteza în care obiectul cererilor de restituire, deși identic, a fost disjuns, pretențiile de restituire fiind soluționate de entități diferite, dosarele respective se vor conexa, socotindu-se a fi un singur dosar de despăgubire.

Cum în cauză titlul de despăgubire și anume, Decizia nr. 2641 din 2 septembrie 2008 s-a emis pentru trei persoane și pentru o sumă mai mare de 500.000 RON, autoritatea recurentă a aplicat corect prevederile legale reținând că indiferent de opțiunea exprimată de intimată, aceasta nu poate primi titlu de plată decât în cota de ¼ din suma de 500.000 RON, iar pentru diferența până la despăgubirea totală de 199.454,4 RON, are dreptul la titlu de conversie pentru 74.454,4 RON, emițând decizie în acest sens. Împotriva Hotărârii nr. 3516 din 24 iunie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta M.M.D. a formulat cerere de revizuire. Cererea de revizuire este întemeiată pe dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, republicată.

În motivarea cererii se arată că hotărârea atacată este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată, motiv de revizuire potrivit disp. art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Revizuenta precizează că prin dispozițiile art. 148 alin (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată se statuează principiul priorității legislației comunitare față de dreptul intern, potrivit căruia instanța națională e obligată să facă aplicarea în cauză a principiilor de interpretare stabilite de Curtea Supremă de la Luxemburg în jurisprudența sa și anume: - principiul efectului direct al tratatelor - principiul supremației dreptului comunitar -obligația instanței naționale de a nu aplica dreptul național contrar celui comunitar și a respecta hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului Prin prisma acestor principii și în raport de situația de fapt arătată revizuenta consideră că urmează a se analiza în ce măsură dispozițiile cuprinse în legea internă aplicate de instanța de recurs sunt compatibile cu legislația comunitară în materia protecției proprietății.

Norma comunitară - art. 1 al Protocolului Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului - aplicabil în speță, prevede principiul respectării proprietății, supunând privarea de proprietate anumitor condiții. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a stabilit că în măsura în care restituirea în natură nu este posibilă, este obligatorie acordarea unei despăgubiri echitabile într-un termen rezonabil, altfel suntem în prezența unei privări de proprietate contrară art. 1 din Protocolul nr. 1. Normele interne aplicate în cauză - art. 3 lit. h), art. 18 5 alin. (1) lit. b), art. 18 1 alin. (3) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (așa cum a fost modificat și completat prin O.U.G.

nr. 81/2007) prevede, în esență, plafonarea cuantumului despăgubirilor bănești la suma de 500.000 RON per titlu de despăgubire, pentru diferență urmând a se acorda acțiuni la Fondul Proprietatea după o anumită procedură. Instanța de recurs confirmând astfel legalitatea titlului de conversie emis în baza art. 3 lit. h) și art. 14 3 alin. (3) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 pe numele subsemnatei.

Practica constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, obligatorie pentru statele membre care trebuie să ia nu numai măsuri de ordin individual, ci și măsuri de ordin general pentru a evita condamnarea pentru viitor în cazuri similare a statuat în repetate rânduri: "acordarea de acțiuni la Fondul Proprietatea nu reprezintă o despăgubire echitabilă, acesta nefiind funcțional, ceea ce reprezintă o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului "(Togănel și Grădinaru vs România, Radu vs România, Jurjescu vs România, Deneș vs România ș.a.m.d.). Recurenta consideră că normele interne aplicate prin decizia atacată sunt incompatibile cu norma comunitară aplicabilă în speță, Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu referire la modalitatea de despăgubire prin titluri de conversie - acțiuni la Fondul Proprietatea fiind contrară disp.

art. 1 al Protocolului Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului Prin titlul de conversie atacat, se acordă despăgubiri sub formă de acțiuni la Fondul Proprietatea deși acesta nu este funcțional și nu asigura o despăgubire efectivă, hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului stabilind că această modalitate de despăgubire este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1. Astfel fiind, rezultă că dispozițiile legale aplicate sunt contrare dispozițiilor comunitare și jurisprudenței europene în materie, astfel încât instanța era obligată să nu le aplice, ceea ce nu a făcut, încălcând principiul priorității. Examinând cauza și decizia a cărei revizuire se solicită, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu dispozițiile legale incidente pricinii, precum și cu susținerile revizuentei, Înalta Curte constată că cererea de revizuire este nefondată.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Potrivit art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, republicată, constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunțarea hotărârilor rămase definitive și irevocabile prin încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată. Revizuirea prevăzută de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este tot o cale extraordinară de atac, ca și cea prevăzută de art. 322 C. proc. civ., numai că motivul pentru care se solicită revizuirea este diferit de cel prevăzut de C. proc.

civ. și are menirea de a asigura respectarea principiului priorității normelor dreptului comunitar, față de norma internă, principiul care are și o consacrare constituțională în art. 148 alin. (2) din Constituția României, republicată, de către instanțele de contencios administrativ. Instituirea căii de atac a revizuirii în art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 constituie o modalitate prin care legiuitorul, măcar în materia contenciosului administrativ, a prevăzut un mijloc procedural prin care să se poată verifica modul în care instanțele naționale respectă principiul priorității dreptului comunitar și deci, protejarea intereselor persoanelor care ar putea fi lezate prin încălcări ale dreptului comunitar.

Prin urmare, revizuirea prevăzută de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 ar putea fi admisă numai dacă s-ar constata încălcări ale normelor de drept comunitar de către instanța de recurs. După analizarea modului în care instanța de recurs a interpretat normele dreptului comunitar, Înalta Curte constată că nu au existat încălcări ale normelor dreptului comunitar și nici ale jurisprudenței Curții Europene de Justiție. În jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene s-a decis că dreptul comunitar nu impune unei jurisdicții naționale să înlăture aplicarea normelor interne, chiar dacă astfel ar fi reparată o încălcare a dreptului comunitar săvârșită prin hotărârea în cauză (Hotărârea din 16 martie 2006, Cauza Rosmarie Kapferer împotriva Schlank & Schick GmbH, C-234/2004).

Prioritatea normelor comunitare față de normele interne contrare este una din trăsăturile definitive ale dreptului comunitar și are o consacrare legală dar și jurisprudențială comunitară. Ea s-a dezvoltat și a fost afirmată constant de jurisprudența Curții Europene de Justiție (Cauza Costa c ENEL, Fratelli Costanzo, Kühne & Heitz). Această trăsătură a dreptului comunitar se datorează faptului că tratatele comunitare valabil încheiate și ratificate, alte acte de drept comunitar (regulamente, decizii) devin parte a ordinii juridice interne a statelor membre și vor fi aplicabile de autoritățile și instanțele naționale. În concret, Înalta Curte constată că nu se invocă încălcarea unei norme comunitare direct aplicabile cauzei.

Prin urmare, nu poate fi reținută încălcarea art. 20 alin. (2) și art. 148 alin. (2) din Constituția României. În ceea ce privește încălcarea prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte reține următoarele: Încălcarea principiului securității juridice dedus din interpretarea prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, ale cărei valori au fost consacrate în spațiul comunitar prin art. 6 parag. 2 al Tratatului privind Uniunea Europeană, ca principii generale ale dreptului comunitar, în urma modificărilor recente introduse prin Tratatul de la Lisabona, intrat în vigoare la data de 1 decembrie 2009, art. 6 parag. 2 și 3 din Tratatul Uniunii Europene au căpătat următorul cuprins: „(2) Uniunea aderă la Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Competențele Uniunii, astfel cum sunt definite în tratate, nu sunt modificate prin această aderare. (3) Drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale și astfel cum rezultă din tradițiile constituționale comune ale statelor membre, constituie principii generale ale dreptului Uniunii”. Principiul securității juridice constituie un element fundamental al preeminenței dreptului, enunțată în preambulul convenției ca o componentă a patrimoniului comun al statelor părți, în lumina căreia trebuie interpretat dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe judecătorești (cauza Brumărescu c. României, Hotărârea din 30 septembrie 1999, M. Of.

nr. 414/31.08.2000, cauza Sovtransavto Holding c. Ucraina, cererea nr. 48553/1999, Hotărârea din 25 iulie 2002). Existența unor divergențe în jurisprudență a fost acceptată în lumina Convenției Europene ca fiind inerentă oricărui sistem judiciar caracterizat de o pluralitate de jurisdicții, important fiind să se evite un climat general de incertitudine și nesiguranță, concretizat în divergențe profunde de jurisprudență, ce persistă în timp, mai cu seamă la nivelul jurisdicției supreme, climat ce s-ar putea crea în lipsa unui mecanism care să asigure coerența practicii judiciare (Beian c. România, Păduraru c. România, Zielinski și Pradal & Gonzales și alții c. Franța). Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile revizuentei sunt nefondate și nu pot fi primite, iar instanța de recurs a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

În consecință, pentru considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, republicată, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea de revizuire formulată de M.M.D., împotriva Deciziei nr. 3516 din 24 iunie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 23 septembrie 2010.