ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3821/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3821/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cererii de

revizuire de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 3516 din 24 iunie 2009 Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a admis

recursul declarat de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților

împotriva Sentinței civile nr. 14/CA din 26 ianuarie 2009 a Curții de Apel

Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a casat

sentința atacată și, pe fond, a respins acțiunea reclamantei M.M.D. ca

nefondată.

Pentru a pronunța

această soluție instanța de recurs a avut în vedere că, potrivit dispozițiilor

art. 18

5

alin. (1) lit. b) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005,

astfel cum a fost modificat și completat prin O.U.G. nr. 81/2007, dacă titlul

de despăgubire este emis pentru o sumă care depășește 500.000 RON, titularii

titlului pot opta exclusiv pentru soluția prevăzută de art. 18

1

alin. (3), respectiv să solicite fie primirea exclusiv de acțiuni emise de

Fondul Proprietatea, fie primirea de titluri de plată, în condițiile art. 14

1

și cu respectarea termenelor și limitărilor prevăzute la art. 3 lit. h) din

lege și, până la concurența despăgubirii totale acordate prin titlul sau

titlurile de despăgubire, acțiuni emise de Fondul Proprietatea.

Aceeași reglementare

prevede că, indiferent de soluția de despăgubire exprimată, titularii titlului

de despăgubire vor desemna un reprezentant unic și comun, căruia i se va

transfera despăgubirea în numerar. De asemenea, s-a prevăzut că, dacă aceeași

persoană deține, singură sau împreună cu alte persoane, titluri de despăgubire,

având ca obiect același imobil, și optează atât pentru primirea de titluri de

plată, cât și pentru primirea de titluri de conversie, titlul de plată se va

emite până la concurența sumei de 500.000 RON indiferent de numărul titlurilor

de despăgubire emise, pentru diferența dintre valoarea înscrisă în titlurile de

despăgubire și titlul de plată emis, urmând a-i fi emis un titlu de conversie.

Conform art. 3 lit.

h) din același act normativ, titlurile de plată încorporează drepturile de

creanță ale deținătorilor asupra Statului Român, de a primi, în numerar o sumă

de maxim 500.000 RON și această sumă se acordă pentru fiecare dosar de

despăgubire, cu mențiunea că, în ipoteza în care obiectul cererilor de

restituire, deși identic, a fost disjuns, pretențiile de restituire fiind

soluționate de entități diferite, dosarele respective se vor conexa,

socotindu-se a fi un singur dosar de despăgubire.

Cum în cauză titlul

de despăgubire și anume, Decizia nr. 2641 din 2 septembrie 2008 s-a emis pentru

trei persoane și pentru o sumă mai mare de 500.000 RON, autoritatea recurentă a

aplicat corect prevederile legale reținând că indiferent de opțiunea exprimată

de intimată, aceasta nu poate primi titlu de plată decât în cota de ¼

din suma de 500.000 RON, iar pentru diferența până la despăgubirea totală de

199.454,4 RON, are dreptul la titlu de conversie pentru 74.454,4 RON, emițând

decizie în acest sens.

Împotriva Hotărârii

nr. 3516 din 24 iunie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

contencios administrativ și fiscal, reclamanta M.M.D. a formulat cerere de

revizuire.

Cererea de revizuire

este întemeiată pe dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004,

republicată.

În motivarea cererii

se arată că hotărârea atacată este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea

principiului priorității dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2)

coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată, motiv de

revizuire potrivit disp. art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Revizuenta precizează

că prin dispozițiile art. 148 alin (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din

Constituția României, republicată se statuează principiul priorității

legislației comunitare față de dreptul intern, potrivit căruia instanța

națională e obligată să facă aplicarea în cauză a principiilor de interpretare

stabilite de Curtea Supremă de la Luxemburg în jurisprudența sa și anume:

- principiul

efectului direct al tratatelor

- principiul

supremației dreptului comunitar

-obligația instanței

naționale de a nu aplica dreptul național contrar celui comunitar și a respecta

hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului

Prin prisma acestor

principii și în raport de situația de fapt arătată revizuenta consideră că

urmează a se analiza în ce măsură dispozițiile cuprinse în legea internă

aplicate de instanța de recurs sunt compatibile cu legislația comunitară în

materia protecției proprietății.

Norma comunitară -

art. 1 al Protocolului Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului - aplicabil în speță, prevede principiul respectării proprietății,

supunând privarea de proprietate anumitor condiții. Jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului a stabilit că în măsura în care restituirea în

natură nu este posibilă, este obligatorie acordarea unei despăgubiri echitabile

într-un termen rezonabil, altfel suntem în prezența unei privări de proprietate

contrară art. 1 din Protocolul nr. 1.

Normele interne

aplicate în cauză - art. 3 lit. h), art. 18

5

alin. (1) lit. b), art.

18

1

alin. (3) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (așa cum a fost

modificat și completat prin O.U.G. nr. 81/2007) prevede, în esență, plafonarea

cuantumului despăgubirilor bănești la suma de 500.000 RON per titlu de

despăgubire, pentru diferență urmând a se acorda acțiuni la Fondul Proprietatea

după o anumită procedură. Instanța de recurs confirmând astfel legalitatea

titlului de conversie emis în baza art. 3 lit. h) și art. 14

3

alin.

(3) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 pe numele subsemnatei.

Practica constantă a Curții Europene a Drepturilor

Omului în materie, obligatorie pentru statele membre care trebuie să ia nu

numai măsuri de ordin individual, ci și măsuri de ordin general pentru a evita

condamnarea pentru viitor în cazuri similare a statuat în repetate rânduri:

"acordarea de acțiuni la Fondul Proprietatea nu reprezintă o despăgubire

echitabilă, acesta nefiind funcțional, ceea ce reprezintă o încălcare a art. 1

din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului "(Togănel

și Grădinaru vs România, Radu vs România, Jurjescu vs România, Deneș vs România

ș.a.m.d.).

Recurenta consideră că normele interne aplicate prin

decizia atacată sunt incompatibile cu norma comunitară aplicabilă în speță,

Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu referire la modalitatea de despăgubire

prin titluri de conversie - acțiuni la Fondul Proprietatea fiind contrară disp.

art. 1 al Protocolului Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului

Prin titlul de

conversie atacat, se acordă despăgubiri sub formă de acțiuni la Fondul

Proprietatea deși acesta nu este funcțional și nu asigura o despăgubire

efectivă, hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului stabilind că această

modalitate de despăgubire este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1.

Astfel fiind, rezultă

că dispozițiile legale aplicate sunt contrare dispozițiilor comunitare și

jurisprudenței europene în materie, astfel încât instanța era obligată să nu le

aplice, ceea ce nu a făcut, încălcând principiul priorității.

Examinând cauza și

decizia a cărei revizuire se solicită, în raport cu actele și lucrările

dosarului, cu dispozițiile legale incidente pricinii, precum și cu susținerile

revizuentei, Înalta Curte constată că cererea de revizuire este nefondată.

Pentru a ajunge la

această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Potrivit art. 21

alin. (2) din Legea nr. 554/2004, republicată, constituie motiv de revizuire,

care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunțarea hotărârilor

rămase definitive și irevocabile prin încălcarea principiului priorității dreptului

comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2)

din Constituția României, republicată.

Revizuirea prevăzută

de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este tot o cale extraordinară de

atac, ca și cea prevăzută de art. 322 C. proc. civ., numai că motivul pentru

care se solicită revizuirea este diferit de cel prevăzut de C. proc. civ. și

are menirea de a asigura respectarea principiului priorității normelor

dreptului comunitar, față de norma internă, principiul care are și o consacrare

constituțională în art. 148 alin. (2) din Constituția României, republicată, de

către instanțele de contencios administrativ.

Instituirea căii de

atac a revizuirii în art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 constituie o

modalitate prin care legiuitorul, măcar în materia contenciosului

administrativ, a prevăzut un mijloc procedural prin care să se poată verifica

modul în care instanțele naționale respectă principiul priorității dreptului

comunitar și deci, protejarea intereselor persoanelor care ar putea fi lezate

prin încălcări ale dreptului comunitar.

Prin urmare,

revizuirea prevăzută de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 ar putea fi

admisă numai dacă s-ar constata încălcări ale normelor de drept comunitar de

către instanța de recurs.

După analizarea

modului în care instanța de recurs a interpretat normele dreptului comunitar,

Înalta Curte constată că nu au existat încălcări ale normelor dreptului

comunitar și nici ale jurisprudenței Curții Europene de Justiție.

În jurisprudența

Curții de Justiție a Comunităților Europene s-a decis că dreptul comunitar nu

impune unei jurisdicții naționale să înlăture aplicarea normelor interne, chiar

dacă astfel ar fi reparată o încălcare a dreptului comunitar săvârșită prin

hotărârea în cauză (Hotărârea din 16 martie 2006, Cauza Rosmarie Kapferer

împotriva Schlank & Schick GmbH, C-234/2004).

Prioritatea normelor

comunitare față de normele interne contrare este una din trăsăturile definitive

ale dreptului comunitar și are o consacrare legală dar și jurisprudențială

comunitară. Ea s-a dezvoltat și a fost afirmată constant de jurisprudența

Curții Europene de Justiție (Cauza Costa c ENEL, Fratelli Costanzo, Kühne &

Heitz).

Această trăsătură a

dreptului comunitar se datorează faptului că tratatele comunitare valabil

încheiate și ratificate, alte acte de drept comunitar (regulamente, decizii)

devin parte a ordinii juridice interne a statelor membre și vor fi aplicabile

de autoritățile și instanțele naționale.

În concret, Înalta

Curte constată că nu se invocă încălcarea unei norme comunitare direct

aplicabile cauzei.

Prin urmare, nu poate

fi reținută încălcarea art. 20 alin. (2) și art. 148 alin. (2) din Constituția

României.

În ceea ce privește

încălcarea prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte

reține următoarele:

Încălcarea

principiului securității juridice dedus din interpretarea prevederilor art. 6

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, ale

cărei valori au fost consacrate în spațiul comunitar prin art. 6 parag. 2 al

Tratatului privind Uniunea Europeană, ca principii generale ale dreptului

comunitar, în urma modificărilor recente introduse prin Tratatul de la

Lisabona, intrat în vigoare la data de 1 decembrie 2009, art. 6 parag. 2 și 3

din Tratatul Uniunii Europene au căpătat următorul cuprins:

„(2) Uniunea aderă la

Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Competențele Uniunii, astfel cum sunt definite în tratate, nu sunt modificate

prin această aderare.

(3) Drepturile fundamentale,

astfel cum sunt garantate prin Convenția europeană a drepturilor omului și

libertăților fundamentale și astfel cum rezultă din tradițiile constituționale

comune ale statelor membre, constituie principii generale ale dreptului

Uniunii”.

Principiul securității

juridice constituie un element fundamental al preeminenței dreptului, enunțată

în preambulul convenției ca o componentă a patrimoniului comun al statelor

părți, în lumina căreia trebuie interpretat dreptul la un proces echitabil în

fața unei instanțe judecătorești (cauza Brumărescu c. României, Hotărârea din

30 septembrie 1999, M. Of. nr. 414/31.08.2000, cauza Sovtransavto Holding c.

Ucraina, cererea nr. 48553/1999, Hotărârea din 25 iulie 2002).

Existența unor

divergențe în jurisprudență a fost acceptată în lumina Convenției Europene ca

fiind inerentă oricărui sistem judiciar caracterizat de o pluralitate de

jurisdicții, important fiind să se evite un climat general de incertitudine și

nesiguranță, concretizat în divergențe profunde de jurisprudență, ce persistă

în timp, mai cu seamă la nivelul jurisdicției supreme, climat ce s-ar putea

crea în lipsa unui mecanism care să asigure coerența practicii judiciare (Beian

c. România, Păduraru c. România, Zielinski și Pradal & Gonzales și alții c.

Franța).

Astfel fiind, Înalta

Curte constată că susținerile și criticile revizuentei sunt nefondate și nu pot

fi primite, iar instanța de recurs a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 21 alin. (2) din Legea

nr. 554/2004, republicată, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire, ca

nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de

revizuire formulată de M.M.D., împotriva Deciziei nr. 3516 din 24 iunie 2009 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și

fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 23 septembrie 2010.