ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5246/2011

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalul

București, secția a III-a civilă, la data de 23 iunie 2009, reclamanta P.B. a chemat

în judecată pe pârâtul Primarul General al Municipiului București, contestând dispoziția

din 23 iunie 2009 emisă de acesta.

În susținerea cererii

s-a arătat că dispoziția nu a fost redactată corespunzător, respectiv art. 1 din

aceasta nu are un conținut complet, întrucât ar fi trebuit să indice și să descrie

apartamentele din imobil cu precizarea nivelului și a celor ocupate de chiriași

la parter și mansardă, respectiv numărul de CF și proprietarul apartamentului, precum

și care apartamente sunt vândute și cui anume, cât și faptul că pentru acestea i

se cuvin măsuri reparatorii bănești.

Prin sentința civilă

nr. 1451 din 14 decembrie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins

ca neîntemeiată cererea formulată de petenta P.B.

Pentru a pronunța această

sentință, prima instanță a reținut că cererea este neîntemeiată, aceasta nefăcând

dovada susținerilor sale, în condițiile art. 1169 C. civ., prin probarea acestora,

îndeosebi în ceea ce privește chestiunea acordării de măsuri reparatorii prin echivalent

bănesc.

Prin decizia civilă

nr. 485A din 22 septembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de reclamanta P.B.;

a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a admis contestația și, în consecință,

a modificat, în parte, dispoziția din 03 iunie 2009 a Primarului General, constatând

că reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentele

vândute, conform Legii nr. 112/1995, din imobilul în litigiu.

Pentru a decide astfel,

Curtea a reținut următoarele:

Prin decizia civilă

nr. 3062 din 03 octombrie 2000 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

obligat pârâtul Consiliul General al Municipiului București să lase reclamantei

P.B. în deplină proprietate și posesie imobilul din strada I.G., sector 3, compus

din teren în suprafață de 350 m.p. și construcție edificată pe acest teren, formată

din subsol, parter, etaj și mansardă.

Instanța a reținut că

preluarea de către stat a imobilului cu nerespectarea prevederilor art. I și II

din Decretul nr. 92/1950, echivalează cu o preluare fără titlu în sensul art. 1

alin. (4) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, astfel cum

au fost modificate și completate prin H.G. nr. 11/1997.

Curtea a reținut că, în

speță, în mod nejustificat a apreciat că apelanta a depășit termenul de depunere

a notificării, întrucât aceasta a formulat în termenul prevăzut de lege notificare,

prin intermediul unui executor judecătoresc din Cluj-Napoca și, prin raportare la

dispozițiile art. 22 alin. (3) cu referire la art. 22 alin. (4), nu se poate reține

că notificarea transmisă ulterior, prin executorul judecătoresc din capitală este

depusă tardiv. Intimatul avea obligația să se raporteze, ca moment al depunerii

notificării la prima solicitare, cea transmisă ulterior nefiind relevantă în cauză.

Cu aplicarea art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, reclamantei i se cuvin despăgubiri

prin echivalent pentru apartamentele vândute.

Împotriva acestei decizii,

a declarate recurs, în termen legal, pârâtul Municipiul București, prin Primar General,

criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate,

în sensul respingerii cererii de chemare in judecată ca neîntemeiată.

În dezvoltarea criticilor

formulate, recurentul-pârât a arătat că potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001,

„persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare

a prezentei legi persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură

a imobilului".

Alin. 3 din același art.

prevede că notificarea va fi comunicată prin executorul judecătoresc de pe lângă

judecătoria în a cărei circumscripție teritorială se află imobilul solicitat sau

în a cărei circumscripție își are sediul persoana juridică deținătoare a imobilului.

În lipsa acestor formalități cererea formulată nu poate avea valoare juridică.

Reclamanta trebuia să

facă dovada, în sensul detaliat de art. 5 din Legea nr. 10/2001, că nu au beneficiat

de acordurile internaționale încheiate de România, în cazul constatării ulterioare

a incidenței acestui text legal.

Dacă persoana îndreptățită

a primit despăgubiri, este condiționată restituirea în natură de rambursarea acestora.

În dosar a depus întâmpinare

intimata reclamantă, solicitând, în esență, respingere a recursului, ca nefondat.

Analizând decizia civilă

recurată din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a criticilor

formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, (devenit art. 22 după republicare), persoanele

pretins îndreptățite să obțină măsuri reparatorii în cadrul acestui act normativ

aveau obligația de a formula în termenul prevăzut de această dispoziție legală o

notificare prin care entitatea deținătoare era învestită cu analizarea pretențiilor

pe care înțelegea să le formuleze cu privire la un anumit imobil.

Instanța de apel a reținut

ca situație de fapt, necontestată în recurs, că reclamanta a formulat în termenul

prevăzut de lege notificare, prin intermediul unui executor judecătoresc din Cluj-Napoca.

În aceste condiții, Curtea

a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente, legea nesancționând

formularea notificării printr-un alt executor judecătoresc, prin Normele metodologice

de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007 stabilindu-se că

în cazul

în care notificarea s-a făcut prin intermediul unui executor judecătoresc cu încălcarea

competenței teritoriale, se va considera că notificarea s-a făcut totuși legal (prevalează

principiul realizării dreptului în raport de cel al respectării procedurii).

preluării imobilului l-a constituit Decretul–Lege nr. 92/1950, după cum a și reținut

instanța de apel, nu se pune problema aplicării art. 5 din Legea nr. 10/2001, iar

chestiunea despăgubirilor trebuia lămurită de recurent cu ocazia emiterii dispoziției

contestate, prin care s-a restituit în parte în natură imobilul, prezentul dosar

având ca obiect solicitarea de despăgubiri pentru partea de imobil care nu a putut

fi restituită în natură.

Ca atare, nefiind îndeplinite

cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în baza art. 312 alin. (1) din același

C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General împotriva deciziei

civile nr. 485A din 22 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 iunie 2011.