ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1708/2012

Asupra recursului de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 133 din 6 aprilie 2011 pronunțată de Judecătoria Bolintin Vale, în baza art. 334 C. proc. pen. a fost schimbată încadrarea juridică a faptei săvârșită de inculpata C.M., din infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 în infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 9 alin. (1) lit. b) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005. În baza art. 345 alin. (1), art. 320 1 C. proc. pen., și art. 9 alin. (1) lit. b) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005 a fost condamnată inculpata C.M. la 2 (doi) ani și 8 (opt) luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală.

În baza art. 71 raportat la art. 64 alin. (1) lit. a) teza II și lit. b) C. pen., i s-a interzis inculpatei dreptul de a fi aleasă în autorități publice sau în funcții elective publice și dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat. În baza art. 14 și art. 346 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 998 C. civ., a fost obligată inculpata la plata sumei de 922.622,00 lei despăgubiri civile către partea civilă Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Giurgiu. În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligată inculpata la plata sumei de 2.000,00 lei cheltuieli judiciare avansate de stat. S-a luat act că partea civilă nu a solicitat cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că prin rechizitoriul emis la data de 07 iulie 2010 în dosarul nr. 159/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Bolintin Vale și înregistrat pe rolul instanței sub nr. 2348/192/2010, a fost trimisă în judecată inculpata C.M. pentru infracțiunea de evaziune fiscală, faptă prev. și ped. de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005. În cursul urmăririi penale au fost administrate următoarele mijloace de probă: procesul – verbal de constatare întocmit de garda financiară, notele de constatare și calcul al prejudiciului, extrasele de cont, raportul de expertiză contabilă, actele depuse pentru deschiderea conturilor, actele de înființare a societății.

În fața instanței, Ministerul Finanțelor Publice, Agenția Națională de Administrare Fiscală – D.G.F.P.J. Giurgiu s-a constituit parte civilă cu suma de 922.622,00 lei. În cursul judecății au fost administrate următoarele mijloace de probă: declarație inculpată, acte de stare civilă, acte în circumstanțiere, acte în susținerea pretențiilor civile. Procesul s-a desfășurat conform art. 320 1 C. proc. pen. La termenul din 06 aprilie 2011, instanța a pus în discuția părților, la cererea procurorului, schimbarea încadrării juridice a faptei reținută în sarcina inculpatei prin actul de sesizare a instanței. Având în vedere că prejudiciul produs este mai mare de 100.000 euro în echivalentul monedei naționale, instanța de fond a schimbat încadrarea juridică a faptei săvârșită de inculpată din infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 în art. 9 alin. (1) lit. b) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005.

Din declarația inculpatei prin care aceasta recunoaște și regretă fapta comisă, coroborată cu mijloacele de probă administrate în cursul urmăririi penale, prima instanță a reținut următoarea situație de fapt: Prin încheierea nr. 711 din 13 martie 2008 pronunțată de Tribunalul Giurgiu s-a autorizat constituirea și s-a dispus înmatricularea în Registrul Comerțului a SC A.I. SRL cu sediul în Bolintin Vale, str. Palanca. Societatea a fost înregistrată la Oficiul Registrului Comerțului Giurgiu având ca asociat și administrator pe inculpata C.M. care în cursul judecății s-a căsătorit cu numitul C.M. luând numele de familie al acestuia. D.G.F.P. Alba a solicitat D.G.F.P. Giurgiu efectuarea unui control la SC A.I.

SRL, control care să vizeze verificarea înregistrării în contabilitatea firmei a unui număr de 29 de facturi emise de SC E.S. SRL pentru livrări de țeavă, tablă și sârmă de cupru. Această solicitare s-a făcut întrucât societatea din Zlatna solicitase rambursarea de TVA. În urma controlului efectuat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Giurgiu la societatea sus arătată în perioada februarie – decembrie 2008, s-a constatat că: - firma nu a depus nici o declarație fiscală de la înființare, motiv pentru care a fost trecută pe lista contribuabililor declarații inactivi, conform ordinului A.N.A.F. nr. 619/2008, - cele 29 de facturi emise către SC E.S. SRL nu au fost înregistrate în contabilitatea firmei; - la data de 29 decembrie 2008, în scopul de a sustrage de la plata taxelor și impozitelor datorate bugetului de stat, inculpata a cesionat firma unor cetățenii de origine egipteană.

Pentru a se stabili prejudiciul cauzat bugetului de stat prin neînregistrarea celor 29 de facturi fiscale s-a dispus efectuarea în cauză a unei expertize contabile care a concluzionat că prin activitatea sa, inculpata a cauzat bugetului de stat consolidat suma de 752.400,88 lei din care 354.643,75 lei impozit pe profit și 397.757,13 TVA de plată. După ce sumele de bani reprezentând contravaloarea bunurilor livrate erau virate în contul deschis la o agenție din București a R.B., erau ridicate în numerar de la ghișeu de către inculpată sau de numitul C.I., persoană împuternicită de aceasta. În drept s-a reținut că fapta inculpatei C.M. de a omite în tot sau în parte să evidențieze în actele contabile ori în alte documente legale operațiunile comerciale efectuate sau veniturile realizate întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală prev. și ped.

de art. 9 alin. (1) lit. b) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005. La stabilirea pedepsei, instanța de fond a avut în vedere, pe de o parte, faptul că inculpata a recunoscut și regretat fapta comisă și beneficiază de art. 320 1 C. proc. pen. iar pe de altă parte, faptul că aceasta nu a achitat nici un ban din suma datorată statului creându-și o situație de insolvabilitate astfel încât statul să nu poată recupera nici o sumă de bani. Împotriva sentinței a formulat recurs inculpata C.M., criticând individualizarea pedepsei și solicitând, în principal, a se pronunța o pedeapsă în condițiile art. 81 C. pen., cu motivarea că sunt întrunite toate cerințele textului de lege menționat. În subsidiar, inculpata a solicitat să se facă aplicarea art. 86 1 C. pen.

La termenul din data de 20 octombrie 2011 Curtea, din oficiu, a pus în discuție recalificarea căii de atac ca fiind apel, având în vedere împrejurarea că atât înainte de modificările aduse Codului de procedură penală prin Legea nr. 202/2010, cât și în actuala redactare a Codului de procedură penală, sentința prin care instanța competentă să se pronunțe în fond asupra cauzelor având ca obiect infracțiunea prev. de art. 9 din Legea nr. 241/2005 – judecătorie în reglementarea anterioară, tribunal în reglementarea actuală - este întotdeauna supusă apelului.

Curtea a constatat că deși calea de atac a fost calificată la momentul înregistrării dosarului ca recurs față de pronunțarea asupra fondului cauzei de către judecătorie raportat la obiectul cauzei, respectiv infracțiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 din Legea nr. 241/2005, calea de atac care se poate exercita împotriva hotărârii instanței de fond este apelul, infracțiunea de evaziune fiscală beneficiind atât sub imperiul dispozițiilor legii anterioare, cât și în prezent, atât de calea de atac a apelului cât și de calea de atac a recursului, fiind inadmisibilă privarea părților de o cale de atac prin schimbarea competenței materiale a instanței competente în prezent să judece în fond cauzele de evaziune fiscală prev. de art. 9 din Legea nr. 241/2005 (potrivit art. 27 pct. 1 lit. e 1 ) C. proc.

pen., tribunalul fiind instanța competentă să judece în primă instanță această infracțiune). Curtea a apreciat că prin schimbarea competenței materiale sub aspectul arătat, prin Legea nr. 202/2010 nu s-a produs nici o modificare în sensul posibilității exercitării celor două căi de atac, apel și recurs, împotriva hotărârilor pronunțate cu privire la această infracțiune. În ceea ce privește instanța competentă material să judece în prezent apelul declarat împotriva unei sentințe a judecătoriei prin care aceasta s-a pronunțat legal la momentul soluționării cauzei cu privire le fondul infracțiunii de evaziune fiscală, Curtea a reținut că este instanța competentă să judece apelul împotriva unei astfel de sentințe.

Potrivit dispozițiilor procedurale în vigoare în prezent, apelul împotriva unei sentințe de fond privind infracțiunea de evaziune fiscală este de competența Curții de Apel, chiar dacă asupra fondului s-a pronunțat judecătoria și nu tribunalul, în condițiile în care tribunalul nu mai poate judeca apeluri, față de dispozițiile procesual penale în vigoare, iar judecătoria era competentă material să judece infracțiunea de evaziune fiscală la momentul soluționării cauzei în fond. În consecință, în ședința publică din 20 octombrie 2011 Curtea a calificat calea de atac ca fiind apel și a constatat că potrivit legislației în vigoare și jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție, este instanța competentă să judece apelul formulat împotriva sentinței penale.

S-a reținut că apelul declarat de inculpată vizează doar modul de executare a pedepsei; aceasta a solicitat a se avea în vedere că deși instanța de fond a făcut aplicarea art. 320 1 C. proc. pen. și a redus limitele de pedeapsă, trebuia să constate că beneficiază și de dispozițiile art. 74 lit. a), b), c) C. pen. raportat la art. 6 C. pen., deoarece nu este cunoscută cu antecedente penale, a recunoscut fapta comisă atât in faza de urmărire penală, cât și în cursul cercetării judecătorești, este mamă a șase copii, cel mai mic are vârsta de 2 ani, astfel că scopul pedepsei poate fi atins și fără să fie privată de libertate. Examinând sentința penală raportat la motivele de apel, la dispozițiile art. 320 1 C. proc.

pen. și ale art. 371 și următoarele C. proc. pen., Curtea a apreciat că apelul declarat de inculpată este fondat. Întrucât inculpata s-a prevalat în fața primei instanțe de dispozițiile art. 320 1 C. proc. pen., recunoscând în totalitate faptele comise și renunțând la administrarea probelor s-a apreciat că temeiul pentru care poate exercita calea de atac a apelului este individualizarea pedepsei aplicate, iar nu existența vinovăției. Din punct de vedere al legalității, Curtea a constatat că pedeapsa stabilită de prima instanță respectă limitele prevăzute de art. 320 1 C. proc. pen. Potrivit art. 320 1 C. proc. pen., în cazul procedurii recunoașterii vinovăției, instanța va pronunța condamnarea inculpatului, care beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei închisorii, și de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei amenzii.

Cum pentru infracțiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005, minimul special al pedepsei închisorii este de 4 ani, iar maximul de 10 ani, reiese că, prin aplicarea art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen., instanța de fond nu putea stabili pedepse mai mici de 2 ani și 8 luni închisoare și mai mari de 7 ani și 6 luni închisoare. În consecință, s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatei, de 2 ani și 8 luni închisoare, respectă limitele prevăzute de lege. Referitor la reținerea dispozițiilor art. 74 lit. c) C. pen., Curtea a apreciat că atitudinea sinceră a inculpatei în fața instanței a fost deja valorificată prin aplicarea dispozițiilor art. 320 1 C. proc.

pen., iar inculpata nu a avut o atitudine cooperantă pe tot parcursul procesului penal, în cursul urmăririi penale dând declarații ambigue. De asemenea, s-a apreciat că reținerea circumstanțelor atenuante prev. de art. 74 lit. b) C. pen. nu se justifică, față de împrejurarea că inculpata nu a achitat nicio parte din suma datorată statului, prejudiciul nefiind recuperat. Cât privește circumstanța atenuantă prev. de art. 74 lit. a) C. pen., s-a reținut că lipsa antecedentelor penale nu este suficientă pentru a fi îndeplinite cerințele textului de lege menționat, fiind necesar ca inculpata să dovedească cu înscrisuri în circumstanțiere conduita sa bună anterior săvârșirii faptei.

Din caracterizarea aflată la dosarul cauzei la fila 49, Curtea a reținut că inculpata are un comportament corespunzător, nu creează probleme de ordin moral sau social, însă nici nu este cunoscută pentru merite deosebite în comunitate, iar simplul fapt că aceasta are șase copii în întreținere nu justifică reducerea pedepsei sub minimul special prevăzut de lege, după cum nu justifică nici comiterea unor fapte de asemenea gravitate. În consecință, Curtea a apreciat că nu există temeiuri pentru a se reține vreuna dintre circumstanțele atenuante prev. în art. 74 C. pen., și nici alte circumstanțe favorabile inculpatei care să poată fi avute în vedere din oficiu.

Referitor la modalitatea de executare a pedepsei stabilită de prima instanță - în regim de detenție - Curtea a constatat că deși faptele inculpatei sunt de o gravitate ridicată, raportat la cuantumul prejudiciului produs, circumstanțele personale ale acesteia permit aplicarea unei pedepse cu suspendarea executării. A reținut că inculpata nu este cunoscută cu antecedente penale, nu a mai comis alte fapte în perioada 2008 - 2011, are o familie numeroasă, astfel încât există toate premisele de a fi reintegrată în societate, iar scopul educativ și preventiv al pedepsei pot fi atinse și prin suspendarea executării acesteia, pe termenul de încercare prevăzut de lege.

Raportat la gravitatea faptei – evaziune fiscală cu un prejudiciu de peste 100000 de euro – Curtea a apreciat că se poate trage concluzia unei lipse de responsabilitate din partea inculpatei, astfel că a reținut că se impune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, iar nu suspendarea condiționată așa cum a solicitat aceasta. Raportat la urmările produse, concretizate în prejudiciul ridicat produs bugetului de stat, precum și la faptul că până la acest moment inculpata nu a achitat nimic din suma datorată bugetului de stat, Curtea a dispus ca supravegherea inculpatei să se facă de către Serviciul de probațiune pe durata unui termen de încercare de 6 ani. În consecință, prin decizia penală nr. 271 din 20 octombrie 2011, Curtea de Apel București, secția I penală, a admis apelul declarat de inculpata C.M., a desființat în parte sentința și rejudecând a făcut aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 86 1 C. pen.

cu instituirea în sarcina inculpatei pe durata termenului de încercare de 6 ani stabilit în conformitate cu dispozițiile art. 86 2 C. pen., a măsurilor de supraveghere prevăzute de art. 86 3 alin. (1) lit. a)-d) C. pen. Împotriva deciziei a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, care invocând cazurile de casare prev. de art. 385 9 alin. (1) pct. 3 și 11 C. proc. pen. a susținut că hotărârea instanței de fond - urmare modificărilor aduse art. 27 pct. 2 C. proc. pen. prin Legea nr. 202/2010 – putea fi atacată doar cu recurs, iar competența de soluționare a acestei căi de atac revenea Curții de Apel București. Examinând hotărârea atacată atât prin prisma motivelor invocate de parchet, dar și din oficiu, în conformitate cu dispozițiile art. 385 9 pct. 17 1 și alin. ultim C. proc.

pen., Înalta Curte constată că recursul este fondat, dar pentru alte considerente decât cele arătate în scris și susținute oral de procurorul de ședință. Din actele și lucrările dosarului rezultă că intimata inculpată C.M. a fost trimisă în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, prev. și ped. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 constând în aceea că în calitate de asociat și administrator al SC A.I. SRL a omis să evidențieze în actele contabile ale societății ori în alte documente legale, operațiunile comerciale efectuate sau veniturile realizate, cauzând bugetului de stat un prejudiciu în sumă de 752.400,88 lei din care, 354.643,75 lei reprezentând impozit pe profit și 397.57,13 lei, reprezentând TVA.

Întrucât prejudiciul cauzat de inculpată este mai mare de 100.000 euro în echivalentul monedei naționale, instanța de fond a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei reținută în sarcina intimatei inculpate prin rechizitoriu din infracțiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 în infracțiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005. Art. XXIV din Legea nr. 202/2010, în alin. (1) prevede că „Hotărârile pronunțate în cauzele penale înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul”. Alin. (2) al textului de lege sus-menționat prevede că „procesele în curs de judecată la data schimbării competenței instanțelor legal investite vor continua să fie judecate de acele instanțe, dispozițiile referitoare la competența instanțelor C. proc.

pen., republicat, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu cele aduse prin prezenta lege, aplicându-se numai cauzelor cu care instanțele au fost sesizate după intrarea în vigoare a prezentei legi”. Alin. (3) al textului de lege sus-menționat prevede că „În caz de desființare sau casare cu trimitere spre rejudecare, dispozițiile prezentei legi privitoare la competență sunt aplicabile”. Prin Legea nr. 202/2010, infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute în art. 9 din Legea nr. 241/2005 au fost trecute din competența de judecată în primă instanță a judecătoriei, în competența tribunalului (art. 27 pct. 1 lit. e 1 ) C. proc. pen.). Atât înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, cât și după intrarea în vigoare a acestui act normativ, sentințele privind infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute în art. 9 din Legea nr. 241/2005 sunt supuse apelului și recursului.

Prin urmare, nici înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, nici după intrarea în vigoare a acestei legi, sentințele privind infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 din Legea nr. 241/2005 nu sunt supuse unei singure căi de atac (recursul), ci apelului și recursului. Neoperând prin Legea nr. 202/2010 nicio modificare referitoare la numărul căilor de atac în cazul sentințelor privind infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute în art. 9 din Legea nr. 241/2005, normele tranzitorii referitoare la numărul căilor de atac (XXIV alin. (1) din Legea nr. 202/2010 din interpretarea căruia s-ar desprinde concluzia că sentințele pronunțate de judecătorii după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 sunt supuse numai căii de atac a recursului) nu sunt incidente în cazul acestei categorii de sentințe.

Singura normă tranzitorie referitoare la numărul căilor de atac – art. XXIV alin. (1) din Legea nr. 202/2010 - privește acele categorii de sentințe pentru care legea nouă a eliminat o cale de atac (apelul), iar nu și sentințele pentru care posibilitatea atacării atât cu apel, cât și cu recurs, a rămas nemodificată. O normă tranzitorie nu poate privi decât o situație modificată, iar nu și o situație nemodificată. Este ceea ce rezultă din formularea art. XXIV alin. (1) sus-menționat „hotărârile (…) rămân supuse căilor de atac”- utilizarea verbului rămân incluzând ideea că pe viitor hotărârile la care se referă nu mai sunt supuse acelorași căi de atac, nu mai sunt supuse căilor de atac anterioare.

În consecință, în opinia Înaltei Curți, dispozițiile art. XXIV alin. (1) din Legea nr. 202/2010 – singurele dispoziții legale care se referă la căile de atac - nu sunt incidente în cazul sentințelor privind infracțiunile de evaziune fiscală prev. de art. 9 din Legea nr. 241/2005. Referitor la instanța competentă să judece căile de atac formulate împotriva sentințelor penale pronunțate în cazul infracțiunilor de evaziune fiscale prevăzute de art. 9 din Legea nr. 241/2005, din interpretarea dispozițiilor art. XXIV alin. (2) și (3) din Legea nr. 202/2010 rezultă că sentințele privind infracțiunile prev. de art. 9 din Legea nr. 241/2005 pronunțate de judecătorii după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 sunt supuse apelului la tribunal și recursului la curtea de apel.

Astfel, art. XXIV alin. (2) din Legea nr. 202/2010 constituie temeiul legal pentru continuarea judecării în primă instanță a infracțiunilor de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 din Legea nr. 241/2005 de către judecătorii după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 dacă aceste instanțe au fost legal investite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010. Referirea la „procesele în curs de judecată” cuprinsă în art. XXIV alin. (2) vizează însă, nu numai judecata în primă instanță, ci și judecata în apel și recurs. În același timp, art. XXIV alin. (3) din Legea nr. 202/2010 prevede că, în caz de desființare sau casare cu trimitere spre rejudecare (la prima instanță) sunt aplicabile noile dispoziții privind competența, de unde rezultă că, în lipsa dispoziției de desființare sau casare cu trimitere spre rejudecare (la prima instanță) sunt aplicabile vechile dispoziții privind competența de judecată în apel și în recurs.

Raportând dispozițiile legale sus-menționate la speța dedusă judecății, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. c) C. proc. pen., se va admite recursul declarat de parchet, se va casa decizia și se va trimite cauza pentru rejudecarea apelului declarat de inculpata C.M. împotriva sentinței penale nr. 133/2011 pronunțată de Judecătoria Bolintin Vale la data de 6 aprilie 2011, la Tribunalul Giurgiu. În conformitate cu dispozițiile art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva deciziei penale nr. 271 din 20 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a I-a penală, privind pe intimata inculpată C.M. Casează decizia recurată și trimite cauza pentru rejudecarea apelului inculpatei la Tribunalul Giurgiu. Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului. Definitivă. Pronunțată în ședință publică azi 23 mai 2012.