ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 792/2012
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 792/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Deliberând, în condițiile art. 256 alin.
(1) C. proc. civ., asupra recursului de față;
Prin sentința civilă nr. 446 din 13
septembrie 2010, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, în dosarul nr. 2750/101/2010,
s-a admis în parte cererea formulată de reclamantul R.I.V., în contradictoriu
pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca
obiect Legea nr. 221/2009.
A fost obligat pârâtul la plata
către reclamant a sumei de 10.000 euro reprezentând daune morale, respectiv
5000 euro, în calitate de descendent gr. I și 5000 euro în calitate de
descendent gr. II al autorilor săi.
Pentru a decide astfel, tribunalul a
reținut că reclamantul împreună cu întreaga familie au fost dislocați la data
de 02 martie 1949, prin Decretul nr. 83/1949, și li s-a fixat domiciliu
obligatoriu în orașul Slatina, județul Olt, iar prin decizia M.A.I. nr. 6100/1955,
li s-au ridicat restricțiile domiciliare la data de 27 iulie 1955, după 6 ani,
4 luni și 25 de zile. În orașul Slatina au trăit timp de câteva luni din mila
unor oameni la marginea orașului, într-o magazie, mâncând ce le dădeau alții,
tatăl său muncind ca ziler pe la diferite familii, iar reclamantul a fost
nevoit să renunțe la studii.
Instanța a făcut trimitere la
dispozițiile art. 3 alin. (1) din lege, text care definește noțiunea de măsură
administrativă și a apreciat că reclamantul este îndreptățit la despăgubiri în
conformitate cu art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în cuantum de
10.000 euro reprezentând daune morale.
Tribunalul a făcut trimitere la
modificările aduse Legii nr. 221/2009 prin O.U.G. nr. 62/2010 și a analizat
actele de stare civilă depuse și adresa nr. 162 din 10 septembrie 1991 a
Ministerului Justiției, din care rezultă că tatăl și bunicii reclamantului au
suferit măsuri abuzive, constând în dislocare și stabilire de domiciliu
obligatoriu, apreciind că reclamantul este îndreptățit la despăgubiri conform art.
5 alin. (1) lit. a) pct. 2 din Legea nr. 221/2009, respectiv 5000 euro pentru
tatăl său și conform art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 3 din Legea nr. 221/2009,
respectiv 5000 euro, câte 2500 euro pentru fiecare din cei doi bunici.
Împotriva sentinței au declarat apel
ambele părți, susținând că este nelegală.
Prin decizia civilă nr. 96 din 14
februarie 2011 a Curții de Apel Craiova – secția I civilă și pentru cauze cu
minori și de familie s-a respins apelul formulat de reclamantul R.I.V.; s-a
admis apelul formulat de pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul
Finanțelor Publice, s-a schimbat sentința și s-a respins acțiunea formulată de
reclamant.
Pentru a pronunța această decizie,
Curtea a reținut următoarele:
Soluția adoptată de tribunal este
nelegală, întrucât dispozițiile legale pe care reclamantul și-a întemeiat
acțiunea, nu mai sunt aplicabile, fiind declarate neconstituționale.
Astfel, prin decizia nr. 1358 din 21
octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie
2010, au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a)
din Legea nr. 221/2009, instanța trebuind să se raporteze la dispozițiile art. 31
alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și art. 147 din Constituție.
Potrivit art. 147 alin. (1) din
Constituție, dispozițiile din legile, ordonanțele, regulamentele în vigoare
care au fost declarate neconstituționale, își încetează efectele după 45 de
zile de la publicarea deciziei în M. Of., iar pe durata acestui termen
dispozițiile a căror neconstituționalitate s-a constatat, sunt suspendate de
drept.
În raport de dispozițiile art. 31 alin.
(1) și (3) din Legea nr. 47/1992, decizia care a declarat
neconstituționalitatea unei dispoziții legale este definitivă și obligatorie,
iar efectele sale se răsfrâng și în alte cauze, nu numai în cauza în care a
fost invocată excepția.
Decizia este general – obligatorie,
opozabilă „erga ommnes”, inclusiv pentru instanțele judecătorești și are putere
numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare decizia are efect în
cauzele aflate în curs de soluționare, sau care se vor soluționa în viitor.
Concluzia care se impune este aceea
că dispoziția din lege declarată neconstituțională nu se mai aplică, instanța
investită cu soluționarea unei acțiuni căreia i se aplicau dispozițiile
declarate neconstituționale, continuând soluționarea cauzei, are obligația să
nu aplice în cauză dispozițiile legale a căror neconstituționalitate a fost
constatată prin decizia Curții Constituționale.
În atare situație, criticile
formulate de pârât pe fondul litigiului nu se mai impun a fi examinate, în
prezent, neexistând temei legal pentru soluționarea acțiunii promovată de
reclamant.
Pe de altă parte, s-a constatat că
reclamantul a beneficiat de reparația acordată prin Decretul – Lege nr. 118/1990.
Astfel, prin Hotărârea nr. 943 din 8
octombrie 1991 emisă de Comisia Județeană Mehedinți, s-a acordat reclamantului
o indemnizație lunară de 1280 lei, acestei indemnizații adăugându-i-se și alte
înlesniri cu caracter reparatoriu stipulate de art. 8 din Decretul – Lege nr. 118/1990,
respectiv: scutire de plata impozitelor și taxelor locale, asistență medicală
și medicamente în mod gratuit și prioritar atât în tratament ambulatoriu cât și
pe timpul spitalizărilor, 12 călătorii gratuite anual pe calea ferată cu clasa
I pe toate categoriile de trenuri, cu mijloacele de transport fluviale, urbane,
gratuit.
În atare situație, ne mai existând
temei legal pentru admiterea acțiunii, s-a constatat fondat apelul declarat de
pârât în conformitate cu art. 296 C. proc. civ.
Cu aceeași
motivare s-a respins și apelul reclamantului, constatându-se că, deși prin
decizia Curții
Constituționale nr. 1354/2010 a fost declarată neconstituțională O.U.G. nr. 62/2010,
efectele acesteia au fost înlăturate prin Decizia nr. 1358/2010 pronunțată de
Curtea Constituțională.
Împotriva acestei decizii a declarat
recurs, în termen legal, reclamantul R.I.V.
Criticile formulate prin motivele de
recurs vizează, în esență, următoarele aspecte:
Nulitatea prevăzută de art. 304 pct.
5 C. proc. civ., respectiv decizia este lovită de nulitate deoarece au fost
încălcate formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin.
(2) C. proc. civ.
În acest sens, recurentul susține că
nu a fost legal citat la termenul de judecată din 14 februarie 2011, termen la
care a fost pronunțată decizia atacată. În data de 15 decembrie 2010 cauza a
fost suspendată în temeiul art. 242 C. proc. civ. Acesta nu a formulat cerere
de repunere pe rol a cauzei și nu a primit citație pentru termenul de judecată
la care s-a pronunțat decizia atacată.
Consideră că i-a fost încălcat
dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil, în sensul cerințelor art.
6 pct. 1 al Convenției, respectiv o cauză să fie
examinată în mod echitabil, trebuie înțeleasă în sensul de a se asigura
respectarea
principiilor fundamentale ale oricărui proces și anume,
principiul
contradictorialității și
principiul dreptului la apărare, ambele asigurând egalitatea dep
lină a
părților în proces. Dreptul la un proces echitabil înseamnă și posibilitatea
rezonabilă a oricărei părți de a expune cauza sa instanței de judecată î
n condiții care să nu o dezavantajeze față de
partea adversă, ceea ce se re
alizează prin asigurarea dreptului său la
apărare.
Se invocă, în continuare, motivul de
nelegalitate reglementat
de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea pronunțată fiind lipsită de temei
legal și dată cu încălcarea esențială și aplicarea greșită a legii.
Instanța de apel a interpretat în
mod greșit dispozițiile deciziilor nr. 1354/2010 și nr. 1358/2010 ale Curții
Constituționale, care nu își produc efectele asupra proceselor în curs de
judecată.
Prin
Hotărârea nr. 943 din 08 octombrie 1991 a Comisiei Județene Mehedinți - De
cret nr. 118/1990, s-a acordat lui R.D., o
indemnizație lunară de 1280
ROL, pentru perioada cât a fost dislocat.
În aceste împrejurări, sunt pe
deplin aplicabile prevederile art. 3 și art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Prin
urmare, se solicită să se admită recursul, să se modifice decizia atacată, iar
într-o primă teză, solicită casarea acesteia și trimiterea cauzei spre
rejudecare, iar în altă teză, pe fond, să se majoreze cuantumul despăgubirilor
acordate de instanța de fond, prin admiterea în totalitate a cererii
reclamantului.
Examinând recursul prin prisma
criticilor invocate, Înalta Curte constată că nu este fondat, urmând să îl
respingă, pentru considerentele ce succed:
Referitor la primul motiv de recurs
prin care se invocă nelegalitatea îndeplinirii procedurii de citare cu
reclamantul
la termenul
de judecată din 14 februarie 2011, termen la care a fost pronunțată decizia
atacată, motiv ce se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.,
respectiv încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității
de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este fondat.
Astfel, pentru termenul la care s-a
judecat pricina în apel, și anume 14 februarie 2011, apelantul reclamant a fost
în mod legal citat la adresa indicată în dosar, dovada de îndeplinire a
procedurii de citare conform Legii nr. 202/2010 fiind înmânată unei „rude cu
destinatarul”, care a primit-o, a semnat-o, legitimându-se cu actul de
identitate, conform procesului – verbal încheiat
de agentul însărcinat cu înmânarea citației
, acesta certificând identitatea și
semnătura primitorului (fila 35 - dosar apel).
Prin urmare, îndeplinirea procedurii
de citare cu apelantul reclamant,
la termenul de judecată din 14 februarie 2011, s-a făcut cu
respectarea întocmai a dispozițiilor art. 92 alin. (3) C. proc. civ., citația
fiind primită și semnată de o persoană din familie (în calitate de fiică),
astfel cum dispune expres textul de lege.
Mai mult, conform art. 100 alin. (4)
C. proc. civ., procesul verbal astfel încheiat face dovadă până la înscrierea
în fals cu privire la faptele constatate personal de cel care l-a încheiat.
În speță, apelantul reclamant nu a
făcut dovada declanșării procedurii falsului împotriva procesului verbal
încheiat
de agentul
însărcinat cu înmânarea citației.
Analizând criticile formulate de
recurentul reclamant din perspectiva motivului de nelegalitate reglementat de art.
304 pct. 9 C. proc.
civ.,
Înalta Curte
constată că cele referitoare la respingerea cererii de acordare a daunelor
morale față de greșita înlăturare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din
Legea nr. 221/2009, urmează a fi analizate din perspectiva Deciziei nr. 12 din
19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, Nr. 789 din 7
noiembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în
interesul legii.
Problema de drept, din perspectiva
căreia a fost soluționată speța în mod definitiv, nu este cea a îndreptățirii
reclamantului la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a)
din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi
aplicat cauzei supusă soluționării în recurs, în condițiile în care a fost
declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de
constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie
2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, dată de la
care a devenit obligatorie pentru instanțele de judecată.
După cum a reținut și instanța de
apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituția României, dispozițiile din legile
în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45
de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest
interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu
dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele
dispoziții fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului
menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării
în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru
viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din
Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții
Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.
În raport de această reglementare,
constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea
neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,
care produce efecte pentru viitor și erga ommnes, se aplică și acțiunilor în
curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reține că această problemă de
drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de
Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, mai sus-menționată,
în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte
juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M.
Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o
hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare Deciziei nr.
1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza
I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei
juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei
instanței de contencios constituțional în M. Of.
Or, în speță, la data publicării în M.
Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,
nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată
definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune nici că, fiind
promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a)
din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se
întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem
în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate
după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o
situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident
noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea
definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art.
147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea
ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel, ar însemna ca
un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu
ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția
interzice în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că
deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie
unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce
înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau
situațiilor juridice deja constituite.
În speță, nu există însă un drept
definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de
protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, câtă vreme la data
publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre
definitivă, care să fi confirmat dreptul său.
Concluzionând, prin intervenția
instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție
de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat
democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.
De aceea, nu se poate susține că
prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte
erga ommnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se
poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale
cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al
coerenței și al stabilității juridice.
Pentru toate aceste considerente, în
aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va
respinge ca nefondat recursul, cu consecința menținerii deciziei pronunțate de
instanța de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul
declarat de reclamantul R.I.V. împotriva deciziei nr. 96 din 14 februarie 2011 a Curții de Apel Craiova – secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică,
astăzi 09 februarie 2012.