ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3204/2010

Asupra conflictului negativ de competență de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Fetești la data de 09 iulie 2008, reclamantul G.l. a chemat în judecată pe pârâta A.M., solicitând pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare pentru suprafața de 2 ha și 6.000 mp teren situat în extravilanul comunei Ciochina, județul Ialomița. Judecătoria Fetești, prin Sentința civilă nr. 2035 din 16 octombrie 2008, și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Slobozia. Excepția de necompetență teritorială a fost invocată de instanță, din oficiu, în raport de dispozițiile art. 13 C. proc.

civ., reținându-se că imobilul litigios este situat în raza teritorială a Judecătoriei Slobozia. Judecătoriei Slobozia a pronunțat Sentința civilă nr. 3291 din 26 noiembrie 2008, prin care a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată de reclamant, și și-a declinat competența în favoarea Judecătoriei Constanța. Pentru a hotărî astfel, această instanță a reținut că, în speță, nu-și găsesc aplicarea dispozițiile art. 13 C. proc. civ., deoarece acțiunea dedusă judecății nu este o acțiune reală, ci o acțiune personală imobiliară, situație în care competența teritorială se stabilește potrivit art. 5 C. proc. civ., în raport de domiciliul pârâtului. Cum, în speță, domiciliul pârâtei este în Constanța, instanța competentă teritorial este Judecătoria Constanța.

Prin Sentința civilă nr. 2817 din 16 februarie 2009, Judecătoria Constanța a admis excepția necompetenței sale teritoriale, cu consecința declinării competenței de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Fetești și, constatând ivit conflict negativ de competență între ea și Judecătoria Fetești, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență. În motivarea soluției de declinare s-a reținut că, față de caracterul mixt al acțiunii în pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare a unui imobil, competența teritorială se stabilește potrivit art. 13, iar nu art. 5 C. proc. civ. În consecință, întrucât imobilul litigios se află în raza teritorială a Judecătoriei Fetești, această instanță este competentă să judece în primă instanță cauza.

Învestită cu soluționarea conflictului negativ de competență, în condițiile art. 22 alin. (3) raportat la art. 20 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: În speță, reclamantul a sesizat Judecătoria Fetești cu o acțiune în pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare pentru un bun imobil, susținând că a încheiat cu pârâta un antecontract de vânzare-cumpărare, pe care aceasta a refuzat să-1 execute, neprezentându-se la notariat în vederea perfectării actului de vânzare-cumpărare în formă autentică. Antecontractul de vânzare-cumpărare nu este o convenție translativă de proprietate, ci dă naștere doar la un drept de creanță, ce are ca obligație corelativă o obligație de a face, respectiv de a încheia ulterior contractul translativ de proprietate.

Prin urmare, ținând seama de natura și obiectul dreptului exercitat pe calea acțiunii deduse judecății, aceasta este o acțiune personală imobiliară, așa încât competența ei de soluționare nu se stabilește potrivit art. 13, aplicabil exclusiv acțiunilor reale imobiliare, ci potrivit dispozițiilor de drept comun ale art. 5 C. proc. civ., potrivit cărora cererea se face la instanța domiciliului pârâtului. Norma înscrisă în art. 5 C. proc. civ. are caracter relativ, de ordine privată. Astfel, din coroborarea art. 159 pct. 3 cu art. 19 C. proc. civ. rezultă că numai în pricinile privitoare la bunuri și numai dacă nu este vorba de unul din cazurile prevăzute de art. 13 - 16 C. proc. civ., competența teritorială este relativă.

Cum, în speță, este vorba despre o pricină privitoare la bunuri, dar care nu se încadrează în cazurile prevăzute de art. 14 - 16 C. proc. civ., ce se referă la cererile în materie de moștenire, în materie de societate și respectiv în materie de insolvență, și nici în cel prevăzut de art. 13 C. proc. civ., deoarece nu este o acțiune reală imobiliară, ci una personală imobiliară, norma de competență teritorială ce-i este aplicabilă, înscrisă în art. 5 C. proc. civ., are caracter de ordine privată. Fiind vorba despre o normă de competență teritorială relativă, nesocotirea ei putea fi invocată pe calea excepției de necompetență numai de către pârât și numai până la prima zi de înfățișare, în caz contrar instanța sesizată rămânând competentă să judece litigiul, ca urmare a decăderii pârâtului din dreptul de a invoca o excepție relativă.

Prin urmare, nu are nicio relevanță, în speță, că instanța sesizată de reclamant cu cererea de chemare în judecată, respectiv Judecătoria Fetești, nu era cea de la domiciliul pârâtei, pentru că atâta timp cât pârâta, singura care putea invoca excepția de necompetență teritorială relativă, nu a invocat-o, Judecătoria Fetești a rămas competentă să judece litigiul, neavând dreptul să ridice, din oficiu, excepția de necompetență teritorială relativă, cum greșit s-a procedat în cauză. Pe cale de consecință, Înalta Curte va stabili competența teritorială de judecare a cauzei în primă instanță în favoarea Judecătoriei Fetești.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul G.l. și pe pârâta A.M. în favoarea Judecătoriei Fetești. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 mai 2010. Procesat de GGC - LM