CASE OF OYA ATAMAN v. TURKEY

Reclamantul s-a născut în 1970 și trăiește la Istanbul. La 22 aprilie 2000, reclamantul, un avocat și membru al consiliului administrativ al Asociației pentru Drepturile Omului din Istanbul, a organizat o demonstrație în Piața Sultanahmet din Istanbul, sub forma unei marșe urmate de o declarație către presă, pentru a protesta împotriva planurilor de penitenciare de tip "F". La aproximativ 12 prânz un grup de patruzeci și cincizeci de persoane marcand plase și semne adunate în pătrat, sub conducerea reclamantului și Eren Keskin, un avocat și președinte al Asociației pentru Drepturile Omului din Istanbul. Poliția a cerut grupului să se disperse și să pună capăt adunării și le-a informat prin intermediul unui altavoacă că demonstrația, pentru care nu a fost depusă o notificare anterioară, este ilegală și a fost probabil să provoace probleme de ordine publică la o perioadă de zi ocupată. Manifestanții au refuzat să se supună și au încercat să continue să mărșăluiască spre poliție, care a dispersat grupul folosind un fel de gaz lacrimogen cunoscut sub numele de „sputerizare lacrimă”. Poliția a arestat 39 de manifestanți, inclusiv reclamantul, și le-a dus la o secție de poliție. După un control de identitate, și având în vedere profesia ei, reclamantul a fost eliberat la ora 12.45. La 26 aprilie 2000, reclamantul a depus o plângere penală la biroul procurorului Beyoğlu împotriva șefului poliției de securitate din Istanbul și a ofițerilor de poliție în cauză, susținând că a fost tratată rău prin utilizarea spray-ului de piper, arestată ilegal și împiedicată să facă declarația publică programată pentru sfârșitul demonstrației. 10. La 29 iunie 2000, biroul procurorului public a întrerupt procedurile din cauza faptului că nu s-a comis nicio infracțiune. 11. La 25 iulie 2000, reclamantul a solicitat Curtea Beyoğlu Assize, care a solicitat ca această decizie să fie anulată. 12. La 25 septembrie 2000, Curtea Assize a susținut decizia că nu există niciun caz de răspuns. 13. art. 34 din Constituție prevede: „Toată lumea are dreptul să desfășoare întruniri neînarmate și pașnice și marșe de demonstrație fără permisiunea prealabilă. ... formalitățile, condițiile și procedurile care reglementează exercitarea dreptului de a desfășura întruniri și marșe de demonstrație sunt prescrise de lege.” 14. La timpul material secțiunea 10 din Legea nr. 2911 privind reuniunile și marșurile a fost exprimată după cum urmează: „Pentru a avea loc o ședință, biroul guvernatorului sau autoritățile din districtul în care este planificată demonstrația trebuie să fie informată, în timpul orelor de deschidere și cel puțin șaptezeci și două de ore înainte de întâlnire, printr-un anunț care conține semnătura tuturor membrilor consiliului de organizare ...” 15. Secțiunea 22 din aceeași Lege interzice demonstrații și procesiuni pe străzile publice, în parcuri, locuri de cultură și clădiri în care se bazează serviciile publice. Demonstrațiile organizate în pătrate publice trebuie să respecte instrucțiunile de securitate și să nu perturbeze circulația persoanelor sau transportul public. În sfârșit, art. 24 prevede că manifestațiile și procesiunile care nu respectă dispozițiile prezentei Acte vor fi dispersate prin forță în ordinea guvernatorului și după ce manifestanții au fost avertizați. 16. Comisia Europeană pentru Democrație prin Lege (Comisia de la Veneția) a adoptat în cea de-a 64-a sesiune plenară (21-22 octombrie 2005) un aviz care interpretează orientările OSCE/ODHIR privind elaborarea de legi privind libertatea de adunare în ceea ce privește reglementarea reuniunilor publice. Înființarea unui regim de notificare prealabilă a adunărilor pacifice nu se extinde neapărat la încălcarea dreptului. De fapt, în mai multe țări europene există astfel de regimuri. Nevoia de notificare anterioară apare în general în ceea ce privește anumite reuniuni sau assemblări – de exemplu, atunci când este planificată să se desfășoare o procesiune pe autostradă, sau se preconizează ca o assemblare statică să se desfășoare pe o pătrată publică – care impune poliției și alte autorități să permită să se desfășoare și să nu utilizeze competențe pe care acestea le pot avea în mod valabil (de exemplu, de reglementare a traficului) pentru a obstrucționa evenimentul.” Totuși, Comisia de la Veneția a subliniat în mod clar că regimul de notificare anterioară nu trebuie să restricționeze indirect dreptul la reuniuni pașnice prin, de exemplu, prevederea unor cerințe prea detaliate și complicate, sau impunerea unor condiții procedurale prea oneroase (punctul 30 din aviz). 17. În conformitate cu articolul I § 5 din Convenția privind interzicerea dezvoltării, producției, stocării și utilizării armelor chimice și asupra distrugerii lor din 13 ianuarie 1993 („CWC”), fiecare stat parte se angajează să nu utilizeze agenții de control al revoltelor ca metodă de război. Nu sunt considerate arme chimice gaze sau așa-numite „pneumatice” (CWC conține o anexă care include denumirea produselor chimice interzise). Utilizarea unor astfel de metode este autorizată în scopul aplicării legii, inclusiv controlul revoltelor interne (articolul II § 9 litera (d)). Nici statul CWC care ar putea fi implicat de către organismele de stat în menținerea ordinului public. Aceasta rămâne o chestiune pentru puterea suverană a statului în cauză. CWC a intrat în vigoare cu privire la Turcia la 11 iunie 1997. 18. Se recunoaște că utilizarea de „ spray de pepper” poate produce efecte cum ar fi probleme respiratorii, greață, vărsături, iritație a tractului respirator, iritație a conductelor și ochilor lacrimi, spasme, dureri în piept, dermatită sau alergii. La doze puternice, aceasta poate provoca necroză a țesutului în tractul respirator sau digestiv, edem pulmonar sau hemoragie internă (hemoragie a glandei suprarenale).