ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3191/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3191/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 629 din 25

noiembrie  2008, pronunțată de Tribunalul Cluj, secția civilă, s-a respins

plângerea formulată de reclamantul N.I. împotriva Dispoziției nr. 316 din 25

iulie 2008 a Consiliului județean Cluj, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul

județean Cluj.

În pronunțarea

acestei sentințe, prima instanță a reținut că reclamantul a formulat notificare

prin care a solicitat măsuri reparatorii pentru imobilele înscrise în CF nr.

"X", "Y" și "Z" Cluj.

Aceste imobile au

fost proprietatea tabulară a numiților C.I. și C.E.

Autorul

reclamantului, C.M., este moștenitor al defunctului C.I., fiind rudă colaterală

de grad IV, respectiv văr primar.

C.I. a decedat

înaintea soției sale, C.E., toate drepturile și obligațiile sale fiind

transmise în patrimoniul soției supraviețuitoare, singura moștenitoare conform

Certificatului de moștenitor nr. 836 din 25 iunie 1974.

Prin urmare, pentru a

putea beneficia de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru

imobilele în litigiu, autorul reclamantului ar fi trebuit să fie moștenitorul

lui C.E. și nu al vărului său, C.I.

Doar moștenitorii

legali ai defunctei C.E. pot fi considerați persoane îndreptățite la

restituire, în baza art. 4 din Legea nr. 10/2001, nu și autorul reclamantului.

În consecință, nici

reclamantul nu este îndreptățit să beneficieze de măsuri reparatorii.

Împotriva acestei

sentințe civile a declarat apel reclamantul, care a fost respins, ca nefondat,

prin Decizia civilă nr. 99A din 20 martie 2009 pronunțată de Curtea de Apel

Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie.

În pronunțarea

acestei decizii, Curtea de Apel a reținut, cu privire la primul motiv de apel,

prin care se afirmă că soția fostului proprietar tabular nu putea moșteni

imobilele revendicate întrucât C.I. nu le mai avea în patrimoniu la data

decesului, fiind preluate de către stat, că susținerile respective sunt

neîntemeiate.

Imobilul teren și

construcție, în suprafață de 168 mp, a făcut obiectul dreptului de proprietate

tabulară a lui C.I., asupra etajelor I și II, drept înscris în CF nr.

"Z" Cluj-Napoca, cu nr. top. "Z1"/II și nr. top.

"Z1"/III, și a soției acestuia C.E., asupra parterului, drept înscris

în CF nr. "Y" Cluj-Napoca, cu nr. top. "Z1"/I, coproprietatea

asupra părților indivize comune reprezentând terenul, fundația, pivnițele,

intrările și instalațiile, potrivit CF nr. "X" Cluj, cu nr.

top."Z1".

Acest imobil a fost

preluat, în întregime, de Statul Român, de la soții C.I. și C.E., prin Decretul

nr. 39/1949, dreptul statului fiind înscris în colile funciare, în baza

Încheierii nr. 3897/1949, cu tidu de expropriere pentru utilitate publică.

Proprietarul tabular

C.I. a decedat la 30 mai 1974, moștenitor legal exclusiv fiind soția

supraviețuitoare C.E., în condițiile în care fiul acestora, C.I.Ș., a renunțat

la succesiunea după tată, prin Declarația autentică de renunțare nr. 5155/1974,

conform celor constatate prin Certificatul de moștenitor nr. 836 din 25 iunie

1974, eliberat de Notariatul de stat județean Cluj.

La 3 august 1986 a

intervenit decesul lui C.I.Ș., iar C.E. a decedat la 6 august 1997, conform

certificatelor de deces și a acelor de stare civilă depuse la dosar.

Prin urmare, potrivit

celor stabilite prin certificatul de moștenitor sus-menționat, a cărui

valabilitate nu a fost contestată, soția supraviețuitoare a defunctului

proprietar tabular, C.I., a devenit titularul întregului patrimoniul

succesoral, ca unic moștenitor, chiar dacă, în concret, emolumentul cules nu

cuprindea, ca element al activului patrimonial, dreptul de proprietate asupra imobilului

în litigiu, preluat de stat, anterior.

Din perspectiva

acestui moștenitor interesează nu culegerea efectivă a întregii moșteniri, ci

vocația sa universală, posibilitatea conferită de lege de a culege întreaga

universalitate. Or, vocația universală nu se referă la bunuri determinate și,

în toate cazurile, ea operează de drept, de la data deschiderii moștenirii.

Întregul patrimoniu

al defunctului a fost transmis moștenitorului unic, patrimoniu în care intră

drepturile și obligațiile defunctului, inclusiv acțiunile patrimoniale la care

acesta avea dreptul.

În virtutea vocației

sale universale, C.E. ar fi putut pretinde măsuri reparatorii, în baza Legii

nr. 10/2001, cu privire la întregul imobil preluat de stat, în nume propriu, în

limitele dreptului care i-a aparținut, dar și în calitate de moștenitor, pentru

dreptul care a aparținut soțului său, C.I., predecedat, în acest sens fiind

dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, republicată.

Cel de-al doilea

motiv de apel se referă la faptul că soția fostului proprietar tabular nu

beneficiază de nici un drept asupra imobilului revendicat pentru că nu a depus

notificare.

Este adevărat că C.E.

nu a formulat un asemenea demers, în condițiile și în temeiul Legii nr. 10/2001,

deoarece a decedat înainte de intrarea în vigoare a legii speciale reparatorii.

Reclamantul este

beneficiarul Testamentului autentic nr. 292 din 2 februarie 2000, prin care

testatorul C.M. l-a instituit legatar cu titlu particular, obiectul legatului

constituindu-l imobilele construcții și teren înscrise în CF nr. "Y"

Cluj și nr. "Z" Cluj.

Autorul actului

juridic pentru cauză de moarte a decedat la data de 29 octombrie  2000.

Potrivit

dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, republicată, sunt

îndreptățite, în înțelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în

restituire în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice

proprietari ai imobilelor, la data preluării în mod abuziv a acestora.

În baza dispozițiilor

art. 4 alin. (2) și alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, de

prevederile prezentei legi beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari

ai persoanelor fizice îndreptățite, profitând, totodată, de cotele

moștenitorilor care nu au urmat procedura prevăzută la capitolul III.

Indiscutabil,

reclamantul N.I. este moștenitor testamentar al defunctului C.M., însă acesta

nu are calitatea de persoană fizică îndreptățită, în înțelesul Legii nr.

10/2001, întrucât nu era proprietar al imobilelor în litigiu la data preluării

lor în mod abuziv, și nici calitatea de moștenitor legal al celor doi

proprietari tabulari nu îi poate fi recunoscută.

Actele de stare

civilă, depuse în copii, la dosar, relevă faptul că C.M. era văr primar cu

defunctul proprietar tabular C.I., având, așadar, vocație la moștenirea

acestuia, în concurs cu soția supraviețuitoare, în calitate de colateral

ordinar, care aparține clasei a patra de moștenitori legali. În acest sens sunt

dispozițiile art. 675 C. civ. coroborate cu cele ale art. 1 din Legea nr.

319/1944, aplicabile, în cauză, în condițiile în care fiul defunctului a

renunțat la moștenire și nu s-a dovedit că acesta ar fi avut moștenitori din

primele trei clase.

În cauză, nu a fost

făcută dovada exercitării dreptului de opțiune succesorală a lui C.M. înăuntrul

termenului de prescripție, de 6 luni, prevăzut de art. 700 alin. (1) C. civ.,

de natură a-i consolida acestuia titlul de moștenitor, ca succesibil

subsecvent. Dimpotrivă, certificatul de moștenitor, care atestă calitatea de

unic moștenitor al soției supraviețuitoare, nu a fost contestat și reclamantul

însuși, în prezentul proces, recunoaște că soția supraviețuitoare a lui C.I. a

preluat întregul patrimoniu, la data decesului.

Este adevărat că

Legea nr. 10/2001 repune succesibili care, după data de 6 martie 1945, nu au

acceptat moștenirea, în termenul de opțiune succesorală, pentru bunurile care

fac obiectul acestei legi, însă nu este mai puțin adevărat că C.M. a decedat

înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar acest beneficiu al

legii este unul personal, care nu poate fi transmis legatarului cu tidu

particular; acceptarea succesiunii este un act juridic personal, care ar fi

putut fi realizat, în aceste circumstanțe, prin cererea de restituire, exclusiv

de beneficiarul direct al acestor dispoziții legale.

Prin urmare,

reclamantul putea fi beneficiar al restituirii, în cotă determinată, numai dacă

ar fi făcut dovada indubitabilă a faptului că testatorul său, C.M., avea

calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în baza Legii nr.

10/2001; or, așa după cum s-a arătat, nu avea o astfel de calitate.

În consecință, în mod

corect, prima instanță a respins plângerea și a păstrat, în tot, dispoziția de

respingere a Notificării, emisă de Președintele Consiliului județean Cluj, cu

nr. 316 din 25 iulie 2008.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul N.I., criticând-o pentru nelegalitate,

astfel:

pronunțată, instanța de apel a încălcat prevederile art. 304 pct. 6 C. proc.

civ., în sensul că a acordat mai mult decât s-a cerut.

Curtea a fost

învestită cu soluționarea apelului declarat de reclamant împotriva Sentinței

civile nr. 629/2008 a Tribunalului Cluj, pe care a menținut-o în tot, oferind,

însă, o altă explicație decât cea a primei instanțe, pronunțându-se asupra unor

aspecte care nu au fost puse în discuție nici de către părți, nici de către

instanță.

Astfel, prin sentință

s-a stabilit că reclamantul nu are calitatea de persoană îndreptățită deoarece

autorul său nu are calitatea de moștenitor de pe urma lui C.E., reținând,

astfel, apărarea formulată de pârât.

Pe de altă parte,

Curtea de Apel Cluj ajunge la concluzia că reclamantul nu are calitatea de

persoană îndreptățită, deși autorul său, C.M. ar fi avut această calitate, din

cauza faptului că acesta a decedat fără a accepta moștenirea de pe urma

fostului proprietar de carte funciară.

Or, niciuna dintre

părțile din proces nu a invocat acest aspect și nici apărarea intimatului nu

l-a vizat, rezumându-se la invocarea lipsei de „vocație" succesorală a

autorului recurentului la moștenirea de pe urma lui C.E.

După cum se poate

observa, deci, instanța de apel a „oferit" pârâtului justificări în plus

față de cele expuse de acesta atât în decizia atacată, cât și în întâmpinare.

Or, atât instanța

fondului cât și cea de apel au fost învestite cu aprecierea legalității

deciziei atacate (cu toate argumentările prezentate în aceasta) și nu au fost

învestite a susține poziția intimatului, aducând argumente noi la soluția

prezentată de acesta din urmă.

Prin soluția

pronunțată, instanța de apel s-a substituit intimatului, acordând mai mult

decât s-a cerut.

este nelegală și prin prisma prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

deoarece conține motive contradictorii.

Astfel, după ce

instanța stabilește, în mod corect, că imobilele ce au făcut obiectul

revendicării nu s-au transmis soției supraviețuitoare a fostului proprietar

deoarece nu mai erau în patrimoniul acestuia la data decesului - admițând,

implicit, susținerile reclamantului din fond și din apel, mai stabilește și că,

în patrimoniul defunctului, au intrat, inclusiv, drepturi viitoare, care vor

intra în alcătuirea patrimoniului succesoral în viitor, aparținând

moștenitorilor.

Dar, reține instanța

de apel și că soția supraviețuitoare nu a înțeles să beneficieze de dreptul de

a solicita despăgubiri (care reprezenta un drept viitor la momentul deschiderii

succesiunii de pe urma lui C.I.) deoarece a decedat înainte de apariția Legii

nr. 10/2001.

Tot instanța

stabilește (și aici intervine contradictorialitatea) că aceleași drepturi

viitoare la care a făcut referire când a vorbit despre C.E. (adică dreptul de a

solicita măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001) nu ar aparține și

autorului C.M. deoarece acestuia nu i-ar putea fi recunoscută calitatea de

moștenitor legal al fostului proprietar.

Cu toate acestea, mai

departe, instanța arată, clar, că C.M. era văr primar cu defunctul proprietar

tabular C.I., având, așadar, vocație la moștenirea acestuia, în concurs cu

soția supraviețuitoare, în calitate de colateral ordinar, în condițiile art.

675 C. civ.

Deci, instanța admite

că autorul reclamantului avea calitatea de moștenitor al fostului proprietar de

C.F., dar nu i-o recunoaște întrucât nu ar fi exercitat dreptul de opțiune

succesorală.

Contrar celor de mai

sus, instanța de apel stabilește, pe de o parte, că nu s-a făcut dovada

exercitării dreptului de opțiune succesorală înăuntrul termenului de

prescripție de 6 luni, prevăzut de art. 700 alin. (1) C. civ., iar, pe altă

parte, admite că, totuși, în speță, sunt aplicabile dispozițiile legii

speciale, care îi repune pe succesibilii care nu au acceptat succesiunea în

termenul de opțiune succesorală -rezultă o contradicție clară de argumente.

Contradictorialitatea

rezidă și din faptul că, pe de o parte, instanța admite că niște drepturi

viitoare pot fi transmise pe cale succesorală (și că s-ar fi transmis, astfel,

la C.E.), dar, pe de altă parte, respinge ipoteza potrivit căreia aceleași

drepturi viitoare se pot transmite pe cale testamentară (de la autorul

reclamantului la acesta din urmă).

Potrivit doctrinei și

jurisprudenței, dreptul moștenitorilor de a pretinde reparații în baza Legii

nr. 10/2001 este un drept subiectiv civil patrimonial, susceptibil de a fi

transmis pe calea succesiunii (legală sau testamentară) - P.P. - Jurisprudență

Civilă Comentată, Ed. H.B., București, 2007.

În mod asemănător s-a

pronunțat și Curtea de Apel Brașov, secția civilă, în Decizia 174/R/1995, care

a stabilit că vocația legală abstractă a moștenitorilor s-a transformat într-un

drept patrimonial subiectiv prin valorificarea ei de către beneficiari.

În aceeași direcție

s-a pronunțat și o altă opinie din doctrină (a profesorului D.C. - Drept Civil.

Succesiuni și Testamente, Ed. R., 2003), care a apreciat că legatele pot avea,

ca obiect, atât dreptul de proprietate sau un alt drept real, cât și drepturi

de creanță.

nelegală deoarece instanța a interpretat greșit actul dedus judecății,

încălcând, astfel, prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Actul interpretat

greșit este testamentul în baza căruia recurentul a formulat cererea de

restituire.

Instanța de apel a

interpretat, în mod greșit, acest act, considerând că, în baza lui, legatarul

cu tidu particular, respectiv reclamantul, nu putea moșteni dreptul de

acceptare a succesiunii de pe urma lui C.I., fostul proprietar, drept pe care

l-ar fi avut autorul său, C.M.

Această interpretare

este, în mod evident, greșită, deoarece acceptarea succesiunii, în cazul

imobilelor ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, se face chiar prin cererea de

retrocedare.

În speță, sunt

aplicabile dispozițiile Legii speciale nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul

comun, care arată că succesibilii care nu au acceptat succesiunea în termenul

prevăzut de Codul civil sunt de drept repuși în termenul de acceptare,

acceptare care se face prin formularea cererii de restituire.

Cum, în baza

testamentului, reclamantul a moștenit, de la C.M., dreptul de a solicita

despăgubiri pentru imobilele ce fac obiectul prezentului dosar, a dobândit,

totodată, și dreptul de opțiune succesorală al autorului, în condițiile legii

speciale, și numai cu privire la imobilele ce fac obiectul acestei legi.

fost dată și cu aplicarea greșită a legii, fiind, astfel, aplicabil motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Susținerea instanței

de apel, în sensul că dreptul de opțiune succesorală este unul personal, care

nu se poate transmite legatarului cu titlu particular este greșită.

Aceasta deoarece

doctrina și jurisprudența au stabilit că opțiunea succesorală este un drept cu

conținut patrimonial, cu un pronunțat caracter personal, este adevărat, dar

care poate fi transmis (inclusiv pe cale oblică, către creditorii

succesibililor, conform art. 699 C. civ.).

De altfel, art. 692

C. civ. statuează că, în caz de deces al titularului dreptului de opțiune,

anterior exercitării în termenul prevăzut de lege, opțiunea se transmite către

moștenitorii săi, care o pot exercita în restul de timp rămas, adică în

condițiile în care putea fi exercitată de antecesor.

Cum, în speța de

față, titularul dreptului de opțiune, C.M., a decedat anterior exercitării

dreptului de opțiune succesorală (doar cu privire la imobilele revendicate),

acest drept s-a transmis recurentului, iar, odată cu apariția Legii nr.

10/2001, acesta a exercitat dreptul respectiv, prin depunerea notificării.

Textul de lege

sus-menționat nu îi exceptează pe legatarii cu titlu particular de la aplicarea

sa, articolul invocat nefăcând niciun fel de distincție între diferite tipuri

de moștenitori (erezi) - legali sau testamentari, universali sau particulari,

care pot să accepte succesiunea în locul autorului lor predecedat - iar acolo

unde legea nu distinge nici noi nu trebuie să distingem („Ubi lex non

distinguit, nec nos distinguere debemos").

Instanța de apel

analizează cauza sub aspectul calității de persoană îndreptățită a părții

sus-menționate și a autorului său.

În această analiză,

instanța ajunge la concluzia că C.M. ar avea calitatea de moștenitor legal

(colateral ordinar) al fostului proprietar de carte funciară, dar că acesta nu

are calitatea de persoană îndreptățită, în baza Legii nr. 10/2001, deoarece nu

a exercitat dreptul de opțiune succesorală în termenul prevăzut de art. 700

alin. (1) C. civ.

Or, după cum arată

chiar instanța, Legea nr. 10/2001 repune succesibilii în termenul de opțiune

succesorală, astfel că este evident că referirea la termenul prevăzut de art.

700 C. civ. este un fals argument, ce provine din greșita interpretare a legii.

Cât timp există o

lege specială, Legea nr. 10/2001, legea generală nu mai este aplicabilă.

Pe de altă parte,

instanța de apel admite că C.M. a decedat înainte de apariția Legii nr. 10/2001

(deci, nu mai avea cum să-și exercite dreptul de opțiune succesorală), iar, pe

de altă parte, invocă lipsa acestei opțiuni succesorale din partea lui, ca

justificare.

Cât despre intenția

autorului recurentului de a accepta succesiunea, aceasta rezultă, clar și fără

echivoc, din testamentul redactat, iar simplul fapt că acceptarea efectivă nu

s-a putut face de către acesta înainte de apariția Legii nr. 10/2001 nu mai are

nicio relevanță în cauză, deoarece reclamantul, prin depunerea notificării, a

îndeplinit și această cerință a legii, în termenul prevăzut de aceasta.

Recurentul a

solicitat admiterea recursului, modificarea, în totalitate, a deciziei atacate,

cu consecința admiterii apelului și a plângerii formulate împotriva Dispoziției

nr. 316 din 25 iulie 2008, anularea acesteia și obligarea pârâtului la

restituirea în natură a imobilelor, construcții și teren, situate în

Cluj-Napoca, înscrise în C.F. "X", "Y", "Z"

Cluj-Napoca.

În drept au fost

invocate dispozițiile art. 304 pct. 6, 7, 8, 9 C. proc. civ. cu referire la

art. 3, 4 din Legea nr. 10/2001, art. 675, 692 C. civ.

Intimatul pârât

Consiliul județean Cluj a depus întâmpinare în dosar, prin care a solicitat

respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând decizia

civilă recurată din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ., pentru primul

motiv de recurs, și a art. 304 pct. 7 și 9, pentru fiecare dintre celelalte

motive, înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele

considerente:

privește susținerile din cadrul primului motiv de recurs, acestea nu vor fi

analizate în raport de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., ci de art. 304 pct. 5 din

același cod.

Ipoteza motivului de

casare „pluspetita" („mai mult decât s-a cerut") și-ar fi găsit

aplicare dacă reclamantul ar fi solicitat o sumă de bani și, fără să fi

intervenit o majorare a pretențiilor formulate, instanța ar fi acordat o sumă

mai mare, prin hotărârea atacată.

Nu este cazul în

speță, prin motivul de recurs invocându-se că decizia s-a fundamentat pe o

argumentare diferită de cea a instanței de fond în pronunțarea sentinței,

aspectele avute în vedere de instanța de control judiciar nefiind supuse

dezbaterii părților și fiind în sprijinul poziției procesuale a uneia dintre

ele.

Cu alte cuvinte,

recurentul critică decizia deoarece instanța ar fi încălcat principiul

contradictorialității și dreptul la apărare al părții, din punctul de vedere al

chestiunii nepuse în discuție, ceea ce, în final, ar fi de natură să afecteze

imparțialitatea completului de judecată, care, raportându-se la argumente pe

care intimatul pârât nu le-a invocat în apărare, a sprijinit poziția procesuală

a acestuia, cu nerespectarea tratamentul egal al părților, necesar a fi

asigurat în proces.

Conform art. 304 pct.

5 C. proc. civ., constituie motiv de casare situația în care, prin hotărârea

dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea

nulității, de art. 105 alin. (2) din același cod.

Este adevărat că

instanța de apel nu a supus discuției exercitarea dreptului de opțiune

succesorală, de către C.M., cu privire la moștenirea defunctului C.I.,

proprietar tabular al imobilului, ceea ce reprezintă o vătămare în sensul art.

105 alin. (2) C. proc. civ.

Sancțiunea aplicabilă

nu este, însă, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare deoarece

vătămarea a fost înlăturată prin reiterarea aspectului sus-menționat în recurs.

Astfel, susținerile

pe care recurentul nu le-a putut face în apel, în legătură cu necesitatea sau

lipsa de relevanță a exercitării opțiunii succesorale a autorului său în ceea

ce privește moștenirea rămasă de pe urma fostului proprietar, față de

dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, au fost invocate prin

motivele de recurs, care au format obiectul dezbaterilor și pe care prezenta

instanță le va examina în cele ce urmează.

De asemenea,

completarea sau schimbarea, în tot sau în parte, de către instanța de apel, a

argumentelor primei instanțe nu constituie, în sine, un motiv de casare sau de

modificare a respectivei decizii, Curtea având posibilitatea de suplimentare a

motivării instanței anterioare, în condițiile în care soluția atacată cu apel

este corectă.

Referitor la

„încălcarea limitelor de învestire" ale instanței prin fundamentarea

soluției Curții de Apel pe alte chestiuni decât cele invocate de părți sau

avute în vedere de prima instanță, cu consecința unui tratament juridic inegal

creat acestora, în sensul favorizării poziției intimatului pârât, și această

critică este neîntemeiată.

Curtea nu a schimbat

nici obiectul pretențiilor reclamantului, respectând, astfel, art. 129 alin.

(6) C. proc. civ., și nici temeiul juridic al acțiunii, ci a verificat, în

limitele de învestire, raportul succesoral dintre reclamant, autorul său, C.M.,

și fostul proprietar tabular al imobilului, cu consecințe în ceea ce privește

dreptul reclamantului la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001,

pentru imobilele în litigiu.

Din acest punct de

vedere, pentru considerentele ce se vor prezenta în continuare, instanța de

apel a procedat la o corectă interpretare a prevederilor legale ale actului

normativ sus-menționat, neputându-se pune problema, în acest fel, că soluția pronunțată,

fundamentată pe un suport juridic corect, ar fi de natură să creeze vreun dubiu

cu privire la caracterul imparțial al instanței care a pronunțat-o, chiar dacă

hotărârea nu este favorabilă reclamantului.

privind motivarea contradictorie a Curții de Apel nu este întemeiată.

Hotărârea este

susceptibilă de modificare, în această ipoteză, fie atunci când există

contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii

duce la o anumită soluție, iar, în dispozitiv, soluția este contrară, fie

atunci când considerentele sunt contradictorii, în sensul că din unele rezultă

temeinicia pretențiilor deduse judecății, iar din altele netemeinicia lor.

În primul rând,

instanța nu a afirmat că, în patrimoniul lui C.E., ar exista dreptul de a

obține despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001 (deși un asemenea drept există,

față de propriul său drept de proprietate pentru o parte dintre imobilele în

litigiu, precum și față de calitatea sa de moștenitor legal al celuilalt

proprietar tabular, potrivit Certificatului de moștenitor nr. 836/1974).

Dimpotrivă, a arătat doar că această persoană nu a formulat notificare deoarece

a decedat anterior intrării în vigoare a actului normativ reparator, ceea ce

este corect, raportând data decesului lui C.E., 6 august 1987, la data

apariției legii, 14 februarie 2001.

Instanța a mai

reținut că autorul reclamantului, C.M., nu are calitatea de persoană

îndreptățită la măsurile reparatorii stabilite de legea în discuție întrucât nu

era proprietar al imobilelor la data preluării lor și nu are nici calitatea de

moștenitor legal al celor doi proprietari tabulari.

A mai constatat

instanța că autorul reclamantului, în calitate de văr primar al lui C.I., avea

vocație la moștenirea acestuia, în concurs cu soția supraviețuitoare, C.E., dar

nu a exercitat dreptul de opțiune succesorală în termenul prevăzut de art. 700

C. civ., nu a contestat certificatul de moștenitor eliberat acesteia din urmă

și, în concluzie, a fost înlăturat de la moștenirea rămasă de pe urma vărului

său, de către soția supraviețuitoare.

Curtea îi recunoaște,

astfel, autorului reclamantului, vocație generală la succesiunea vărului său,

unul dintre cei doi proprietari tabulari de la care imobilele au fost preluate

de stat (alături de C.E.), față de gradul de rudenie cu defunctul (gradul IV)

și încadrarea sa în clasa a IV-a de moștenitori, cea a colateralilor ordinari,

care vin la moștenire până la gradul IV.

Pe de altă parte,

instanța a constatat că autorul reclamantului nu are vocație concretă la

moștenirea Lui C.I., fiind înlăturat de soția supraviețuitoare a acestuia,

C.E., care, deși în mod teoretic, nu poate înlătura de la succesiune pe niciuna

dintre rudele defunctului, indiferent din ce clasă face parte ruda, în speță,

aceasta a cules întreaga succesiune de pe urma soțului, în calitate de succesor

legal universal, conform Certificatului de moștenitor nr. 836 din 25 iunie 1974

eliberat de Notariatul de stat județean Cluj. Aceasta raportat și la declarația

de renunțare la succesiune a fiului lui C.I., C.I.Ș., care, astfel, a devenit

străin de succesiunea tatălui său.

Certificatul de

moștenitor nu a fost contestat.

Nu există nicio

contradicție între raționamente întrucât Curtea a recunoscut vocație generală

la moștenirea lui C.I. și în persoana vărului său, C.M., dar a considerat că

autorul reclamantului nu are și vocație concretă la moștenire, fiind înlăturat

de soția supraviețuitoare, care, conform certificatului de moștenitor, culege

întreaga masă succesorală de pe urma soțului său predecedat.

Corectitudinea

argumentelor arătate va fi examinată, însă, în cadrul celui de-al patrulea

motiv de recurs.

În plus, Curtea a mai

reținut că nu s-a dovedit acceptarea succesiunii rămase de pe urma lui C.I., de

către autorul reclamantului, C.M.

Recurentul a

menționat că și acest argument este contradictoriu față de cele stipulate în

art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, dispoziție care stabilește că

succesibilii care nu au acceptat moștenirea, după data de 6 martie 1945, sunt

repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii.

Nici aceste

considerente nu se contrazic, instanța explicând, în continuare, de ce nici

autorul reclamantului și nici acesta din urmă nu pot beneficia de textul de

lege menționat.

Curtea arată că

repunerea în termenul de acceptare a succesiunii vizează persoanele în viață,

ceea ce nu este cazul lui C.M., care a decedat anterior intrării în vigoare a

legii de reparație, iar acest beneficiu al legii este unul personal, care nu se

poate transmite prin legat cu tidu particular.

Într-adevăr, dacă

persoana era decedată la data intrării în vigoare a legii care permite

repunerea în termen, în condițiile art. 4 alin. (3), și, astfel, nu poate

beneficia de o asemenea repunere, nici nu poate transmite „dreptul la repunerea

în termen" către succesori, indiferent că sunt legali sau testamentari.

Pe de altă parte,

textul de lege sus-menționat nu exclude, de plano, ca repunerea să opereze și

în privința legatarului cu tidu particular al imobilului pretins.

În speță, însă, față

de circumstanțele concrete ale cauzei, care vor fi analizate în cadrul celui

de-al patrulea motiv de recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recurentul nu poate beneficia de această normă de favoare, pentru

considerentele ce se vor arăta în examinarea motivului respectiv de

nelegalitate.

În concluzie, nu se

poate reține contradicția în argumentare a instanței de apel atât timp cât

aceasta face referire la beneficiul repunerii în termenul de acceptare a

succesiunii fostului proprietar, în condițiile art. 4 alin. (3), dar consideră

că textul de lege nu este incident în privința recurentului, procedând, astfel,

la interpretarea și, în raport de aceasta, la înlăturarea aplicării

dispozițiilor legale menționate în speță, operațiuni care țin de atribuțiile

firești ale instanței în activitatea de judecată.

privind interpretarea greșită a testamentului întocmit în favoarea recurentului

nu se pot verifica din perspectiva art. 304 pct. 8 C. proc. civ. deoarece nu

vizează natura actului juridic sau conținutul acestuia, ci efectele lui față de

dreptul recurentului de a beneficia de repunerea în termenul de acceptare a

succesiunii de pe urma lui C.I., drept moștenit prin testament, în opinia sa,

și, în final, dreptul părții la măsurile reparatorii stabilite de legea specială.

Și această chestiune

va fi examinată în baza motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9

C. proc. civ., recurentul reluând criticile respective în cadrul ultimului

motiv de recurs.

poate beneficia de dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și, în

consecință, nu are dreptul la măsuri reparatorii conform actului normativ

menționat.

Astfel cum s-a

reținut, în fapt, de către instanțele anterioare, imobilele în litigiu au

aparținut soților C.I. (etajele I și II plus cota indiviză din părțile comune)

și C.E. (parter și cota indiviză din părțile comune), fiind preluate, de stat,

de la cei doi proprietari tabulari, în baza Decretului nr. 39/1949.

C.I. a decedat la

data de 30 mai 1974, fiind moștenit de soția sa, C.E., în calitate de

moștenitor legal universal, potrivit Certificatului de moștenitor nr. 836 din

25 iunie 1974, C.I.Ș. fiind străin de succesiunea tatălui, conform declarației

autentice de renunțare la moștenirea acestuia.

C.E. a decedat, la

rândul său, la 6 august 1987.

Art. 4 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001 prevede că „succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu

au acceptat moștenirea sunt repuși de drept în termenul de acceptare a

succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi. Cererea de

restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror

restituire se solicită în temeiul prezentei legi".

Textul de lege

sus-menționat nu repune în termenul de acceptare a succesiunii decât persoanele

în viață, care au capacitate succesorală, și, ca atare, nu se poate considera

că este operant în cazul persoanelor decedate anterior intrării în vigoare a

actului normativ (14 februarie 2001), în consecință, nici în cazul autorului

reclamantului C.M., decedat la data de 29 octombrie  2000.

Pentru acest motiv,

după cum s-a arătat, persoana sus-indicată, nefiind repusă în termenul de

acceptare a succesiunii fostului proprietar, nu poate transmite, către

recurent, dreptul de a formula notificare care să valoreze acceptarea

succesiunii lui C.I., pentru imobilele în litigiu, conform principiului „Nemo

plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet" - „Nimeni nu poate

transmite mai multe drepturi decât are el însuși".

De asemenea, din

interpretarea dispoziției legale enunțate, se deduce că, în cazul în care,

între fostul proprietar al imobilului de la data preluării și persoana ce

pretinde măsuri reparatorii în temeiul legii speciale de reparație, nu există o

legătură de moștenire directă, notificatorul fiind, la rândul său, moștenitorul

unui succesibil al fostului proprietar, decedat la data intrării în vigoare a

Legii nr. 10/2001, el trebuie să dovedească faptul că autorul său a acceptat

succesiunea fostului proprietar în termen de 6 luni de la data deschiderii

acesteia (care reprezintă data decesului fostului proprietar). Aceasta

deoarece, cum s-a arătat, succesibilul sau succesibili fostului proprietar,

care nu mai sunt în viață, nu pot beneficia de repunerea în termenul de

acceptare a succesiunii autorului lor.

Astfel, în speță,

instanța de apel a considerat, în mod corect, că reclamantul ar fi trebuit să

dovedească faptul că autorul său, C.M., a acceptat, în termenul legal,

succesiunea lui C.I., partea neprocedând, însă, în acest sens.

Pe de altă parte,

într-adevăr, contrar celor reținute de Curte, nu are relevanță că certificatul

de moștenitor eliberat de pe urma lui C.I., în favoarea soției

supraviețuitoare, nu a fost contestat și, în consecință, nici anulat, întrucât

legea conferă dreptul la măsuri reparatorii și în favoarea moștenitorilor

neacceptanți, în consecință, care nu sunt menționați în certificat (cu condiția

să nu fie renunțători la succesiune).

Dar, raportat la

faptul că autorul reclamantului, C.M., nu mai era în viață la data intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001, și, deci, nu putea beneficia de repunerea în

termenul de acceptare a succesiunii fostului proprietar, reclamantul trebuia să

dovedească acceptarea succesiunii, de către acesta, în termenul legal, prevăzut

de art. 700 C. civ., absența dovezii respective fiind argumentul determinant

pentru care persoana amintită nu poate fi considerată moștenitor al lui C.I.

Întocmirea

testamentului asupra bunurilor imobilele în litigiu, în favoarea reclamantului,

de către C.M., ar fi valorat act de acceptare tacită a succesiunii rămase de pe

urma lui C.I., de către autorul reclamantului, cu condiția, neîndeplinită în

cauză, ca acest act să fi fost săvârșit înăuntrul termenului de prescripție a

dreptului de opțiune succesorală, respectiv în 6 luni de la decesul

proprietarului bunurilor. Or, C.I. a decedat la data de 30 mai 1974, iar

testamentul în favoarea reclamantului a fost autentificat la 2 februarie 2000,

mult după expirarea termenului de opțiune succesorală prevăzut de art. 700 C.

civ.

Față de aceste

argumente, reclamantul nu-și poate valorifica vocația concretă, incontestabilă,

la moștenirea autorului său, C.M., dar fără relevanță în condițiile concrete

ale speței.

Din punct de vedere

teoretic, într-adevăr, repunerea în termenul de acceptare a succesiunii,

potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, nu exclude, de plano, ca

această repunere să opereze și în cazul legatarilor cu titlu particular, cu

condiția, însă, ca aceștia să fie în viață la data la care se invocă aplicarea

dispoziției legale enunțate și, în plus, această dispoziție să le profite, în

raport de circumstanțele concrete ale speței.

Beneficiul

dispoziției legale enunțate poate opera, în esență, în favoarea legatarilor (ca

și în cazul succesibililor legali) în mai multe ipoteze.

Una dintre situații

se referă la cazul în care notificatorul, succesor testamentar, nu a exercitat,

în termenul prevăzut de art. 700 C. civ., dreptul de opțiune succesorală de pe

urma autorului său, altă persoană decât proprietarul imobilului notificat, dar

a dovedit că testatorul este moștenitor al proprietarului deposedat, respectiv

că a acceptat moștenirea de pe urma acestuia, în condițiile legii. Pentru acest

notificator va opera repunerea în termenul de acceptare a succesiunii de pe

urma autorului său, care a întocmit testament în favoarea sa, nu de pe urma

fostului proprietar al imobilului, față de care trebuie să se facă dovezile în

materie de acceptare a succesiunii, amintite mai sus.

Acest caz nu este

incident în prezentul litigiu întrucât reclamantul nu a invocat repunerea în

termenul de acceptare a succesiunii de pe urma lui C.M. și nici instanțele nu

au reținut că nu ar fi moștenitor testamentar al persoanei amintite, ci a

solicitat aplicarea, în favoarea sa, a dispozițiilor art. 4 alin. (3), în

raport de C.I., fost proprietar al unei părți din bunurile pretinse,

nedovedind, însă, că succesibilul fostului proprietar și, totodată, autorul

său, ar fi acceptat, conform legii succesorale, moștenirea rămasă de pe urma

proprietarului deposedat.

Cea de-a doua

situație în care succesibilul testamentar (ca și cel legal) poate beneficia de

repunerea în termen prevăzută de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 vizează

ipoteza în care vine el însuși, în mod direct, la moștenirea proprietarului

imobilului de la data preluării.

Nici acest caz nu se

regăsește în litigiul de față întrucât recurentul nu are vocație, în mod

direct, la moștenirea niciunuia dintre proprietarii tabulari, nici generală și,

cu atât mai puțin concretă.

Recurentul nu este

rudă cu defuncții (bineînțeles, și în ceea ce privește rudele, acestea au

vocație la succesiune în anumite limite prevăzute de lege), în consecință, nu

este succesibil legal și nici nu beneficiază de vreun testament lăsat de

proprietarii tabulari sau, cel puțin, de unul dintre ei, pentru imobilele în

litigiu.

Ca atare, și din

această perspectivă, el nu poate fi considerat succesibil al proprietarilor

tabulari, care să beneficieze, în condițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr.

10/2001, de repunerea în termenul de acceptarea a succesiunii rămase de pe urma

lor, în privința imobilelor în litigiu.

În ceea ce privește

dispozițiile art. 692 și 699 C. civ., invocate în cererea de recurs, aceste

texte de lege nu au aplicabilitate în procesul de față.

Art. 692 C. civ. se

referă la cazul în care intervine moartea succesibilului înăuntrul termenului

de opțiune succesorală, dar mai înainte ca acesta să fi optat, situație când

dreptul său de opțiune se retransmite, în cadrul patrimoniului său lăsat ca

moștenire, la proprii săi moștenitori.

Art. 699 din același

cod se referă la dreptul creditorilor succesibilului neglijent, de a exercita,

în condițiile legii, dreptul de opțiune succesorală, pe calea acțiunii oblice,

și, respectiv la dreptul creditorilor fraudați prin actul de opțiune

succesorală al debitorului lor, de a ataca actul, pe calea acțiunii pauliene.

Pe lângă faptul că

ultimul dintre cele două texte de lege sus-enunțate pune în discuție acțiuni de

altă natură decât cea de față, în ambele cazuri (art. 692 și art. 699 C. civ.),

aspectul relevant este ca exercitarea termenului de opțiune, fie de către

moștenitorii succesibilului decedat, fie de creditorii succesibilului neglijent

sau care a acționat fraudulos, să se facă în termenul de opțiune succesorală

avut de succesibil, respectiv înăuntrul termenului de 6 luni de la decesul

celui care lasă moștenirea, în speță, de la decesul proprietarului tabular C.I.

În plus, în cazul art. 692 C. civ., este necesar ca moartea succesibilului să

fi intervenit înăuntrul termenului de opțiune succesorală.

În speță, autorul

reclamantului a decedat la 29 octombrie  2000, mult după expirarea termenului

de prescripție a dreptului de opțiune succesorală în privința moștenirii rămase

de pe urma lui C.I., astfel încât nu se poate pune nici problema ca recurentul,

moștenitor testamentar al lui C.M., să mai exercite vreo opțiune succesorală în

ceea ce-l privește pe proprietarul deposedat abuziv.

Într-un singur caz,

recurentul ar fi putut beneficia de dreptul de a formula notificare și, în

final, de a obține măsuri reparatorii pentru imobilele în litigiu, prin

raportare la dispozițiile art. 4 alin. (3) din Lege, și anume în ipoteza în

care, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, autorul său, C.M., ar fi

fost în viață, deci, repus în termenul de acceptare a succesiunii lui C.I., ar

fi decedat înăuntrul termenului de notificare prevăzut de art. 22 din această

lege, fără să formuleze o asemenea cerere, cerere pe care să o fi formulat

reclamantul până la expirarea termenului menționat (14 februarie 2002).

Dreptul la repunerea

în termenul de acceptare a succesiunii lui C.I., de care ar fi beneficiat vărul

său, în calitate de succesibil neacceptant, și care nu poate fi înlăturat de la

succesiune de soția supraviețuitoare a defunctului fost proprietar, neexercitat

de acesta, se transmite către moștenitorii săi, în speță, reclamantul, ca

legatar cu titlu particular asupra bunurilor în litigiu, astfel încât, în

această situație, formularea, de către el, în termen legal, a notificării ar fi

valorat acceptarea succesiunii fostului proprietar și i-ar fi conferit, în cele

din urmă, dreptul la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001.

Aceasta deoarece,

odată cu testamentul întocmit în favoarea reclamantului pentru imobilele ce cad

sub incidența actului normativ arătat, se transmit și toate drepturile

personale patrimoniale în legătură cu bunurile testate, inclusiv dreptul

autorului reclamantului, în viață la data intrații în vigoare a legii și care a

decedat anterior expirării termenului de notificare, fără să exercite un

asemenea demers, de a beneficia de repunerea în termenul de acceptare a

succesiunii fostului proprietar în condițiile art. 4.

În mod incontestabil,

recurentul ar fi putut obține măsuri reparatorii pentru bunurile respective și

în condițiile în care autorul său, în viață la data intrării în vigoare a legii

de reparație, ar fi formulat notificare, în termenul legal, decedând ulterior

depunerii cererii, iar demersul său ar fi fost continuat de reclamant, în

calitate de legatar cu titlu particular în ceea ce privește imobilele pretinse.

Nu este cazul, în

speță, autorul reclamantului fiind decedat la data intrării în vigoare a legii,

și, astfel, neputând transmite dreptul conferit de lege succesibililor, în

condițiile art. 4 alin. (3), pe care el însuși nu l-a putut dobândi, față de

apariția legii ulterior decesului său.

Formularea

notificării, de către reclamant, în termenul legal, prevăzut de art. 22 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, nu prezintă, astfel, niciun fel de relevanță pentru

obținerea măsurilor reparatorii solicitate de acesta, în privința imobilelor în

litigiu.

În concluzie, pentru

argumentele arătate, înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut de

art. 304 pct. 5 C. proc. civ. s-a acoperit prin invocarea și analizarea

aspectelor nesupuse dezbaterii, de către instanța anterioară, în prezenta cale

de atac, iar, pe de altă parte, decizia Curții de Apel este pronunțată cu

respectarea dispozițiilor legale în materie și este motivată corespunzător

soluției pronunțate, aspectele teoretice inexacte, analizate în precedent,

nefiind în măsură să conducă la schimbarea acesteia.

În baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta

Curte va respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat, nefiind

întrunite, ca atare, cerințele art. 304 pct. 5, 7 și 9 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul N.I. împotriva Deciziei nr. 99/A din

20 martie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și

asigurări sociale, pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 21 mai 2010.

Procesat de GGC - LM