ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2486/2012

Asupra recursului

de față,

În baza lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din 20 iulie 2012

s-a dispus în baza art. 103 alin. (7) din Legea nr. 302/2004 (republicată) s-a dispus

arestarea persoanei solicitate F.D., cetățean român, pentru o perioadă de 29 zile,

respectiv de la 20 iulie 2012 la 17 august 2012, inclusiv. Totodată a fost emis

și mandatul de arestare conform art. 103 alin. (13) din Legea nr. 302/2004 republicată.

Pentru a dispune

astfel s-a reținut că la data de 19 iulie 2012, pe rolul Curții de Apel București,

secția

I p

enală, a fost înregistrată sesizarea din anul

2012 formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București,

privind punerea în executare a mandatului european de arestare, emis pe data de

18 mai 2012 de Tribunalul Milano-Italia, precum și predarea persoanei solicitate

F.D., cetățean român.

Persoana solicitată

a fost prezentată în fața procurorului la data de 19 iulie 2012, procurorul dispunând

măsura reținerii acesteia în cauză pe o perioadă de 24 de ore, de la data de 19

iulie 2012 până la data de 20 iulie 2012, persoanei solicitate fiindu-i aduse la

cunoștință existența mandatului și infracțiunile care au determinat emiterea acestuia

de către autoritățile italiene și a fost prezentată instanței de judecată, în aceeași

zi.

Curtea a adus

la cunoștință persoanei solicitate existența și conținutul mandatului european de

arestare emis de autoritățile italiene împotriva sa și dispozițiile art. 103

alin. (3) din Legea nr. 302/2004 republicată, persoana solicitată arătând că nu

este de acord cu predarea sa către autoritățile italiene pentru urmărirea penală.

Potrivit dispozițiilor

art. 103. alin. (7) din lege instanța de fond a procedat la audierea persoanei solicitate

și a consemnat poziția acesteia aducându-i la cunoștință posibila incidență în cauză

a dispozițiilor art. 129 din Legea nr. 302/2004 republicată, referitoare la principiul

„nori bis in idem", care are în vedere situația imposibilității de urmărire

sau judecată pentru aceleași fapte a persoanei în privința căreia s-a pronunțat

o hotărâre definitivă pe teritoriul unui stat membru, Curtea reținând această împrejurare

față de ceea ce persoana solicitată a invocat, respectiv că a fost condamnat de

autoritățile judiciare italiene pentru aceleași fapte.

Față de această

situație, Curtea a apreciat că se impune verificarea susținerilor persoanei solicitate

urmând a cere informații instanței emitente, iar până la transmiterea acestor informații

suplimentare, Curtea a pus în discuție luarea măsurii arestării față de persoana

solicitată, apreciind că cererea cu care a fost învestită impune luarea, în cadrul

procedurii de punere în executare a mandatului european de arestare, a uneia dintre

măsurile preventive prevăzute de Legea nr. 302/2004 republicată, respectiv fie măsura

arestării, fie măsura obligării de a nu părăsi localitatea.

Curtea a constatat

că împotriva persoanei solicitate a fost emis mandatul european de arestare de către

autoritățile italiene la data de 18 mai 2012, reținându-se săvârșirea infracțiunilor

de donare de cârduri și utilizare ilegală de cărți de credit, din informațiile cuprinse

în formularele emise de biroul S. rezultând că mandatul a fost emis în vederea urmăririi

penale.

Curtea a reținut

că faptele pretins săvârșite, care fac obiectul mandatului european de arestare

pentru care persoana este urmărită au fost săvârșite în cursul lunii ianuarie 2009

în orașul Milano și au constat în aceea că persoana solicitată a făcut parte dintr-un

grup infracțional organizat care utiliza dispozitive electronice de citire și donare

de cârduri pentru a obține și stoca codurile unor cârduri de credit care erau instalate

pe bancomate.

În cazul punerii

în executare a mandatului european, instanța din România nu analizează în nici un

mod fondul cauzei.

Mandatul european

de arestare este o decizie judiciară emisă de autoritățile judiciare competente

ale unui stat membru al Uniunii Europene, în vederea arestării și predării către

un alt stat membru a unei persoane solicitate, în scopul efectuării urmăririi penale,

judecății sau executării unei pedepse sau măsurii privative de libertate, acesta

executându-se pe baza principiului recunoașterii și încrederii reciproce, instanțele

naționale neputându-se pronunța asupra vinovăției sau nevinovăției persoanei solicitate.

Față de aceste

împrejurări, având în vedere că mandatul european de arestare cuprinde - în esență

toate elementele prevăzute de lege, că persoana solicitată nu a formulat obiecțiuni

la identitate, contestând doar prezența sa în Italia la datele reținute, dar confirmând

prezența în Milano la date apropiate și confirmând săvârșirea unor fapte de aceiași

natură cu cele care au determinat emiterea mandatului european de arestare, Curtea

a apreciat că în procedura de punere în executare a mandatului european de arestare,

față de natura juridică a acestei instituții, care are la bază încrederea reciprocă

între statele membre, se impune arestarea persoanei solicitate pe o perioadă de

29 de zile în vederea continuării procedurii de punere în executare a mandatului,

de la data de 20 iulie 2012 până la data de 17 august 2012 inclusiv.

Împotriva acestei

încheieri a declarat recurs persoana solicitată solicitând admiterea recursului,

casarea încheierii și rejudecând să se respingă sesizarea întrucât o persoană nu

poate fi urmărită, judecată și condamnată de două ori pentru aceeași faptă. S-a

mai susținut și faptul că mandatul european de arestare nu întrunește condițiile

cerute de Legea nr. 302/2004. În subsidiar s-a solicitat înlocuirea măsurii arestării

cu obligația de a nu părăsi localitatea.

Examinând recursul

declarat de persoana solicitată prin prisma dispozițiilor legale, Înalta Curte constată

că este nefondat pentru următoarele considerente.

Înalta Curte constată

că față de persoana solicitată s-a luat măsura arestării pe o perioadă de 5 zile

în vederea prezentării mandatului european de arestare tradus în limba română.

Atunci când autoritățile

judiciare străine au transmis mandatul european de arestare, solicitând punerea

acestuia în executare, sunt incidente prevederile art. 103 alin. (8) din Legea

nr. 302/2004, potrivit cărora în cazurile prevăzute în alin. (5) și (7), atunci

când judecătorul apreciază necesar să acorde un termen pentru luarea unei hotărâri

cu privire la predare, arestarea persoanei solicitate în cursul procedurii de executare

a mandatului european de arestare se dispune prin încheiere motivată, norma fiind

imperativă.

Această interpretare

se deduce din succesiunea textelor legale enunțate, în condițiile în care, pe de

o parte, luarea măsurii obligării de a nu părăsi țara poate fi luată în ipoteza

semnalării transmise prin Interpol, iar pe de altă parte, că în toate celelalte

ipoteze, această măsură restrictivă de drepturi este legată de „punerea în libertate"

a persoanei solicitate, ceea ce presupune, cu necesitate, o stare privativă de libertate

inițială, preexistentă.

Măsura restrictivă

de drepturi a obligării de a nu părăsi țara, poate fi dispusă, ca o alternativă

la măsura arestării, dar numai pe parcursul procedurii de executare a mandatului

european de arestare, în funcție de durata acesteia.

Cum în cauză autoritățile

judiciare italiene au solicitat punerea în executare a mandatului european de arestare

emis pe numele persoanei solicitate și cum acest mandat există în materialitatea

lui la dosarul cauzei, inclusiv tradus în limba română, în mod corect judecătorul

fondului a dispus arestarea persoanei solicitate. Înalta Curte mai constată și faptul

că justificat instanța de fond a apreciat că sunt necesare informații suplimentare

din partea autorităților judiciare italiene pentru a se verifica apărarea persoanei

solicitate cunoscut fiind faptul că potrivit principiului non bis in idem nici o

persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru aceleași fapte pentru care s-a

pronunțat o hotărâre definitivă pe teritoriul unui stat membru.

Constatând temeinicia

și legalitatea încheierii recurate, Înalta Curte în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de parsoana

solicitată.

Văzând și dispozițiile

art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de persoana solicitată F.D. împotriva încheierii din 20 iulie

2012 a Curții de Apel București, secția

I p

enală, pronunțată

în Dosarul nr. 5844/2/2012 (nr. 2429/2012).

Obligă persoana

solicitată la plata sumei de 280 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma

de 80 RON, reprezentând onorariul parțial pentru apărarea din oficiu, se va avansa

din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, azi 27 iulie 2012.