ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2881/2012

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

pe rolul Curții de Apel Iași sub nr. 350/45/011 reclamantul Primarul comunei S.

a chemat în judecată pe pârâta Curtea de Conturi a României – Camera de Conturi

Iași solicitând anularea încheierii din 06 aprilie 2011 pronunțată de Comisia de

soluționare a contestațiilor de pe lângă Curtea de Conturi a României prin care

li s-a respins contestația din 09 februarie 2011 împotriva deciziei emisă de Camera

de Conturi Iași .

de Curtea de apel

Prin sentința nr. 248

din 12 septembrie 2011, Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ

și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul Primarul comunei S. în contradictoriu

cu cu pârâta Curtea de Conturi a României – Camera de Conturi Iași.

Pentru a pronunța această

hotărâre Curtea a reținut în esență următoarele.

Personalul

din cadrul primăriilor nu poate beneficia de indemnizația de dispozitiv,

de aceasta beneficiind

exclusiv personalul prevăzut la art. 13 alin. (1) din O.U.G. nr. 30/2007.

De altfel, prin

decizia din 14 decembrie 2009 Înalta

Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii și a stabilit ca

dispozițiile art. 13 raportat la art. 47 din Legea nr. 139/1999 privind salarizarea

și alte drepturi ale personalului militar din instituțiile publice de apărare națională,

precum și acordarea unor drepturi salariale personalului civil din aceste instituții

se interpretează în sensul că indemnizația de dispozitiv lunară în cuantum de 25%

din salariul de bază, prevăzută de art. 13 din acest act normativ, se acordă funcționarilor

publici și personalului contractual care își desfășoară activitatea în cadrul Ministerului

Administrației și Internelor și în instituțiile publice din subordinea ministerului,

precum și personalului care își desfășoară activitatea în serviciile comunitare

din subordinea consiliilor locale și a prefecturilor care au beneficiat de acest

drept salarial și înainte de transfer sau detașare din cadrul fostului Minister

de Interne.

Nu a putut fi primită

astfel critica reclamantei în sensul că ar fi legală acordarea indemnizației de

dispozitiv întrucât acordarea acestor sporuri s-a făcut cu încălcarea prevederilor

legale care guvernează în materie. Astfel potrivit art. 31 alin. (3) din Legea nr.

188/1999

„Salarizarea funcționarilor publici se face în

conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare

pentru funcționarii publici”, anual fiind emise astfel de legi

privind reglementarea

drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici

.

De esența regimului juridic al drepturilor salariale

ale personalului bugetar este faptul că ele se stabilesc exclusiv prin lege și nu

pot fi acordate alte drepturi în baza unor ordine speciale ce vizează alte categorii

de personal bugetar.

Împotriva sentinței

nr. 248 din 12 septembrie a Curții de Apel Alba Iași, secția de contencios administrativ

și fiscal, a declarat recurs Primarul comunei S. criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

recurs

Înalta Curte, analizând

recursul în raport cu motivul prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., potrivit

căruia, hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe,

apreciază că acesta este fondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse în

continuare.

În raport de actele depuse

la dosarul cauzei, se reține că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie

anularea încheierii din 6 aprilie 2011 pronunțată de Comisia de Soluționare a Contestațiilor

de pe lângă Curtea de Conturi a României, prin care a fost respinsă contestația

din 9 februarie 2011 împotriva deciziei emisă de Camera de Conturi Iași.

Atât în ceea ce privește

anularea actelor administrative cât și în cazul suspendării executării acestora,

competența materială și teritorială a instanței de fond și de recurs se stabilește

în raport de aceleași dispoziții legale. Astfel, acțiunile ce au ca obiect atât

anularea cât și suspendarea actelor în discuție, vor fi judecate de aceeași instanță

în favoarea căreia s-a stabilit competența materială și teritorială.

Potrivit art. 2 alin.

(1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare, noțiunea

de act administrativ este definită ca fiind „actul unilateral cu caracter individual

sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea

organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere,

modifică sau stinge raporturi juridice”.

În raport de obiectul

cererii de chemare în judecată și de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) menționate,

se impune a stabili care este actul administrativ care dă naștere, modifică sau

stinge raporturi juridice, care este actul supus executării și care poate constitui

obiectul unei cereri adresate instanței de contencios administrativ.

Potrivit dispozițiilor

art. 204 și 210 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activității

specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor de control rezultate

din aceste activități, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 130/2010 publicată în

M.Of. al României nr. 832/13.12.2010, Partea I, împotriva măsurilor dispuse prin

decizia camerei de conturi județene se poate formula contestație în termen de 15

zile, care „suspendă obligația executării deciziei până la soluționarea ei de către

Comisia de Soluționare a Contestațiilor. Executarea măsurilor devine obligatorie

de la data comunicării încheierii formulate de Comisia de Soluționare a Contestațiilor,

prin care se respinge integral sau parțial contestația”.

În raport de dispozițiile

legale menționate, se reține că actul administrativ care produce efecte juridice,

fiind supus obligației executării, este decizia structurii teritoriale a Curții

de Conturi, acesta fiind actul care îndeplinește cerințele de a fi apreciat ca având

natura juridică a unui act administrativ, astfel cum acesta este definit în

art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările

ulterioare.

Este adevărat că regulamentul

menționat cuprinde procedura de contestare a deciziilor structurilor județene ale

Curții de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că împotriva încheierii emise de comisia

de soluționare a contestațiilor, conducătorul entității verificate poate sesiza

instanța de contencios administrativ competentă în condițiile Legii contenciosului

administrativ.

Potrivit art. 228 din

același regulament, „competența de soluționare a sesizării formulate de conducătorul

entității verificate împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor,

aparține Secției de contencios administrativ și fiscal din cadrul Curții de Apel

în a cărei rază teritorială se află sediul entității verificate în condițiile Legii

contenciosului administrativ”.

Referindu-se la competența

instanțelor de contencios administrativ, dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004, prevăd că: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate

de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și

impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până

la 500.000 RON se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar

cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale,

precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum

și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON se soluționează în fond de secțiile

de contencios administrativ și fiscal ale Curților de Apel, dacă prin lege organică

specială nu se prevede altfel”.

Dat fiind faptul că dispozițiile

din regulament menționate fac trimitere la Legea contenciosului administrativ, se

pune problema stabilirii competenței materiale de soluționare a cauzei, referitoare

la actul administrativ care constituie obiectul cererii deduse judecății, acesta

fiind emis de o structură județeană a Curții de Conturi, respectiv de o autoritate

publică județeană.

Dispozițiile art. 228

din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010,

sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reprezintă

dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în ceea ce privește

competența instanțelor de contencios administrativ.

De la dreptul comun prevăzut

de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/ 2004, se poate deroga doar prin dispoziții

speciale cuprinse într-o lege organică specială.

Regulamentul aprobat prin

Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor

organice speciale, astfel că se impune a se stabili competența materială în raport

de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările

ulterioare.

În concluzie, față de

toate argumentele expuse, Înalta Curte, ținând seama de dispozițiile art. 10

alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 2 C. proc. civ., stabilește că revine competența

materială de soluționare a cauzei Tribunalului, secția contencios administrativ

și fiscal, întrucât obiectul litigiului este un act administrativ emis de o structură

județeană a Curții de Conturi, ca autoritate publică județeană.

În altă ordine, chiar

dacă soluțiile în ceea ce privește excepțiile de nelegalitate produc efecte juridice

doar între părțile din litigiu, faptul că prin Decizia nr. 4522 din 4 octombrie

2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal, cu caracter irevocabil, a fost soluționată în sensul admiterii excepția

de nelegalitate a dispozițiilor pct. 228 și 229 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea

Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010, întărește argumentele expuse anterior cu

privire la competența materială de soluționare a unor astfel cauze. De asemenea,

și prin decizia din 27 ianuarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

de contencios administrativ și fiscal s-a constatat nelegalitatea acelorași dispoziții.

De altfel, Înalta Curte

a stabilit, prin mai multe decizii pronunțate ca regulator de competență, cât și

în astfel de litigii, cum este și cel care face obiectul cauzei deduse judecății,

că revine competența materială și teritorială de soluționare a acestor cauze Tribunalelor

(ex. decizia nr. 6112/2011, nr. 5657/2011, nr. 5658/2011, decizia nr. 498 și

nr. 499/2012), impunându-se crearea unei jurisprudențe unitare în ceea ce privește

judecarea acestora.

Înalta

Curte, ținând seama de considerentele expuse, reține că revenea competența de soluționare

a cauzei Tribunalului Iași, secția contencios administrativ și fiscal

.

Prin urmare, în mod greșit

instanța de fond a reținut că îi revine competența materială de soluționare a cauzei.

În consecință, fiind incident

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte, în raport

de dispozițiile art. 312 alin. (1) teza întâi și alin. (6

1

) și art. 313

C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările

și completările ulterioare, va admite recursul formulat, va casa sentința atacată

și va trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului Iași, secția contencios

administrativ și fiscal.

Această soluție face de

prisos analiza motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de Primarul comunei S. împotriva sentinței nr. 248 din 12 septembrie 2011 a Curții

de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată

și trimite cauza, spre competentă soluționare, la Tribunalul Iași, secția de contencios

administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 iunie

2012.