ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2881/2012
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2881/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Obiectul acțiunii
Prin acțiunea înregistrată
pe rolul Curții de Apel Iași sub nr. 350/45/011 reclamantul Primarul comunei S.
a chemat în judecată pe pârâta Curtea de Conturi a României – Camera de Conturi
Iași solicitând anularea încheierii din 06 aprilie 2011 pronunțată de Comisia de
soluționare a contestațiilor de pe lângă Curtea de Conturi a României prin care
li s-a respins contestația din 09 februarie 2011 împotriva deciziei emisă de Camera
de Conturi Iași .
Hotărârea pronunțată
de Curtea de apel
Prin sentința nr. 248
din 12 septembrie 2011, Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ
și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul Primarul comunei S. în contradictoriu
cu cu pârâta Curtea de Conturi a României – Camera de Conturi Iași.
Pentru a pronunța această
hotărâre Curtea a reținut în esență următoarele.
Personalul
din cadrul primăriilor nu poate beneficia de indemnizația de dispozitiv,
de aceasta beneficiind
exclusiv personalul prevăzut la art. 13 alin. (1) din O.U.G. nr. 30/2007.
De altfel, prin
decizia din 14 decembrie 2009 Înalta
Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii și a stabilit ca
dispozițiile art. 13 raportat la art. 47 din Legea nr. 139/1999 privind salarizarea
și alte drepturi ale personalului militar din instituțiile publice de apărare națională,
precum și acordarea unor drepturi salariale personalului civil din aceste instituții
se interpretează în sensul că indemnizația de dispozitiv lunară în cuantum de 25%
din salariul de bază, prevăzută de art. 13 din acest act normativ, se acordă funcționarilor
publici și personalului contractual care își desfășoară activitatea în cadrul Ministerului
Administrației și Internelor și în instituțiile publice din subordinea ministerului,
precum și personalului care își desfășoară activitatea în serviciile comunitare
din subordinea consiliilor locale și a prefecturilor care au beneficiat de acest
drept salarial și înainte de transfer sau detașare din cadrul fostului Minister
de Interne.
Nu a putut fi primită
astfel critica reclamantei în sensul că ar fi legală acordarea indemnizației de
dispozitiv întrucât acordarea acestor sporuri s-a făcut cu încălcarea prevederilor
legale care guvernează în materie. Astfel potrivit art. 31 alin. (3) din Legea nr.
188/1999
„Salarizarea funcționarilor publici se face în
conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare
pentru funcționarii publici”, anual fiind emise astfel de legi
privind reglementarea
drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici
.
De esența regimului juridic al drepturilor salariale
ale personalului bugetar este faptul că ele se stabilesc exclusiv prin lege și nu
pot fi acordate alte drepturi în baza unor ordine speciale ce vizează alte categorii
de personal bugetar.
Calea de atac exercitată
Împotriva sentinței
nr. 248 din 12 septembrie a Curții de Apel Alba Iași, secția de contencios administrativ
și fiscal, a declarat recurs Primarul comunei S. criticând-o pentru nelegalitate
și netemeinicie.
Soluția instanței de
recurs
Înalta Curte, analizând
recursul în raport cu motivul prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., potrivit
căruia, hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe,
apreciază că acesta este fondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse în
continuare.
În raport de actele depuse
la dosarul cauzei, se reține că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie
anularea încheierii din 6 aprilie 2011 pronunțată de Comisia de Soluționare a Contestațiilor
de pe lângă Curtea de Conturi a României, prin care a fost respinsă contestația
din 9 februarie 2011 împotriva deciziei emisă de Camera de Conturi Iași.
Atât în ceea ce privește
anularea actelor administrative cât și în cazul suspendării executării acestora,
competența materială și teritorială a instanței de fond și de recurs se stabilește
în raport de aceleași dispoziții legale. Astfel, acțiunile ce au ca obiect atât
anularea cât și suspendarea actelor în discuție, vor fi judecate de aceeași instanță
în favoarea căreia s-a stabilit competența materială și teritorială.
Potrivit art. 2 alin.
(1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare, noțiunea
de act administrativ este definită ca fiind „actul unilateral cu caracter individual
sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea
organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere,
modifică sau stinge raporturi juridice”.
În raport de obiectul
cererii de chemare în judecată și de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) menționate,
se impune a stabili care este actul administrativ care dă naștere, modifică sau
stinge raporturi juridice, care este actul supus executării și care poate constitui
obiectul unei cereri adresate instanței de contencios administrativ.
Potrivit dispozițiilor
art. 204 și 210 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activității
specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor de control rezultate
din aceste activități, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 130/2010 publicată în
M.Of. al României nr. 832/13.12.2010, Partea I, împotriva măsurilor dispuse prin
decizia camerei de conturi județene se poate formula contestație în termen de 15
zile, care „suspendă obligația executării deciziei până la soluționarea ei de către
Comisia de Soluționare a Contestațiilor. Executarea măsurilor devine obligatorie
de la data comunicării încheierii formulate de Comisia de Soluționare a Contestațiilor,
prin care se respinge integral sau parțial contestația”.
În raport de dispozițiile
legale menționate, se reține că actul administrativ care produce efecte juridice,
fiind supus obligației executării, este decizia structurii teritoriale a Curții
de Conturi, acesta fiind actul care îndeplinește cerințele de a fi apreciat ca având
natura juridică a unui act administrativ, astfel cum acesta este definit în
art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările
ulterioare.
Este adevărat că regulamentul
menționat cuprinde procedura de contestare a deciziilor structurilor județene ale
Curții de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că împotriva încheierii emise de comisia
de soluționare a contestațiilor, conducătorul entității verificate poate sesiza
instanța de contencios administrativ competentă în condițiile Legii contenciosului
administrativ.
Potrivit art. 228 din
același regulament, „competența de soluționare a sesizării formulate de conducătorul
entității verificate împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor,
aparține Secției de contencios administrativ și fiscal din cadrul Curții de Apel
în a cărei rază teritorială se află sediul entității verificate în condițiile Legii
contenciosului administrativ”.
Referindu-se la competența
instanțelor de contencios administrativ, dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea
nr. 554/2004, prevăd că: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate
de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și
impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până
la 500.000 RON se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar
cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale,
precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum
și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON se soluționează în fond de secțiile
de contencios administrativ și fiscal ale Curților de Apel, dacă prin lege organică
specială nu se prevede altfel”.
Dat fiind faptul că dispozițiile
din regulament menționate fac trimitere la Legea contenciosului administrativ, se
pune problema stabilirii competenței materiale de soluționare a cauzei, referitoare
la actul administrativ care constituie obiectul cererii deduse judecății, acesta
fiind emis de o structură județeană a Curții de Conturi, respectiv de o autoritate
publică județeană.
Dispozițiile art. 228
din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010,
sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reprezintă
dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în ceea ce privește
competența instanțelor de contencios administrativ.
De la dreptul comun prevăzut
de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/ 2004, se poate deroga doar prin dispoziții
speciale cuprinse într-o lege organică specială.
Regulamentul aprobat prin
Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor
organice speciale, astfel că se impune a se stabili competența materială în raport
de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările
ulterioare.
În concluzie, față de
toate argumentele expuse, Înalta Curte, ținând seama de dispozițiile art. 10
alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 2 C. proc. civ., stabilește că revine competența
materială de soluționare a cauzei Tribunalului, secția contencios administrativ
și fiscal, întrucât obiectul litigiului este un act administrativ emis de o structură
județeană a Curții de Conturi, ca autoritate publică județeană.
În altă ordine, chiar
dacă soluțiile în ceea ce privește excepțiile de nelegalitate produc efecte juridice
doar între părțile din litigiu, faptul că prin Decizia nr. 4522 din 4 octombrie
2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ
și fiscal, cu caracter irevocabil, a fost soluționată în sensul admiterii excepția
de nelegalitate a dispozițiilor pct. 228 și 229 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea
Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010, întărește argumentele expuse anterior cu
privire la competența materială de soluționare a unor astfel cauze. De asemenea,
și prin decizia din 27 ianuarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția
de contencios administrativ și fiscal s-a constatat nelegalitatea acelorași dispoziții.
De altfel, Înalta Curte
a stabilit, prin mai multe decizii pronunțate ca regulator de competență, cât și
în astfel de litigii, cum este și cel care face obiectul cauzei deduse judecății,
că revine competența materială și teritorială de soluționare a acestor cauze Tribunalelor
(ex. decizia nr. 6112/2011, nr. 5657/2011, nr. 5658/2011, decizia nr. 498 și
nr. 499/2012), impunându-se crearea unei jurisprudențe unitare în ceea ce privește
judecarea acestora.
Înalta
Curte, ținând seama de considerentele expuse, reține că revenea competența de soluționare
a cauzei Tribunalului Iași, secția contencios administrativ și fiscal
.
Prin urmare, în mod greșit
instanța de fond a reținut că îi revine competența materială de soluționare a cauzei.
În consecință, fiind incident
motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte, în raport
de dispozițiile art. 312 alin. (1) teza întâi și alin. (6
1
) și art. 313
C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările
și completările ulterioare, va admite recursul formulat, va casa sentința atacată
și va trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului Iași, secția contencios
administrativ și fiscal.
Această soluție face de
prisos analiza motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C.
proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat
de Primarul comunei S. împotriva sentinței nr. 248 din 12 septembrie 2011 a Curții
de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal.
Casează sentința atacată
și trimite cauza, spre competentă soluționare, la Tribunalul Iași, secția de contencios
administrativ și fiscal.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 iunie
2012.