ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3702/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 635 din 30 septembrie 2010, Tribunalul Arad a admis în parte acțiunea precizată a reclamanților împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a obligat pârâtul să plătească reclamanților, suma de 2280,11 lei, reprezentând valoarea apartamentului, actualizată cu indicele de inflație la data plății efective, și 14253 lei, reprezentând valoarea investițiilor efectuate de către reclamanți la acesta, cu dobânzi legale de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, a respins capătul de cerere privind stabilirea dreptului de retenție, a respins acțiunea reclamanților împotriva pârâților Municipiul Arad și Episcopia Romano Catolică Oradea.

S-a reținut că prin sentința civilă nr. 5099 din 26 octombrie 2005, s-a admis acțiunea Episcopiei Româno Catolică Oradea, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de către reclamanți în baza Legii nr. 112/1995, s-a dispus revenirea la situația anterioară de carte funciară. S-a reținut ca temei al nulității frauda la lege și, implicit, reaua-credință a reclamanților în privința cumpărării imobilului, sentința având caracter irevocabil. In drept, au fost avute în vedere dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, text care prevede că, în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se poate solicita restituirea prețului actualizat plătit de chiriași, respectiv contravaloarea lucrărilor de investiții făcute la imobil.

Prin decizia civilă nr. 664 din 24 martie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelurile reclamanților, respectiv al pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad. S-a reținut că, între părți, s-a mai purtat un litigiu, finalizat prin sentința civilă nr. 5099 din 26 octombrie 2005 a Judecătoriei Arad, definitivă prin decizia civilă nr. 109 din 09 martie 2006 a Tribunalului Arad, și irevocabilă prin decizia civilă nr. 2047 din 25 octombrie 2006 a Curții de Apel Timișoara, hotărâre prin care s-a admis acțiunea Episcopiei Romano Catolică Oradea, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare și s-a dispus reînscrierea dreptului de proprietate în favoarea statului.

S-a reținut astfel încălcarea dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, respectiv frauda la lege și reaua-credință a reclamanților la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Instanța a apreciat că în procesul pendinte nu se mai poate pronunța cu privire la buna sau reaua-credință a reclamanților. Referitor la cererea de a li se acorda prețul de piață al apartamentului, în mod corect s-a făcut aplicația dispozițiilor art. 50/2 din Legea nr. 10/2001, în sensul că reclamanții pot beneficia doar de plata prețului actualizat pe care l-au plătit pentru apartament.

Criticile pârâtului referitoare la faptul că prima instanță a acordat ceea ce nu s-a cerut, fără a respecta limitele investirii determinate prin cererea de chemare în judecată, Curtea le-a înlăturat, pentru cele ce urmează: Reclamanții au solicitat instanței restituirea prețului de piață al apartamentului în litigiu, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, precum și obligarea pârâtei Episcopia Romano Catolică Oradea să le plătească sporul de valoare al apartamentului în litigiu.

Cum în speță s-a constatat irevocabil că vânzarea a fost lovită de nulitate absolută pentru fraudă la lege și cauză ilicită, este fără echivoc faptul că reclamanții nu pot beneficia de restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale, ci doar de restituirea prețului achitat efectiv, actualizat cu indicele de inflație, prima instanță făcând doar aplicarea textului legal incident speței deduse judecății fără ca prin aceasta să acorde mai mult decât s-a cerut prin cererea de chemare în judecată. S-a invocat totodată lipsa calității procesuale pasive privind plata despăgubirilor pe motiv că aceste despăgubiri cad în sarcina persoanei îndreptățite, respectiv a proprietarului actual al imobilului.

Critica a fost înlăturată, întrucât potrivit art. 50 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 și art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, plata prețului actualizat plătit de către chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, desființate prin hotărâri judecătorești irevocabile, urmează să se facă de către Ministerul Finanțelor Publice București din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995. Ca urmare, s-a apreciat că Ministerul Finanțelor Publice București are calitate procesuală pasivă în cauză. Împotriva deciziei instanței de apel au formulat cerere de recurs (I) la data de 07 iulie 2011, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad și (II) la data de 11 iulie 2011, reclamanții G.T.S.

și G.F., prin care au criticat-o pentru nelegalitate sub următoarele aspecte: (I) Recursul pârâtului a vizat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate: Prin acțiunea introductivă, reclamanții au solicitat obligarea pârâtei Episcopia Romano Catolică la plata sumei de 15.000 Euro, reprezentând sporul de valoare al imobilului. Instanțele anterioare au acordat ceea ce nu s-a cerut, în condițiile în care reclamanții nu au solicitat ca valoarea investițiilor să fie plătită de Ministerul Finanțelor Publice, ci de Episcopia Romano Catolică, interpretând astfel greșit actul juridic dedus judecății. Prin obiecțiunile la raportul de expertiză s-a susținut că valoarea investițiilor făcute de către chiriaș cad în sarcina proprietarului, ceea ce înseamnă că valoarea investiților trebuie scăzută din valoarea de circulație potrivit Legii nr. 10/2001.

Instanța de fond, cât și cea de apel au ignorat acest aspect, pronunțând o hotărâre nelegală. Au fost invocate dispozițiile art. 48 alin. (3) al Legii nr. 10/2001, modificate prin Legea nr. 1/2009, respectiv prevederile art. 43 din O.G. nr. 40/1999. Instanțele anterioare au acordat ceea ce nu s-a cerut, fără a respecta limitele investirii, respectiv principiul contradictorialității. S-a susținut totodată încălcarea principiului disponibilității reglementat de prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. Prin acțiunea introductivă s-a solicitat restituirea valorii de piață a apartamentului în litigiu. Reclamanții nu au solicitat actualizarea prețului achitat pentru imobilul în cauză. Cu toate acestea, prima instanță admite în parte acțiunea și dispune obligarea la actualizarea prețului plătit pentru imobilul în litigiu.

Instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut și a interpretat greșit actul dedus judecății, astfel că s-a solicitat modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul respingerii acțiunii. Decizia pronunțată este nelegală și în ceea ce privește interpretarea prevederilor art. 1 pct. 18 din Legea nr. 1/2009 - art. 50/1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Potrivit dispozițiilor art. 50 alin. (3), coroborate cu prevederile art. 50/1 din Legea nr. 10/2001, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009 " Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești, definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare." Dispozițiile susmenționate nu sunt incidente în cauză, întrucât contractul de vânzare-cumpărare nu a fost încheiat "cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995" Pentru a se putea admite o acțiune având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, trebuie îndeplinite cumulativ două condiții: contractele de vânzare-cumpărare să fie încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995; contractele de vânzare- cumpărare sa fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

In ceea ce privește prima condiție, aceasta nu este îndeplinită, întrucât contractul de vânzare-cumpărare încheiat între SC R. SA și reclamanți nu a fost încheiat cu respectarea prevederile Legii nr. 112/1995. Această concluzie rezultă din motivarea sentinței civile nr. 5099 din 26 octombrie 2005, irevocabilă, a Judecătoriei Arad, prin care a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare încheiat între Statul Român - Municipiul Arad, SC R. SA Arad și reclamanți, " instanța apreciază incidența în cauză a acestor dispoziții legale, contractele de vânzare-cumpărare fiind încheiate cu încălcarea flagrantă a Legii nr. 112/1995.". (II) Recursul reclamanților a vizat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate; Sentința nu a fost dată de instanța competentă material după valoarea apartamentului în litigiu, expertiza determinând o valoare sub 500.000 lei, pentru care Tribunalul ar fi competent material.

Prima instanță a improcesuat-o pe pârâta A.V.A.S. București, cât privește obligația de plată a contravalorii apartamentului, dar nu s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a acesteia, lăsând astfel problema calității de parte a A.V.A.S. nesoluționată, situație care echivalează eu nerezolvarea fondului cauzei. Tot nesoluționarea fondului înseamnă și neadministrarea de probe, atât în primă instanță cât și în apel, privind modalitatea și metoda de calcul al contravalorii prețului apartamentului - nu s-a stabilit perioada de timp la care se face actualizarea, nici formula de calcul și nici cine efectuează calculul.

In ceea ce privește evicțiunea, prin neadmiterea plății valorii de circulație a apartamentului, s-a susținut că nu se poate reține valoarea de lucru judecat hotărârii judecătorești pronunțate anterior - respectiv că Statul Român, prin Municipiul Arad, a vândut iar reclamanții au cumpărat în complicitate cu aceștia, și astfel au fost de rea-credință, comițând o fraudă la lege. In calitate de chiriași ai statului, reclamanții au solicitat cumpărarea în baza Legii nr. 112/1995, și nu este vina acestora că autoritatea publică a consimțit la vânzare. Dacă în relația persoana revendicatoare și subdobânditori s-a stabilit că contractul este nul absolut pentru fraudarea legii, nu aceeași este situația în relația vânzător și cumpărător.

Dreptul acestora la despăgubire integrală există și în momentul actual. In calitate de cumpărători de la autoritățile locale, sunt prezumați a fi de bună-credință, neavând o înțelegere frauduloasă cu vânzătorul. Instanța de apel nu s-a pronunțat pe acest motiv de apel, și, din această perspectivă, s-a solicitat casarea cu trimitere la instanța competentă material. Recursurile vor fi admise pentru considerentele ce urmează; Prin cererea de chemare în judecată dedusă judecății la data de 18 iunie 2009, reclamanții G.T.S. și G.F. au chemat în judecată Statul Român, Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul Arad, prin primar și Episcopia Romano Catolică Oradea, solicitând obligarea în solidar a pârâților de ord.

1 și 2 să le restituie prețul de piață al apartamentului nr. 20, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, obligarea pârâtei de Episcopia Romano Catolică Oradea să le plătească sporul de valoare al apartamentului în litigiu, obligarea pârâților la plata dobânzilor legale pentru aceste sume din ziua rămânerii irevocabile și până la plata lor efectivă, să li se stabilească un drept de retenție asupra apartamentului, până la plata sumelor pretinse mai sus.

Situația cauzei pendinte, astfel cum aceasta a fost redată în expunerea de motive, a relevat faptul că, cu privire la imobilul în litigiu, s-a mai purtat un litigiu, finalizat prin sentința civilă nr. 5099 din 26 octombrie 2005 a Judecătoriei Arad, definitivă prin decizia civilă nr. 109 din 09 martie 2006 a Tribunalului Arad, și irevocabilă prin decizia civilă nr. 2047 din 25 octombrie 2006 a Curții de Apel Timișoara, hotărâre prin care s-a admis acțiunea Episcopiei Romano Catolică Oradea și s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, s-a dispus reînscrierea dreptului de proprietate în favoarea statului.

In raport de pretențiile concrete deduse judecății și de minimele clarificări aduse de instanța fondului, dispozițiile legale incidente cauzei ar putea fi, art. 48 "(1) Chiriașii au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuința prin îmbunătățirile necesare și utile; (2) Indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu, obligația despăgubirii prevăzută la alin. (1) revine persoanei îndreptățite; (4) Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabilește pe baza de expertiză; (5) Prin îmbunătățiri, în sensul prezentei legi, se înțelege cheltuielile necesare și utile.

Cuantumul despăgubirilor se stabilește la valoarea actualizată a cheltuielilor, scăzându-se gradul de uzură al îmbunătățirilor, în raport cu durata de viață normală a acestora, care se suportă de chiriași", respectiv art. 50 și art. 50/1 din Legea nr. 10/2001, a căror corectă interpretare relevă necesara și cuvenita distincție între ipoteza în care contractul a fost declarat nul, fiind încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, situație în care sunt incidente dispozițiile art. 50 alin. (2), chiriașul cumpărător fiind îndreptățit la restituirea prețului actualizat și ipoteza în care contractul de vânzare-cumpărare nu a fost declarat nul, fiind încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, dar a devenit ineficace, fiind implicit desființat in situația admiterii acțiunii în revendicare, caz în care sunt aplicabile prevederile art. 50/1 din lege.

Din conținutul normativ al art. 313 și art. 314 C. proc. civ. rezultă în mod clar ideea că stabilirea situației de fapt este atributul suveran al instanțelor fondului, ceea ce înseamnă dreptul acestor instanțe de a constata faptele și de a aprecia forța probantă a dovezilor administrate în cauză. Dovada îndeplinirii condiției prescrise de normele procedurale susmenționate este oferită de chiar conținutul hotărârii judecătorești atacata cu recurs. Obligația instanței de recurs este aceea de a verifica dacă hotărârea judecătorească cuprinde "motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților", realizându-se astfel situația - premisa pentru o judecată concretă și efectivă în recurs - împrejurările de fapt să fi fost pe deplin stabilite.

In ceea ce privește cauza de față, hotărârea instanței de apel nu cuprinde în mod complet, clar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la soluția litigiului și nu realizează o analiză pertinenta a tuturor cererilor părților, a probelor administrate de fiecare dintre acestea și nu s-a preocupat sa înlăture în mod justificat apărările formulate. Aceste aspecte au fost analizate din perspectiva dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., conform cărora hotărârea va cuprinde "motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților", ceea ce înseamnă incidența motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc.

civ. Cum dispozițiile art. 261 alin. (1) C. proc. civ. au caracter imperativ, iar încălcarea lor este sancționată cu nulitatea actului procedural în cauză - în conformitate cu art. 105 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte a apreciat ca înlăturarea consecințele acestei încălcări trebuie sa se facă prin desființarea hotărârii recurate.

S-a avut în vedere, in mod concret, împrejurarea că, insuficiența motivării în privința unor aspecte relevante pentru cauză - identificarea imobilului în litigiu și a investițiilor aduse la acesta, clarificarea situației de fapt si de drept a imobilului in litigiu din perspectiva fiecărei pretenții, dar și a fiecărei părți chemate în judecată, inclusiv a A.V.A.S., cu toate consecințele ce derivă din aceasta situație, stabilirea dreptului pretins, respectiv a eventualelor forme de reparație civilă pentru restabilirea situației anterioare - este echivalentă necercetării fondului cauzei, situație care atrage după sine, sancțiunea casării hotărârii, respectiv trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Soluția de casare a hotărârii pronunțate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță s-a impus, așadar, din necesitatea respectării principiului dublului grad de jurisdicție, conform căruia o pricină trebuie să fie judecată în fond, din perspectiva legalității, a normelor de drept aplicabile, dar și a temeiniciei, a aprecierii probelor administrate în cauză, atât în fața primei instanțe, cât și în fața instanței de apel. In procesul de elaborare a unei hotărârii judecătorești, ca act final al oricărei judecăți, instanța trebuie să pună de acord, prin motivare, faptele alegate, probele administrate în cauză, respectiv consecințele desprinse din operațiunea de apreciere a acestora, în raport de regulile de drept pe care le-a identificat a fi aplicabile raportului juridic litigios, cu atât mai mult cu cât cadrul procesual a fost configurat cu precizie de către reclamanți, inclusiv prin intervenția primei instanțe.

In lipsa unor astfel de elemente care compun structura unei hotărâri judecătorești nu se poate răspunde în mod pertinent criticilor care susțin acordarea a ceea ce nu s-a cerut, interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, nerespectarea limitelor investirii și a principiului contradictorialității. In egală măsură nu pot fi cercetate criticile de pretinsă nelegalitate formulate de către reclamanți - clarificarea cadrului procesual și stabilirea obligației fiecărei părți atrase în judecată, prin voința reclamanților, respectiv la intervenția primei instanțe de judecată, neregularități în valorificarea concluziilor raportului de expertiză. În privința criticii referitoare la necompetența de primă instanță a tribunalului, Înalta Curte o apreciază ca nefondată, întrucât potrivit art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc.

civ. tribunalul judecă, în primă instanță, procesele și cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei. Totodată, potrivit art. 18/1 C. proc. civ., instanța învestită potrivit dispozițiilor referitoare la competența după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior învestirii, intervin modificări în ceea ce privește cuantumul valorii aceluiași obiect. Dispoziția legală menționată reiterează regula potrivit căreia competența materială se fixează prin actul de sesizare și încă din momentul învestirii instanței - reclamanții au indicat foarte clar cuantificarea pretenției formulate, situație în care competența materială de primă instanță nu a fost contestată.

Așa fiind, pentru considerentele arătate, care fac inutilă analizarea celorlalte critici formulate de reclamanți, în baza art. 304 pct. 5, 7 și 9, coroborat cu art. 312 alin. (3) și (5) C. proc. civ., respectiv art. 313 și art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Cu ocazia rejudecării, instanța va analiza și celelalte critici formulate prin recurs, sub formă de apărări.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E A dmite recursurile declarate de reclamanții G.T.S. și G.F. și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad împotriva deciziei nr. 664 din 24 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, pe care o casează. Trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 mai 2012.