ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3702/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3702/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 635 din 30

septembrie 2010, Tribunalul Arad

a

admis în parte acțiunea precizată a

reclamanților împotriva pârâtului

Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, a obligat pârâtul să plătească reclamanților, suma de

2280,11 lei, reprezentând valoarea apartamentului, actualizată cu indicele de

inflație la data plății efective, și 14253 lei, reprezentând valoarea

investițiilor efectuate de către reclamanți la acesta, cu dobânzi legale de la

rămânerea irevocabilă a hotărârii, a respins

capătul de cerere privind

stabilirea dreptului de retenție, a respins

acțiunea reclamanților împotriva pârâților Municipiul Arad și Episcopia Romano

Catolică Oradea.

S-a reținut că prin sentința civilă

nr. 5099 din 26 octombrie 2005, s-a admis acțiunea Episcopiei Româno Catolică

Oradea, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare

încheiat de către reclamanți în baza Legii nr. 112/1995, s-a dispus revenirea

la situația anterioară de carte funciară. S-a reținut ca temei al nulității frauda

la lege și, implicit, reaua-credință a reclamanților în privința cumpărării

imobilului, sentința având caracter irevocabil.

In drept, au fost avute în vedere

dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, text care prevede că, în cazul

contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr.

112/1995, desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se

poate solicita restituirea prețului actualizat plătit de chiriași, respectiv

contravaloarea lucrărilor de investiții făcute la imobil.

Prin decizia civilă nr. 664 din 24

martie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă,

a respins apelurile reclamanților,

respectiv al pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad.

S-a reținut că, între părți, s-a mai

purtat un litigiu, finalizat prin sentința civilă nr. 5099 din 26 octombrie 2005

a Judecătoriei Arad, definitivă prin decizia civilă nr. 109 din 09 martie 2006

a Tribunalului Arad, și irevocabilă prin decizia civilă nr. 2047 din 25

octombrie 2006 a Curții

de Apel Timișoara,

hotărâre prin care s-a admis acțiunea Episcopiei

Romano Catolică Oradea,

s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare și s-a

dispus reînscrierea dreptului de proprietate în favoarea statului. S-a reținut

astfel încălcarea dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, respectiv frauda

la lege și reaua-credință a reclamanților la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare.

Instanța a apreciat că în procesul

pendinte nu se mai poate pronunța cu privire la buna sau reaua-credință a

reclamanților.

Referitor la cererea de a li se acorda

prețul de piață al apartamentului, în mod corect s-a făcut aplicația

dispozițiilor art. 50/2 din Legea nr. 10/2001, în sensul că reclamanții pot

beneficia doar de plata prețului actualizat pe care l-au plătit pentru

apartament.

Criticile pârâtului referitoare la

faptul că prima instanță a acordat ceea ce nu s-a cerut, fără a respecta

limitele investirii determinate prin cererea de chemare în judecată, Curtea

le-a înlăturat, pentru cele ce urmează:

Reclamanții au

solicitat instanței restituirea prețului de piață al

apartamentului în litigiu, stabilit

conform standardelor internaționale de evaluare, precum și obligarea pârâtei

Episcopia Romano Catolică Oradea să le plătească sporul de valoare al

apartamentului în litigiu.

Cum în speță s-a

constatat irevocabil că vânzarea a fost lovită

de nulitate absolută pentru fraudă la lege și cauză

ilicită, este fără echivoc faptul că reclamanții nu pot beneficia de

restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor

internaționale, ci doar de restituirea prețului achitat efectiv, actualizat cu

indicele de inflație, prima instanță făcând doar aplicarea textului legal

incident speței deduse judecății fără ca prin aceasta să acorde mai mult decât

s-a cerut prin cererea de chemare în judecată.

S-a invocat totodată lipsa calității

procesuale pasive privind plata despăgubirilor pe motiv că aceste despăgubiri

cad în sarcina persoanei îndreptățite, respectiv a proprietarului actual al imobilului.

Critica a fost înlăturată, întrucât

potrivit art. 50 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 și art. 13 alin. (6)

din Legea nr. 112/1995, plata prețului actualizat plătit de către chiriașii ale

căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii

nr. 112/1995, desființate prin hotărâri judecătorești irevocabile, urmează să

se facă de către Ministerul Finanțelor Publice București

din fondul extrabugetar constituit în temeiul

art. 13 alin. (6) din Legea

nr. 112/1995. Ca urmare, s-a apreciat că

Ministerul Finanțelor Publice București are calitate procesuală pasivă în

cauză.

Împotriva deciziei instanței de apel

au formulat cerere de recurs

(I)

la data de 07 iulie 2011,

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de

Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad și

(II)

la data de 11 iulie 2011, reclamanții G.T.S. și G.F.,

prin care au criticat-o pentru nelegalitate sub următoarele aspecte:

(I)

Recursul

pârâtului a vizat următoarele aspecte de pretinsă

nelegalitate:

Prin acțiunea introductivă,

reclamanții au solicitat obligarea pârâtei Episcopia Romano Catolică la plata

sumei de 15.000 Euro, reprezentând sporul de valoare al imobilului. Instanțele

anterioare au acordat ceea ce nu s-a cerut, în condițiile în care reclamanții

nu au solicitat ca valoarea investițiilor să fie plătită de Ministerul Finanțelor

Publice, ci de Episcopia Romano Catolică, interpretând astfel greșit actul

juridic dedus judecății.

Prin obiecțiunile la raportul de

expertiză s-a susținut că valoarea investițiilor făcute de către chiriaș cad în

sarcina proprietarului, ceea ce înseamnă că valoarea investiților trebuie

scăzută din valoarea de circulație potrivit Legii nr. 10/2001.

Instanța de fond, cât și cea de apel

au ignorat acest aspect, pronunțând o hotărâre nelegală.

Au fost invocate dispozițiile art. 48 alin.

(3) al Legii nr. 10/2001, modificate prin Legea nr. 1/2009, respectiv

prevederile art. 43 din O.G. nr. 40/1999.

Instanțele anterioare au acordat ceea

ce nu s-a cerut, fără a respecta limitele investirii, respectiv principiul

contradictorialității.

S-a susținut totodată încălcarea

principiului disponibilității reglementat de prevederile art. 129 alin. (6) C.

proc. civ.

Prin acțiunea introductivă s-a

solicitat restituirea valorii de piață a apartamentului în litigiu. Reclamanții

nu au solicitat actualizarea prețului achitat pentru imobilul în cauză. Cu

toate acestea, prima instanță admite în parte acțiunea și dispune obligarea la

actualizarea prețului plătit pentru imobilul în litigiu.

Instanța a acordat ceea ce nu s-a

cerut și a interpretat greșit actul dedus judecății, astfel că s-a solicitat

modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul respingerii acțiunii.

Decizia pronunțată este nelegală și în

ceea ce privește interpretarea prevederilor art. 1 pct. 18 din Legea nr. 1/2009

- art. 50/1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Potrivit dispozițiilor art. 50 alin.

(3), coroborate cu prevederile art. 50/1 din Legea nr. 10/2001, așa cum a fost

modificată prin Legea nr. 1/2009 " Proprietarii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești,

definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor,

stabilit conform standardelor internaționale de evaluare."

Dispozițiile susmenționate nu sunt

incidente în cauză, întrucât contractul de vânzare-cumpărare nu a fost încheiat

"cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995"

Pentru a se putea admite o acțiune

având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, trebuie

îndeplinite cumulativ două condiții: contractele de vânzare-cumpărare să fie

încheiate cu

respectarea prevederilor Legii

nr. 112/1995; contractele de vânzare-

cumpărare sa fi fost desființate

prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

In ceea ce privește prima condiție,

aceasta nu este îndeplinită, întrucât contractul de vânzare-cumpărare încheiat

între SC R. SA și reclamanți nu a fost încheiat cu respectarea prevederile Legii

nr. 112/1995. Această concluzie rezultă din motivarea sentinței civile nr. 5099

din 26 octombrie 2005, irevocabilă, a Judecătoriei Arad, prin care a fost

anulat contractul de vânzare-cumpărare încheiat între Statul Român - Municipiul

Arad, SC R. SA Arad și reclamanți, " instanța apreciază incidența în cauză

a acestor dispoziții legale, contractele de vânzare-cumpărare fiind încheiate

cu încălcarea flagrantă a Legii nr. 112/1995.".

(II)

Recursul reclamanților a vizat

următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate;

Sentința nu a fost dată de instanța

competentă material după valoarea apartamentului în litigiu, expertiza

determinând o valoare sub 500.000 lei, pentru care Tribunalul ar fi competent

material.

Prima instanță a improcesuat-o pe

pârâta A.V.A.S. București, cât privește obligația de plată a contravalorii

apartamentului, dar nu s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității

procesuale pasive a acesteia, lăsând astfel problema calității de parte a A.V.A.S.

nesoluționată, situație care echivalează eu nerezolvarea fondului cauzei.

Tot nesoluționarea fondului înseamnă

și neadministrarea de probe, atât în primă instanță cât și în apel, privind

modalitatea și metoda de calcul al contravalorii prețului apartamentului - nu

s-a

stabilit perioada de timp la care se

face actualizarea, nici formula de

calcul și nici cine efectuează

calculul.

In ceea ce privește evicțiunea, prin

neadmiterea plății valorii de circulație a apartamentului, s-a susținut că nu

se poate reține valoarea de lucru judecat hotărârii judecătorești pronunțate

anterior - respectiv că Statul Român, prin Municipiul Arad, a vândut iar

reclamanții au cumpărat în complicitate cu aceștia, și astfel au fost de

rea-credință, comițând o fraudă la lege.

In calitate de chiriași ai statului,

reclamanții au solicitat cumpărarea în baza Legii nr. 112/1995, și nu este vina

acestora că autoritatea publică a consimțit la vânzare.

Dacă în relația persoana revendicatoare

și subdobânditori s-a stabilit că contractul este nul absolut pentru fraudarea

legii, nu aceeași este situația în relația vânzător și cumpărător. Dreptul

acestora la despăgubire integrală există și în momentul actual. In calitate de

cumpărători de la autoritățile locale, sunt prezumați a fi de bună-credință,

neavând o înțelegere frauduloasă cu vânzătorul.

Instanța de apel nu s-a pronunțat pe

acest motiv de apel, și, din această perspectivă, s-a solicitat casarea cu

trimitere la instanța competentă material.

Recursurile vor fi admise pentru

considerentele ce urmează;

Prin cererea de chemare în judecată

dedusă judecății la data de 18 iunie 2009,

reclamanții G.T.S. și G.F. au chemat în judecată Statul

Român, Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul Arad, prin primar și Episcopia

Romano Catolică Oradea, solicitând obligarea în solidar a pârâților de ord. 1

și 2 să le restituie prețul de piață al apartamentului nr. 20, stabilit conform

standardelor internaționale de evaluare, obligarea pârâtei de Episcopia Romano

Catolică Oradea să le plătească sporul de valoare al apartamentului în litigiu,

obligarea pârâților la plata dobânzilor legale pentru aceste sume din ziua

rămânerii irevocabile și până la plata lor efectivă, să li se stabilească un

drept de retenție asupra apartamentului, până la plata sumelor pretinse mai

sus.

Situația cauzei pendinte, astfel cum

aceasta a fost redată în expunerea de motive, a relevat faptul că, cu privire

la imobilul în litigiu, s-a mai purtat un litigiu, finalizat prin sentința civilă

nr. 5099 din 26 octombrie 2005 a Judecătoriei Arad, definitivă prin decizia

civilă nr. 109 din 09 martie 2006 a Tribunalului Arad, și irevocabilă prin

decizia civilă nr. 2047 din 25 octombrie 2006 a Curții de Apel Timișoara,

hotărâre prin care s-a admis acțiunea Episcopiei Romano Catolică Oradea și s-a

constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, s-a dispus

reînscrierea dreptului de proprietate în favoarea statului.

In raport de pretențiile concrete

deduse judecății și de minimele clarificări aduse de instanța fondului,

dispozițiile legale incidente cauzei ar putea fi, art. 48 "(1) Chiriașii

au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu

destinația de locuința prin îmbunătățirile necesare și utile; (2) Indiferent

dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu, obligația

despăgubirii prevăzută la alin. (1) revine persoanei îndreptățite; (4) Valoarea

despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabilește pe baza de expertiză; (5)

Prin îmbunătățiri, în sensul prezentei legi, se înțelege cheltuielile necesare

și utile. Cuantumul despăgubirilor se stabilește la valoarea actualizată a

cheltuielilor, scăzându-se gradul de uzură al îmbunătățirilor, în raport cu

durata de viață

normală a acestora, care se

suportă de chiriași",

respectiv

art. 50 și

art. 50/1 din Legea nr. 10/2001, a căror corectă interpretare

relevă necesara și cuvenita distincție între ipoteza în care contractul a fost

declarat nul, fiind încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, situație

în care sunt incidente dispozițiile art. 50 alin. (2), chiriașul cumpărător

fiind îndreptățit la restituirea prețului actualizat

și ipoteza în care contractul de vânzare-cumpărare nu a fost declarat

nul,

fiind încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, dar a devenit ineficace,

fiind implicit desființat in situația admiterii acțiunii în revendicare, caz în

care sunt aplicabile prevederile art. 50/1 din lege.

Din conținutul normativ al art. 313 și

art. 314 C. proc. civ. rezultă în mod clar ideea că stabilirea situației de

fapt este atributul suveran al instanțelor

fondului, ceea ce înseamnă

dreptul acestor instanțe de a constata

faptele și de a aprecia forța probantă a dovezilor administrate în cauză.

Dovada îndeplinirii condiției

prescrise de normele procedurale susmenționate este oferită de chiar conținutul

hotărârii judecătorești atacata cu recurs.

Obligația instanței de recurs este

aceea de a verifica dacă hotărârea judecătorească cuprinde "motivele de

fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care

s-au înlăturat cererile părților", realizându-se astfel situația - premisa

pentru o judecată concretă și efectivă în recurs - împrejurările de fapt să fi

fost pe deplin stabilite.

In ceea ce privește cauza de față,

hotărârea instanței de apel nu cuprinde în mod complet, clar, premisele de fapt

și de drept care au condus instanța la soluția litigiului și nu realizează o

analiză pertinenta a tuturor cererilor părților, a probelor administrate de

fiecare dintre acestea și nu s-a preocupat sa înlăture în mod justificat

apărările formulate.

Aceste aspecte au fost analizate din

perspectiva dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., conform

cărora hotărârea va cuprinde "motivele de fapt și de drept care au format

convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile

părților", ceea ce înseamnă incidența motivului de casare prevăzut de art.

304 pct. 5 C. proc. civ.

Cum dispozițiile

art. 261 alin. (1) C. proc. civ. au caracter imperativ, iar încălcarea lor este

sancționată cu nulitatea

actului

procedural în cauză - în conformitate cu art. 105 alin. (2) C. proc. civ., Înalta

Curte a apreciat ca înlăturarea consecințele acestei încălcări trebuie sa se

facă prin desființarea hotărârii recurate.

S-a avut în vedere, in mod concret,

împrejurarea că, insuficiența motivării în privința unor aspecte relevante

pentru cauză - identificarea imobilului în litigiu și a investițiilor aduse la

acesta, clarificarea situației de fapt si de drept

a imobilului in litigiu

din perspectiva fiecărei pretenții, dar și a

fiecărei părți chemate în judecată, inclusiv a A.V.A.S., cu toate consecințele

ce derivă din

aceasta situație, stabilirea

dreptului pretins, respectiv a eventualelor

forme de reparație civilă

pentru restabilirea situației anterioare - este echivalentă necercetării

fondului cauzei, situație care atrage după sine, sancțiunea casării hotărârii,

respectiv trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Soluția de casare a hotărârii

pronunțate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță s-a impus,

așadar, din necesitatea respectării principiului dublului grad de jurisdicție,

conform căruia o pricină trebuie să fie judecată în fond, din perspectiva

legalității, a normelor de drept aplicabile, dar și a temeiniciei, a aprecierii

probelor administrate în cauză, atât în fața primei instanțe, cât și în fața

instanței de apel.

In procesul de

elaborare a unei hotărârii judecătorești, ca act

final al oricărei judecăți, instanța trebuie să pună de

acord, prin motivare, faptele alegate, probele administrate în cauză, respectiv

consecințele desprinse din operațiunea de apreciere a acestora, în raport de

regulile de drept pe care le-a identificat a fi aplicabile

raportului juridic litigios, cu atât mai mult cu

cât cadrul procesual a

fost configurat cu precizie de către reclamanți,

inclusiv prin intervenția primei instanțe.

In lipsa unor astfel de elemente care

compun structura unei hotărâri judecătorești nu se poate răspunde în mod

pertinent criticilor care susțin acordarea a ceea ce nu s-a cerut,

interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, nerespectarea

limitelor investirii și a principiului contradictorialității. In egală măsură

nu pot fi cercetate criticile de pretinsă nelegalitate formulate de către

reclamanți - clarificarea cadrului procesual și stabilirea obligației fiecărei

părți atrase în judecată, prin voința reclamanților, respectiv la intervenția

primei instanțe de judecată, neregularități în valorificarea concluziilor

raportului de expertiză.

În privința criticii referitoare la

necompetența de primă instanță a tribunalului, Înalta Curte o apreciază ca

nefondată, întrucât potrivit art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. tribunalul

judecă, în primă instanță, procesele și cererile în materie civilă al căror obiect

are o valoare de peste 500.000 lei.

Totodată, potrivit art. 18/1 C. proc.

civ., instanța învestită potrivit dispozițiilor referitoare la competența după

valoarea obiectului cererii rămâne competentă să

judece chiar dacă,

ulterior învestirii, intervin modificări în ceea ce

privește cuantumul valorii aceluiași obiect.

Dispoziția legală menționată

reiterează regula potrivit căreia competența materială se fixează prin actul de

sesizare și încă din momentul învestirii instanței - reclamanții au indicat

foarte clar cuantificarea pretenției formulate, situație în care competența

materială de primă instanță nu a fost contestată.

Așa fiind, pentru considerentele

arătate, care fac inutilă analizarea celorlalte critici formulate de

reclamanți, în baza art. 304

pct. 5, 7 și

9, coroborat cu art. 312 alin. (3) și (5) C. proc. civ.,

respectiv art.

313 și art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile, va casa

decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cu ocazia rejudecării, instanța va

analiza și celelalte critici formulate prin recurs, sub formă de apărări.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

A

dmite recursurile declarate de

reclamanții G.T.S. și G.F. și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad

împotriva deciziei nr. 664 din 24 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția

civilă, pe care o casează.

Trimite cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

24 mai 2012.