ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6956/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6956/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față constată următoarele:

Prin Sentința nr. 1026 din 25 mai 2011,

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte acțiunea formulată

de N.M. în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice și S.C. A obligat pe

pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantei suma de

14.618.422 ROL, ce va fi actualizată în funcție de rata inflației de la data

achitării până la data plății efective. A respins cererile privind plata

diferenței până la valoarea de piață a imobilului și privind stabilirea unui

drept de retenție, ca neîntemeiate. A respins cererea privind acordarea

cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a constatat că prin Legea nr. 1/2009, lege specială în

raport cu dreptul comun privind răspunderea pentru evicțiune reglementată de

Codul civil în materia contractului de vânzare-cumpărare, în materia

înstrăinărilor realizate în baza Legii nr. 112/1995, s-a introdus o răspundere

diferențiată, în raport de respectarea sau eludarea prevederilor acestui act

normativ la încheierea contractelor.

În ambele cazuri

însă, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea

nr. 1/2009, restituirea se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor,

căruia îi revine astfel calitatea procesuală pasivă, atât în cazul contractelor

încheiate cu respectarea Legii nr. 112/1995, cât și în cazul contractelor

încheiate cu eludarea Legii nr. 112/1995.

Pe fondul cererii de

chemare în judecată, tribunalul a reținut că prin Decizia nr. 2757A din 8

octombrie 2001 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, irevocabilă, a

fost admis apelul declarat de S.C. împotriva Sentinței civile nr. 17522 din 11

decembrie 2000, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, cu consecința

schimbării în parte a acesteia și a constatării nulității absolute a

Contractului de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996 încheiat între SC T.A.

SA și Ș.M., având ca obiect apartamentul nr. 13, situat în București, str. T.

sector 3.

În motivarea deciziei

menționate s-a reținut lipsa bunei-credințe a cumpărătoarei, precum și

încheierea contractului cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Așadar, atâta timp

cât printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă s-a reținut reaua-credință a

reclamantei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, precum și

încheierea acestuia cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, tribunalul nu

a putut primi susținerile din motivarea acțiunii, în sensul îndreptățirii

reclamantei la restituirea prețului de piață al apartamentului, stabilit

conform standardelor internaționale de evaluare, deoarece a fost de bună-credință

și a respectat condițiile Legii nr. 112/1995.

Așadar, constatând că

reclamanta se află în situația în care a pierdut proprietatea asupra

apartamentului nr. 13 situat în imobilul din București, str. T. sector 3, prin

desființarea contractului de vânzare-cumpărare asupra acestuia printr-o

hotărâre definitivă și irevocabilă în care s-a constatat încheierea

contractului cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, tribunalul a reținut

că reclamanta este îndreptățită, conform prevederilor art. 50 alin. (2) și (2

1

)

din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, doar la restituirea

prețului actualizat, și nu la restituirea prețului de piață al apartamentului.

În ceea ce privește

dreptul de retenție, tribunalul a reținut că acesta reprezintă un drept de

garanție real imperfect care poate funcționa doar atâta timp cât bunul se află

la debitorul obligației.

Or, în prezenta

cauză, bunul se află la pârâta S.C., așa cum a rezultat din procesul-verbal de

evacuare din 30 martie 2010, iar debitor al obligației este Ministerul

Finanțelor Publice, astfel încât cererea având ca obiect instituirea dreptului

de retenție a fost respinsă ca neîntemeiată.

În ceea ce privește

cheltuielile de judecată, tribunalul a respins ca neîntemeiată această cerere,

nefiind făcută dovada onorariului avocațial.

Soluția primei

instanțe a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

prin Decizia nr. 64 A din 14 februarie 2012, prin care s-au respins, ca

nefondate, apelurile declarate de reclamantă și de pârât împotriva sentinței

tribunalului.

S-a constatat de

către instanța de apel, sub aspectul situației de fapt, că între Primăria

Municipiului București, reprezentată de SC T.A. SA și reclamantă s-a încheiat

Contractul de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996, având ca obiect

apartamentul nr. 13 situat în București, str. T., sector 3, în baza

dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Prin Decizia nr.

2757A/2001 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, hotărâre devenită

irevocabilă prin respingerea recursului, conform Deciziei civile nr. 817/2002 a

Curții de Apel București, a fost admis apelul declarat de S.C. împotriva

Sentinței civile nr. 17522/2000, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3

București, cu consecința schimbării în parte a acesteia și a constatării

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare menționat.

În ce privește apelul

declarat de pârât, Curtea a constatat legală soluția instanței de fond de

angajare a răspunderii Ministerului Finanțelor Publice pentru plata către

reclamantă a prețului actualizat.

Astfel, s-a reținut

că în mod corect tribunalul a stabilit că Ministerul Finanțelor Publice are

calitate procesuală pasivă în cauză, în raport de dispozițiile art. 50 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009.

Conform art. 50 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001, restituirea prețului prevăzut la alin. (2) (anume

prețul actualizat plătit de chiriași) și alin. (2

1

) (anume

restituirea prețului de piață al imobilelor) se face de către Ministerul

Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13

alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Ministerul Finanțelor

Publice este considerat în mod evident, în contextul legii, ca reprezentant al

Statului Român, conform art. 25 din Decretul nr. 31/1954, fapt care reiese din

aceea că se prevede că sursa plății nu sunt propriile fonduri ale acestuia, ca

instituție de sine stătătoare, ci este fondul extrabugetar pe care Ministerul

Finanțelor Publice îl administrează.

S-a reținut că

respectivele dispoziții ale Legii nr. 10/2001 sunt speciale în raport de cele

de drept comun conținute în Codul civil, pe care le-a invocat pârâtul (art.

969, art. 1337, art. 1341 și urm., art. 1344 C. civ.), iar potrivit regulilor

aplicabile concursului dintre legea specială și legea generală, acestea se

aplică prioritar față de Codul civil.

Totodată, s-a

constatat că aceste dispoziții ale Legii nr. 10/2001 se justifică de altfel pe

deplin având în vedere natura specifică a contractelor de vânzare-cumpărare

încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, față de care nu pot opera regulile de

drept comun ale vânzării reglementate de Codul civil.

Astfel, de la bun

început, vânzarea imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995 nu a reprezentat

niciun moment o vânzare-cumpărare consensuală „clasică", astfel cum

aceasta este reglementată de dispozițiile Codului civil, bazată pe principiile

autonomiei de voință și libertății contractuale. Acest act de vânzare-cumpărare

a fost încheiat în baza unei dispoziții legale edictate de Statul Român, prin

care unitățile deținătoare - în speță Municipiul București - erau obligate să

vândă imobilele către chiriași, la anumite prețuri speciale, în anumite

condiții (a căror amintire a fost considerată, de către curtea de apel, ca fiind

inutilă în această analiză). Așadar, de la bun început poziția Municipiului

București, care apare în contractul de vânzare-cumpărare încheiat ca vânzător

al imobilului, nu este cea de libertate juridică, după cum în final, în mod

esențial, acesta nu încasează prețul imobilului, ci respectivul preț se varsă

într-un cont extrabugetar constituit conform art. 13 alin. (6) din Legea nr.

112/1995 și art. 49 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995,

fond extrabugetar „la dispoziția Ministerului Finanțelor".

De aceea, curtea de

apel a reținut că acest contract va fi guvernat de normele speciale care i-au

reglementat conținutul, iar numai în măsura în care acestea sunt insuficiente

devin aplicabile normele generale, dar numai dacă nu contravin chiar esenței

respectivului contract.

În condițiile

dreptului comun, restituirea prețului de către vânzător, urmare a constatării

nulității unui contract de vânzare-cumpărare sau angajarea răspunderii pentru

evicțiune a vânzătorului în condițiile Codului civil se justifică în mod

esențial, ca de altfel, toate obligațiile vânzătorului, pe reciprocitatea și

interdependența obligațiilor și are ca temei logic inițial faptul că partea,

aflată în libertate de a-și manifesta voința juridică, și-a asumat un contract

care îi atrage, corelativ cu drepturile pe care le dobândește, și obligații.

În cadrul vânzării

efectuată în condițiile Legii nr. 112/1995, unitatea deținătoare a acționat în

numele și pentru Statul român, la dispoziția acestuia (dată prin însăși

edictarea legii), după cum și efectele acestei vânzări nu s-au produs în

persoana unității deținătoare Municipiul București (care nu a încasat niciun

preț).

Tocmai având în

vedere acest caracter special al contractelor încheiate în temeiul Legii nr.

112/1995, prin Legea nr. 10/2001 s-a reglementat în mod expres că restituirea

prețului actualizat plătit de chiriași se face de către Ministerul Economiei și

Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din

Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, același fond extrabugetar în

care fusese încasat prețul (Ministerul Finanțelor apărând evident în acest

raport juridic în calitatea sa de reprezentant al Statului Român).

În concluzie, Curtea

a apreciat că în mod corect tribunalul a stabilit că răspunderea pentru plata

prețului actualizat, în condițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

trebuie analizată față de Ministerul Finanțelor Publice.

În ce privește apelul

declarat de reclamantă, Curtea a constatat că în mod judicios tribunalul a

reținut că în cauză, fiind aplicabil textul art. 50 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, pretenția acesteia este întemeiată doar cu privire la prețul

actualizat, iar nu și pentru excedentul de valoare.

Astfel, faptul că

actul de vânzare-cumpărare în discuție a fost încheiat cu eludarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995 a fost tranșat irevocabil, cu putere de lucru

judecat, prin hotărârile judecătorești menționate mai sus, prin care s-a

constatat nulitatea absolută a contractului, stabilindu-se irevocabil că imobilul

a fost preluat de către stat fără titlu valabil, deci nu putea face obiectul

Legii nr. 112/1995, părțile fiind de rea-credință la încheierea lui.

În contextul Legii

nr. 10/2001 există reglementate două ipoteze: una este cea a contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate „cu respectarea Legii nr. 112/1995", care nu

au fost declarate nule, dar care nu își mai produc efectele ca urmare a

admiterii, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, a acțiunii

în revendicare intentată de foștii proprietari, ipoteză reglementată de art. 50

alin. (2

1

) și art. 50

1

, a doua fiind cea a contractelor

de vânzare -cumpărare încheiate „cu eludarea prevederilor Legii nr.

112/1995", anume acele contracte care au fost declarate nule printr-o

hotărâre judecătorească, ipoteză avută în vedere de art. 50 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001, modificată.

Or, în raport de

situația din speță, în cauză reclamantei i se cuvine doar prețul actualizat,

iar nu prețul de piață al apartamentului, în aplicarea art. 50 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001.

În ce privește

susținerile reclamantei conform cărora ar fi fost de bună-credință la

încheierea contractului de vânzare-cumpărare, curtea de apel a constatat că

acest aspect nu mai poate fi pus în discuție la acest moment, de vreme ce contractul

a fost anulat irevocabil, buna sau reaua-credință putând interesa doar în

litigiul care a avut ca obiect constatarea nulității contractului. La acest

moment însă, hotărârea judecătorească care a declarat nulitatea contractului se

impune cu putere de lucru judecat și o plasează pe reclamantă în ipoteza

prevăzută de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei

ultime decizii a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin

Direcția generală a finanțelor publice a municipiului București, întemeiat pe

motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a

solicitat admiterea acestuia, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii

apelului propriu, cu consecința schimbării sentinței tribunalului și

respingerii acțiunii, ca neîntemeiată.

A arătat că în mod

greșit instanța de apel a apreciat că în cauză are calitate procesuală pasivă

Ministerul Finanțelor Publice, care nu a fost parte contractantă în raportul

juridic dedus judecății, respectiva calitate neputând-o avea decât unitatea

administrativ-teritorială vânzătoare, respectiv Municipiul București.

A solicitat a se

observa că potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta

produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita, nici

dăuna unui terț.

A considerat că

stabilirea calității procesuale pasive implică, în speță, clarificarea unei

probleme de drept substanțial și anume natura obligației sumei de bani

reprezentând prețul actualizat, mai precis izvorul acestei obligații.

A apreciat că

obligația de restituire a prețului actualizat nu poate fi întemeiată decât pe

principiile efectelor nulității actelor juridice, respectiv cel al

retroactivității, astfel încât părțile raportului juridic trebuie să ajungă la

situația în care acel act nu s-ar fi încheiat, principiu având la bază și

regula îmbogățirii fără justă cauză.

În acest context, pe

plan procesual, calitate într-o astfel de acțiune nu poate avea decât unitatea

administrativ-teritorială vânzătoare, în speță Municipiul București prin

mandatar, având în vedere și aspectele că este vorba de un raport juridic de

drept privat în care statul nu poate interveni în sensul de a stabili o altă

instituție răspunzătoare și că prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr.

10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual.

A precizat că prin

modificarea alin. (3) din art. 50 din Legea nr. 10/2001 (introdus prin O.U.G.

nr. 184/2002) s-a urmărit determinarea sursei din care vor fi restituite sumele

de natura celei solicitate de reclamantă, fără ca prin aceasta să se creeze un

raport obligațional direct între persoanele îndreptățite și Ministerul

Finanțelor Publice care numai administrează fondul cu această destinație.

Pentru a reține

opinia contrară, în sensul că ex lege s-a stabilit calitatea procesuală pasivă

a Ministerului Finanțelor Publice în astfel de acțiuni, ar însemna că prin lege

s-ar realiza o novațiune de debitor conform art. 1128 pct. 2 C. civ.

Or, în acest caz,

novațiunea nu operează fără consimțământul expres al creditorului (art. 1132 C.

civ.) și, în plus, nu se prezumă, voința animus donandi trebuind să rezulte

evident din act (art. 1130 C. civ.).

A solicitat, în

raport de considerațiile expuse, respingerea acțiunii ca fiind îndreptată

împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pe fondul cauzei, a

apreciat că în mod eronat s-a reținut că prețul contractului de

vânzare-cumpărare urmează a fi suportat de Ministerul Finanțelor Publice,

întrucât în conformitate cu dispozițiile art. 1337 și art. 1341 și urmat. C.

civ., în speță trebuia instituită răspunderea vânzătorului pentru evicțiune

prin fapta unui terț.

A considerat că

această dispoziție de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție

specială, inclusiv prin cele cuprinse la alin. (2) al art. 50 din Legea nr. 10/2001,

atâta timp cât obligația pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla

restituire a prețului.

Deposedarea

reclamantei de imobil, urmare anulării contractului de vânzare-cumpărare

printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, întrunește condițiile unei

tulburări de drept prin fapta unui terț, care este de natură a angaja

răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, respectiv

Municipiul București, față de pretențiile privind restituirea prețului

actualizat al imobilului în cauză, neputând fi nicidecum antrenată răspunderea

Ministerului Finanțelor Publice, care nu are nicio culpă.

Recursul este

nefondat, urmând a fi respins ca atare, în considerarea argumentelor ce succed.

Nu pot fi primite

motivele de recurs referitoare la lipsa calității procesuale pasive, pe motiv

că s-ar opune principiului relativității efectelor contractului și poziției de

terț a pârâtului, atâta timp cât legitimarea în proces a Ministerului

Finanțelor Publice a fost dată, așa cum au reținut și instanțele fondului, de

dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora acestei

instituții îi incumbă obligația de restituire a prețului, din fondul

extrabugetar constituit conform Legii nr. 112/1995.

Se reține ca atare ca

fiind corect soluționată această problemă de drept de către instanțele

fondului, în condițiile în care susținerea recurentului că este terț față de

contractul de vânzare-cumpărare, deși reală, nu produce efectele juridice pe

care pârâtul le pretinde.

Obligația de

restituire a prețului către persoanele ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, au fost desființate

nu este un efect al contractului, ci o obligație care decurge ope legis.

Astfel, în cauză nu

se pune problema unei răspunderi contractuale, pentru a se invoca

inopozabilitatea efectelor actului, ci aceea a activării unei obligații legale,

instituită în sarcina recurentului.

Aceste dispoziții

legale, prin care se instituie legitimarea procesuală pasivă a Ministerului

Finanțelor Publice în litigiile decurgând din restituirea prețului, au un

caracter special, derogatoriu de la dispozițiile de drept comun pe care le

invocă recurentul, în virtutea principiului specialia generalibus derogant.

Acesta nu se poate

prevala nici de dispozițiile art. 1337 și 1341 din vechiul C. civ., pentru a

pretinde că vânzătorul, respectiv Municipiul București, ar trebui să răspundă

pentru evicțiunea produsă, întrucât temeiul juridic al pretențiilor este dat de

alte dispoziții legale.

Condițiile speciale

instituite de Legea nr. 112/1995 cu privire la constituirea fondului

extrabugetar, conform art. 13, justifică adoptarea unei norme derogatorii de la

dreptul comun, de natură a înlătura prejudiciul suferit de foștii chiriași care

nu se mai pot bucura de efectele contractului încheiat.

Se reține totodată că

obligația instituită de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 este

independentă de vreo culpă a debitorului obligat prin lege la restituire.

De altfel, se

constată că această critică este reluată de pârât, care nu a ținut cont de

dezlegarea dată de instanța de apel acestei probleme de drept printr-o amplă

motivare.

Pentru cele ce

preced, se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin

Direcția generală a finanțelor publice a municipiului București împotriva

Deciziei nr. 64 A din 14 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a

IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 noiembrie 2012.

Procesat

de GGC - AZ