ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6956/2012

Asupra recursului de față constată următoarele: Prin Sentința nr. 1026 din 25 mai 2011, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte acțiunea formulată de N.M. în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice și S.C. A obligat pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantei suma de 14.618.422 ROL, ce va fi actualizată în funcție de rata inflației de la data achitării până la data plății efective. A respins cererile privind plata diferenței până la valoarea de piață a imobilului și privind stabilirea unui drept de retenție, ca neîntemeiate. A respins cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat că prin Legea nr. 1/2009, lege specială în raport cu dreptul comun privind răspunderea pentru evicțiune reglementată de Codul civil în materia contractului de vânzare-cumpărare, în materia înstrăinărilor realizate în baza Legii nr. 112/1995, s-a introdus o răspundere diferențiată, în raport de respectarea sau eludarea prevederilor acestui act normativ la încheierea contractelor. În ambele cazuri însă, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, restituirea se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor, căruia îi revine astfel calitatea procesuală pasivă, atât în cazul contractelor încheiate cu respectarea Legii nr. 112/1995, cât și în cazul contractelor încheiate cu eludarea Legii nr. 112/1995.

Pe fondul cererii de chemare în judecată, tribunalul a reținut că prin Decizia nr. 2757A din 8 octombrie 2001 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, irevocabilă, a fost admis apelul declarat de S.C. împotriva Sentinței civile nr. 17522 din 11 decembrie 2000, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, cu consecința schimbării în parte a acesteia și a constatării nulității absolute a Contractului de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996 încheiat între SC T.A. SA și Ș.M., având ca obiect apartamentul nr. 13, situat în București, str. T. sector 3. În motivarea deciziei menționate s-a reținut lipsa bunei-credințe a cumpărătoarei, precum și încheierea contractului cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Așadar, atâta timp cât printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă s-a reținut reaua-credință a reclamantei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, precum și încheierea acestuia cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, tribunalul nu a putut primi susținerile din motivarea acțiunii, în sensul îndreptățirii reclamantei la restituirea prețului de piață al apartamentului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, deoarece a fost de bună-credință și a respectat condițiile Legii nr. 112/1995.

Așadar, constatând că reclamanta se află în situația în care a pierdut proprietatea asupra apartamentului nr. 13 situat în imobilul din București, str. T. sector 3, prin desființarea contractului de vânzare-cumpărare asupra acestuia printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă în care s-a constatat încheierea contractului cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, tribunalul a reținut că reclamanta este îndreptățită, conform prevederilor art. 50 alin. (2) și (2 1 ) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, doar la restituirea prețului actualizat, și nu la restituirea prețului de piață al apartamentului. În ceea ce privește dreptul de retenție, tribunalul a reținut că acesta reprezintă un drept de garanție real imperfect care poate funcționa doar atâta timp cât bunul se află la debitorul obligației.

Or, în prezenta cauză, bunul se află la pârâta S.C., așa cum a rezultat din procesul-verbal de evacuare din 30 martie 2010, iar debitor al obligației este Ministerul Finanțelor Publice, astfel încât cererea având ca obiect instituirea dreptului de retenție a fost respinsă ca neîntemeiată. În ceea ce privește cheltuielile de judecată, tribunalul a respins ca neîntemeiată această cerere, nefiind făcută dovada onorariului avocațial. Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 64 A din 14 februarie 2012, prin care s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantă și de pârât împotriva sentinței tribunalului. S-a constatat de către instanța de apel, sub aspectul situației de fapt, că între Primăria Municipiului București, reprezentată de SC T.A.

SA și reclamantă s-a încheiat Contractul de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996, având ca obiect apartamentul nr. 13 situat în București, str. T., sector 3, în baza dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Prin Decizia nr. 2757A/2001 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, hotărâre devenită irevocabilă prin respingerea recursului, conform Deciziei civile nr. 817/2002 a Curții de Apel București, a fost admis apelul declarat de S.C. împotriva Sentinței civile nr. 17522/2000, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, cu consecința schimbării în parte a acesteia și a constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare menționat. În ce privește apelul declarat de pârât, Curtea a constatat legală soluția instanței de fond de angajare a răspunderii Ministerului Finanțelor Publice pentru plata către reclamantă a prețului actualizat.

Astfel, s-a reținut că în mod corect tribunalul a stabilit că Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă în cauză, în raport de dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009. Conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea prețului prevăzut la alin. (2) (anume prețul actualizat plătit de chiriași) și alin. (2 1 ) (anume restituirea prețului de piață al imobilelor) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Ministerul Finanțelor Publice este considerat în mod evident, în contextul legii, ca reprezentant al Statului Român, conform art. 25 din Decretul nr. 31/1954, fapt care reiese din aceea că se prevede că sursa plății nu sunt propriile fonduri ale acestuia, ca instituție de sine stătătoare, ci este fondul extrabugetar pe care Ministerul Finanțelor Publice îl administrează. S-a reținut că respectivele dispoziții ale Legii nr. 10/2001 sunt speciale în raport de cele de drept comun conținute în Codul civil, pe care le-a invocat pârâtul (art. 969, art. 1337, art. 1341 și urm., art. 1344 C. civ.), iar potrivit regulilor aplicabile concursului dintre legea specială și legea generală, acestea se aplică prioritar față de Codul civil.

Totodată, s-a constatat că aceste dispoziții ale Legii nr. 10/2001 se justifică de altfel pe deplin având în vedere natura specifică a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, față de care nu pot opera regulile de drept comun ale vânzării reglementate de Codul civil. Astfel, de la bun început, vânzarea imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995 nu a reprezentat niciun moment o vânzare-cumpărare consensuală „clasică", astfel cum aceasta este reglementată de dispozițiile Codului civil, bazată pe principiile autonomiei de voință și libertății contractuale. Acest act de vânzare-cumpărare a fost încheiat în baza unei dispoziții legale edictate de Statul Român, prin care unitățile deținătoare - în speță Municipiul București - erau obligate să vândă imobilele către chiriași, la anumite prețuri speciale, în anumite condiții (a căror amintire a fost considerată, de către curtea de apel, ca fiind inutilă în această analiză).

Așadar, de la bun început poziția Municipiului București, care apare în contractul de vânzare-cumpărare încheiat ca vânzător al imobilului, nu este cea de libertate juridică, după cum în final, în mod esențial, acesta nu încasează prețul imobilului, ci respectivul preț se varsă într-un cont extrabugetar constituit conform art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 și art. 49 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, fond extrabugetar „la dispoziția Ministerului Finanțelor". De aceea, curtea de apel a reținut că acest contract va fi guvernat de normele speciale care i-au reglementat conținutul, iar numai în măsura în care acestea sunt insuficiente devin aplicabile normele generale, dar numai dacă nu contravin chiar esenței respectivului contract.

În condițiile dreptului comun, restituirea prețului de către vânzător, urmare a constatării nulității unui contract de vânzare-cumpărare sau angajarea răspunderii pentru evicțiune a vânzătorului în condițiile Codului civil se justifică în mod esențial, ca de altfel, toate obligațiile vânzătorului, pe reciprocitatea și interdependența obligațiilor și are ca temei logic inițial faptul că partea, aflată în libertate de a-și manifesta voința juridică, și-a asumat un contract care îi atrage, corelativ cu drepturile pe care le dobândește, și obligații. În cadrul vânzării efectuată în condițiile Legii nr. 112/1995, unitatea deținătoare a acționat în numele și pentru Statul român, la dispoziția acestuia (dată prin însăși edictarea legii), după cum și efectele acestei vânzări nu s-au produs în persoana unității deținătoare Municipiul București (care nu a încasat niciun preț).

Tocmai având în vedere acest caracter special al contractelor încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, prin Legea nr. 10/2001 s-a reglementat în mod expres că restituirea prețului actualizat plătit de chiriași se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, același fond extrabugetar în care fusese încasat prețul (Ministerul Finanțelor apărând evident în acest raport juridic în calitatea sa de reprezentant al Statului Român). În concluzie, Curtea a apreciat că în mod corect tribunalul a stabilit că răspunderea pentru plata prețului actualizat, în condițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, trebuie analizată față de Ministerul Finanțelor Publice.

În ce privește apelul declarat de reclamantă, Curtea a constatat că în mod judicios tribunalul a reținut că în cauză, fiind aplicabil textul art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pretenția acesteia este întemeiată doar cu privire la prețul actualizat, iar nu și pentru excedentul de valoare. Astfel, faptul că actul de vânzare-cumpărare în discuție a fost încheiat cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 a fost tranșat irevocabil, cu putere de lucru judecat, prin hotărârile judecătorești menționate mai sus, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului, stabilindu-se irevocabil că imobilul a fost preluat de către stat fără titlu valabil, deci nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995, părțile fiind de rea-credință la încheierea lui.

În contextul Legii nr. 10/2001 există reglementate două ipoteze: una este cea a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate „cu respectarea Legii nr. 112/1995", care nu au fost declarate nule, dar care nu își mai produc efectele ca urmare a admiterii, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, a acțiunii în revendicare intentată de foștii proprietari, ipoteză reglementată de art. 50 alin. (2 1 ) și art. 50 1 , a doua fiind cea a contractelor de vânzare -cumpărare încheiate „cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995", anume acele contracte care au fost declarate nule printr-o hotărâre judecătorească, ipoteză avută în vedere de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, modificată.

Or, în raport de situația din speță, în cauză reclamantei i se cuvine doar prețul actualizat, iar nu prețul de piață al apartamentului, în aplicarea art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. În ce privește susținerile reclamantei conform cărora ar fi fost de bună-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, curtea de apel a constatat că acest aspect nu mai poate fi pus în discuție la acest moment, de vreme ce contractul a fost anulat irevocabil, buna sau reaua-credință putând interesa doar în litigiul care a avut ca obiect constatarea nulității contractului. La acest moment însă, hotărârea judecătorească care a declarat nulitatea contractului se impune cu putere de lucru judecat și o plasează pe reclamantă în ipoteza prevăzută de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția generală a finanțelor publice a municipiului București, întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a solicitat admiterea acestuia, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului propriu, cu consecința schimbării sentinței tribunalului și respingerii acțiunii, ca neîntemeiată. A arătat că în mod greșit instanța de apel a apreciat că în cauză are calitate procesuală pasivă Ministerul Finanțelor Publice, care nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecății, respectiva calitate neputând-o avea decât unitatea administrativ-teritorială vânzătoare, respectiv Municipiul București.

A solicitat a se observa că potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita, nici dăuna unui terț. A considerat că stabilirea calității procesuale pasive implică, în speță, clarificarea unei probleme de drept substanțial și anume natura obligației sumei de bani reprezentând prețul actualizat, mai precis izvorul acestei obligații. A apreciat că obligația de restituire a prețului actualizat nu poate fi întemeiată decât pe principiile efectelor nulității actelor juridice, respectiv cel al retroactivității, astfel încât părțile raportului juridic trebuie să ajungă la situația în care acel act nu s-ar fi încheiat, principiu având la bază și regula îmbogățirii fără justă cauză.

În acest context, pe plan procesual, calitate într-o astfel de acțiune nu poate avea decât unitatea administrativ-teritorială vânzătoare, în speță Municipiul București prin mandatar, având în vedere și aspectele că este vorba de un raport juridic de drept privat în care statul nu poate interveni în sensul de a stabili o altă instituție răspunzătoare și că prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual. A precizat că prin modificarea alin. (3) din art. 50 din Legea nr. 10/2001 (introdus prin O.U.G. nr. 184/2002) s-a urmărit determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celei solicitate de reclamantă, fără ca prin aceasta să se creeze un raport obligațional direct între persoanele îndreptățite și Ministerul Finanțelor Publice care numai administrează fondul cu această destinație.

Pentru a reține opinia contrară, în sensul că ex lege s-a stabilit calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice în astfel de acțiuni, ar însemna că prin lege s-ar realiza o novațiune de debitor conform art. 1128 pct. 2 C. civ. Or, în acest caz, novațiunea nu operează fără consimțământul expres al creditorului (art. 1132 C. civ.) și, în plus, nu se prezumă, voința animus donandi trebuind să rezulte evident din act (art. 1130 C. civ.). A solicitat, în raport de considerațiile expuse, respingerea acțiunii ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Pe fondul cauzei, a apreciat că în mod eronat s-a reținut că prețul contractului de vânzare-cumpărare urmează a fi suportat de Ministerul Finanțelor Publice, întrucât în conformitate cu dispozițiile art. 1337 și art. 1341 și urmat.

C. civ., în speță trebuia instituită răspunderea vânzătorului pentru evicțiune prin fapta unui terț. A considerat că această dispoziție de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială, inclusiv prin cele cuprinse la alin. (2) al art. 50 din Legea nr. 10/2001, atâta timp cât obligația pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului. Deposedarea reclamantei de imobil, urmare anulării contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț, care este de natură a angaja răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, respectiv Municipiul București, față de pretențiile privind restituirea prețului actualizat al imobilului în cauză, neputând fi nicidecum antrenată răspunderea Ministerului Finanțelor Publice, care nu are nicio culpă.

Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, în considerarea argumentelor ce succed. Nu pot fi primite motivele de recurs referitoare la lipsa calității procesuale pasive, pe motiv că s-ar opune principiului relativității efectelor contractului și poziției de terț a pârâtului, atâta timp cât legitimarea în proces a Ministerului Finanțelor Publice a fost dată, așa cum au reținut și instanțele fondului, de dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora acestei instituții îi incumbă obligația de restituire a prețului, din fondul extrabugetar constituit conform Legii nr. 112/1995. Se reține ca atare ca fiind corect soluționată această problemă de drept de către instanțele fondului, în condițiile în care susținerea recurentului că este terț față de contractul de vânzare-cumpărare, deși reală, nu produce efectele juridice pe care pârâtul le pretinde.

Obligația de restituire a prețului către persoanele ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, au fost desființate nu este un efect al contractului, ci o obligație care decurge ope legis. Astfel, în cauză nu se pune problema unei răspunderi contractuale, pentru a se invoca inopozabilitatea efectelor actului, ci aceea a activării unei obligații legale, instituită în sarcina recurentului. Aceste dispoziții legale, prin care se instituie legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice în litigiile decurgând din restituirea prețului, au un caracter special, derogatoriu de la dispozițiile de drept comun pe care le invocă recurentul, în virtutea principiului specialia generalibus derogant.

Acesta nu se poate prevala nici de dispozițiile art. 1337 și 1341 din vechiul C. civ., pentru a pretinde că vânzătorul, respectiv Municipiul București, ar trebui să răspundă pentru evicțiunea produsă, întrucât temeiul juridic al pretențiilor este dat de alte dispoziții legale. Condițiile speciale instituite de Legea nr. 112/1995 cu privire la constituirea fondului extrabugetar, conform art. 13, justifică adoptarea unei norme derogatorii de la dreptul comun, de natură a înlătura prejudiciul suferit de foștii chiriași care nu se mai pot bucura de efectele contractului încheiat. Se reține totodată că obligația instituită de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 este independentă de vreo culpă a debitorului obligat prin lege la restituire.

De altfel, se constată că această critică este reluată de pârât, care nu a ținut cont de dezlegarea dată de instanța de apel acestei probleme de drept printr-o amplă motivare. Pentru cele ce preced, se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția generală a finanțelor publice a municipiului București împotriva Deciziei nr. 64 A din 14 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 noiembrie 2012. Procesat de GGC - AZ