ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 776/2015

Asupra cauzei de față, reține următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la data de 18 iunie 2009, reclamanții G.T.S. și G.F. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român reprezentat prin M.F.P., Municipiul Arad, reprezentat prin primar și E.R.C. Oradea, să se dispună obligarea acestora la restituirea prețului de piață al apartamentului, situat în Arad, înscris în C.F., compus din trei camere, baie, bucătărie, cămară de alimente, hol, balcon, boxă, în suprafață totală de 130 mp cu cota parte de 13/316 din părțile comune indivize, și cota indiviză de 49/1188 din teren, preț care urmează a se stabili conform standardelor internaționale de evaluare, apreciat la 150.000 euro, sumă care urmează a fi convertită și plătită în lei, la valoarea euro din ziua plății efective, conform cursului oficial al B.N.R., obligarea pârâtei E.R.C.

Oradea la plata sporului de valoare al aceluiași apartament, a căror valoare a apreciat-o la 15.000 euro, obligarea pârâților la plata dobânzilor legale pentru aceste sume din ziua rămânerii irevocabile și până la plata lor efectivă și recunoașterea dreptului de retenție asupra apartamentului până la plata acestor sume, cu acordarea de cheltuieli de judecată. În motivarea cererii, reclamanții au arătat că au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, în baza contractului de vânzare-cumpărare din 21 iulie 1997, încheiat cu Statul Român reprezentat prin SC R. SA Arad, în temeiul Legii nr. 112/1995. De asemenea, prin sentința civilă nr. 5099 din 26. 10.2005 pronunțată de Judecătoria Arad în Dosarul nr. 1364/2005, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 109 din 9 martie 2006 pronunțată de Tribunalul Arad și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2047 din 25 octombrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, a fost admisă acțiunea exercitată de E.R.C.

Oradea, în sensul în care a fost constatată nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare mai sus menționat și a fost dispusă reînscrierea dreptului de proprietate în favoarea Statului Român. Prin sentința civilă nr. 635 din 30 septembrie 2010, Tribunalul Arad în Dosarul nr. 2937/108/2009 a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de reclamanți, a dispus obligarea pârâtului Statul Român reprezentat prin M.F.P., la plata sumei de 2.280,11 lei reprezentând valoarea apartamentului, actualizată cu indicele de inflație la data plății efective și a sumei de 14253 lei, cu titlu de despăgubiri pentru investițiile efectuate, a respins capătul de cerere privind stabilirea dreptului de retenție asupra imobilului și a respins acțiunea reclamanților în contradictoriu cu pârâții Municipiul Arad și E.R.C.

Oradea. Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul Arad a reținut că prin sentința civilă 5099 din 26 octombrie 2005 a fost admisă acțiunea civilă exercitată de către E.R.C. Oradea în contradictoriu cu reclamanții din prezenta cauză și a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare încheiat de către aceștia în temeiul Legii nr. 112/1995, dispunându-se revenirea la situația anterioară de C.F. Prin urmare, a apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 4 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2000 modificată prin Legea nr. 501/2002 și O.U.G. nr. 184/2002, și dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, text legal care prevede că în cazul contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se poate solicita restituirea prețului actualizat plătit de chiriași, respectiv contravaloarea lucrărilor de investiții făcute la imobil.

Aceeași instanță a reținut că pârâții Municipiul Arad și E.R.C. Oradea nu au calitate procesuală pasivă în cauză. Împotriva sentinței tribunalului, au declarat apel reclamanții și pârâtul Statul Român prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P., Arad. În motivarea apelului, reclamanții au susținut că vânzarea apartamentului s-a făcut de către pârâtul Municipiul Arad, culpabil pentru nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și care a determinat anularea contractului de vânzare cumpărare. Au mai susținut că Tribunalul Arad a fost sesizat cu acțiune în pretenții, valoarea de piață a apartamentului fiind de aproximativ 630.000 lei, context în care Tribunalul Arad este competent să soluționeze cauza în primă instanță conform art. 2 alin. (1) pct. b C. proc.

civ. Au apreciat că prima instanță nu a cercetat fondul litigiului, ceea ce impune desființarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare. În subsidiar, au solicitat anularea hotărârii și rejudecarea procesului de instanța competentă. Pârâtul Statul Român prin M.F.P. București, reprezentat de D.G.F.P. Arad, a criticat hotărârea pe motiv că prima instanță a acordat ceea ce nu s-a cerut și a interpretat greșit actul dedus judecății, având în vedere că reclamanții nu au solicitat ca valoarea investițiilor să fie plătită de M.F.P. București, ci de E.R.C., Oradea, or, investițiile efectuate de foștii chiriași cad în sarcina proprietarului imobilului, așa cum rezultă din modificările Legii nr. 10/2001 prin art. 48 alin. (3) din Legea nr. 1/2009.

O altă critică adusă hotărârii a privit faptul că instanța nu a respectat limitele investirii și principiul contradictorialității, întrucât reclamanții au solicitat restituirea valorii de piață a apartamentului nr. 20 situat în Arad, iar nu actualizarea prețului achitat. S-a mai arătat că sentința pronunțată este netemeinică și nelegală și în ceea ce privește interpretarea prevederilor art. 1 pct. 18 din Legea nr. 1/2009, respectiv art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, întrucât, în speță, contractul de vânzare-cumpărare pentru care reclamanții au solicitat valoarea de circulație, nu a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, or, art. 50 1 se referă doar la contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea acestei legi.

Prin Decizia civilă nr. 664 din 24 martie 2011, Curtea de Apel Timișoara a respins apelurile declarate de reclamanți și de pârâtul Statul Român prin M.F.P. București reprezentat de D.G.F.P. Arad pentru următoarele considerente: În raport de conținutul hotărârii judecătorești, rămase irevocabilă, prin care a fost constatată nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare, instanța nu mai poate supune analizei și nu se mai poate pronunța cu privire la buna sau reaua credință a reclamanților la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, iar referitor la cererea acestora de a li se acorda prețul de piață al apartamentului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare constatat nul, în mod corect s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, în sensul că reclamanții pot beneficia doar de plata prețului actualizat pe care l-au plătit pentru apartament.

Criticile aduse de către pârâtul M.F.P. București reprezentat de D.G.F.P. Arad referitoare la faptul că prima instanță a acordat ceea ce nu s-a cerut, fără a respecta limitele investirii determinate prin cererea de chemare în judecată, acestea sunt neîntemeiate pentru următoarele motive: Așa cum rezultă din cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să li se restituie prețul de piață al apartamentului, situat în înscris în C.F., compus din trei camere, baie, bucătărie, cămară de alimente, hol, balcon, boxă, în suprafață totală de 130 mp cu cota parte de 13/316 din părțile comune indivize, și cota indiviză de 49/1188 din teren, preț care au solicitat să fie stabilit conform standardelor internaționale de evaluare și pe care l-au apreciat la suma de 150.000 euro, precum și obligarea pârâtei de E.R.C.

Oradea să le plătească sporul de valoare al aceluiași apartament, care constă în investițiile efectuate în valoare de 15.000 euro. Prima instanță a constatat că în cauză nu sunt incidente dispozițiile cuprinse în art. 50 1 pct. 1 din Legea nr. 10/2001, text potrivit căruia „proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale”.

Cum, în speță, s-a reținut, irevocabil, prin sentința civilă nr. 5099 din 26 octombrie 2005 pronunțată de Judecătoria Arad în Dosarul nr. 1364/2005, că vânzarea cumpărarea imobilului în litigiu este lovită de nulitate absolută pentru fraudă la lege și cauză ilicită, reclamanții nu pot beneficia de restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale, ci doar de restituirea prețului achitat efectiv, actualizat cu indicele de inflație, prima instanță făcând doar aplicarea textului legal incident speței deduse judecății, fără ca prin aceasta să acorde mai mult decât s-a cerut prin cererea de chemare în judecată. Privitor la lipsa calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin M.F.P.

București reprezentat de D.G.F.P. Arad privind plata despăgubirilor pe motiv că aceste despăgubiri cad în sarcina persoanei îndreptățite, respectiv a proprietarului actual al imobilului, potrivit art. 50 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și art. 13 alin. (60 din Legea nr. 112/1995, plata prețului actualizat plătit de către chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, desființate prin hotărâri judecătorești irevocabile, urmează să se facă de către M.F.P. București din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995. Ca urmare, M.F.P. București are calitate procesuală pasivă în cauză. Împotriva deciziei instanței de apel au formulat recurs pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P.

Arad și reclamanții G.T.S. și G.F. Prin recursul declarat, pârâtul a criticat decizia curții de apel din perspectiva aplicării greșite a dispozițiilor art. 48 alin. (3) al Legii nr. 10/2001, modificate prin Legea nr. 1/2009, respectiv a prevederilor art. 43 din O.G. nr. 40/1999. S-a susținut totodată că instanțele anterioare au acordat ceea ce nu s-a cerut, fără a respecta limitele investirii, respectiv principiul contradictorialității și principiul disponibilității A criticat nelegalitatea deciziei și din perspectiva interpretării greșite a prevederilor art. 1 pct. 18 din Legea nr. 1/2009 și a art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Recursul reclamanților a vizat nelegalitatea deciziei curții de apel din perspectiva încălcării normelor de competență materială a instanțelor în funcție de valoarea obiectului dedus judecății.

De asemenea, alte critici au vizat neanalizarea excepției lipsei calității procesuale pasive a A.V.A.S., situație care echivalează cu nerezolvarea fondului cauzei, modalitatea și metoda de calcul a contravalorii prețului apartamentului. În ceea ce privește răspunderea pentru evicțiune, au susținut că nu se poate reține autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătorești pronunțate anterior prin care a fost constatată reaua-credință și frauda la lege, având în vedere că au solicitat cumpărarea imobilului în litigiu în temeiul Legii nr. 112/1995. Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia civilă nr. 3702 din 24 mai 2012 a admis recursurile declarate de reclamanții G.T.S. și G.F. și de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P.

Arad, și a dispus trimiterea spre rejudecare în apel a cauzei, apreciind că nu a fost analizată și motivate, în fapt și în drept, chestiunea derivată din dispozițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001, privitor la responsabilitatea achitării despăgubirilor pentru sporul de valoare adus de foștii chiriași, cumpărători în baza Legii nr. 112/1995 și care ulterior au fost evinși de către fostul proprietar, situația comportând anumite distincții, în raport cu dispozițiile art. 50 și 50 1 din Legea nr. 10/2001. În ceea ce privește celelalte aspecte invocate, Înalta Curte a decis că recursurile părților sunt nefondate, inclusiv în ceea ce privește excepția de necompetență materială. În rejudecarea apelurilor după casarea cu trimitere, Curtea de apel prin Decizia civilă nr. 167 din 11 octombrie 2012 a admis apelul declarat de Statul Român prin M.F.P.

reprezentat de D.G.F.P. Arad împotriva sentinței civile nr. 635 din 30 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Arad, a schimbat, în parte, sentința apelată în sensul în care a exonerat Statul Român de la plata contravalorii investițiilor efectuate de reclamanți cu privire la imobilul în litigiu și a dispus obligarea pârâtei E.R.C. Oradea la plata către reclamanți a sumei de 14.253 lei reprezentând contravaloarea investițiilor efectuate. Prin aceeași decizie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții G.T.S. și G.F. Pentru a pronunța această soluție, curtea de apel a reținut următoarele: Față de conținutul hotărâri irevocabile care a constatat, cu putere de lucru judecat, nulitatea contractului de vânzare cumpărare din 21 iulie 1997, încheiat cu Statul Român reprezentat prin SC R. SA Arad, în temeiul Legii nr. 112/1995 și raportat la disp.

art. 1201 C. civ., care reconfirmă incidența principiului „res judicata”, nu se mai poate pune în discuție buna sau reaua credință a reclamanților la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Privitor la solicitarea acestora cererea acestora de a li se acorda prețul de piață al apartamentului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare constatat nul, în mod corect s-a făcut aplicația dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, în sensul că reclamanții pot beneficia doar de plata prețului actualizat pe care l-au plătit pentru apartament, respectiv suma de 2.280,11 lei, care va fi reactualizată la momentul plății efective de către pârâtul Statul Român, prin M.F.P., căruia îi revine clar această obligație.

Contractul reclamanților a fost declarat în mod irevocabil ca fiind nul absolut, ceea ce înseamnă că a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. În ceea ce privește contravaloarea investițiilor realizate de reclamanți imobilului din litigiu, aceasta a fost stabilită în urma expertizei tehnice judiciare dispuse în cauză la suma de 14.253 lei. În contextul în care imobilul în litigiu a fost retrocedat E.R.C. Oradea, potrivit art. 48 din Legea nr. 10/2001, astfel cum aceasta a fost modificată de Legea nr. 1/2009, în vigoare la data pronunțării hotărârii instanței de fond, obligația de plată a acestei sume revine acesteia. În raport de dispozițiile art. 48 coroborat cu art. 50 și 50 1 din Legea nr. 10/2001, intimta A.V.A.S.

nu justifică calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecății. Aceasta întrucât textul legal la care a făcut trimitere instanța de fond prin încheierea din 11 noiembrie 2009 și prin care s-a decis împricinarea acesteia, stipulează că doar in procesele și cererile având ca obiect stabilirea, potrivit prevederilor art. 31 din Legea nr. 10/2001, a măsurilor reparatorii prin echivalent și/sau a valorii recalculate a acțiunilor, A.V.A.S. se substituie și dobândește calitatea procesuală a M.F.P. și instituțiilor publice implicate, preluând toate drepturile și obligațiile procesuale ale acestora, începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi. Or, în prezenta cauză nu a fost reținută incidența art. 31 din Legea nr. 10/2001, de natură să atragă participarea procesuală pasivă a A.V.A.S.

Impotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs reclamanții, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că, instanța, interpretând dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 a apreciat greșit că la momentul încheierii contractului au fost de rea credință, în consecință cererea de acordare a prețului de circulație al imobilului este fondată. Instanța nu a luat în discuție elementele și situația reală de la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare și, reținând frauda la lege și reaua credință la încheierea contractului de vânzare cumpărare, în mod greșit a reținut că reclamanții beneficiază doar de o despăgubire echivalentă cu prețul actualizat al imobilului, abordare ce duce, practic, la o discriminare în raport cu ceilalți chiriași, din același imobil, care au pierdut și ei dreptul de proprietate într-o manieră diferită.

Invocă în susținere necunoașterea prevederilor legale care reglementau încheierea contractelor de vânzare cumpărare cu privire la imobilele preluate în mod abuziv de către stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001 și lipsa unei consilieri de specialitate la semnarea acestuia, împrejurări care, în opinia acestora, sunt în măsură să înlăture sancțiunea nulității titlului de proprietate asupra imobilului în litigiu. În dezvoltarea criticilor încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ., recurenta pârâtă D.G.R.F.P. Arad a arătat următoarele: Atât instanța de apel cât și prima instanță au acordat ce nu s-a cerut, fără respectarea limitelor investirii și a principiului disponibilității și al contradictorialității.

Astfel, deși reclamanții au investiti instanța cu o cerere prin care au solicitat acordarea prețului de piață al apartamentului nr. 20 din imobilul situat în municipiul Arad , instanța a admis acțiunea sub forma acordării prețului actualizat, încălcându-se astfel cadrul procesual determinat de părți, reglementat de dispozițiile art. 129 alin. (60 C. proc. civ. Pentru aceste considerente, apreciază ca nelegală decizia recurată și din perspectiva greșitei interpretări a actului dedus judecății. O altă critică privește aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009.

Din această perspectivă, susține că prevederile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 nu sunt incidente în speță întrucât contractul de vânzare cumpărare a imobilului care face obiectul prezentului litigiu și cu privire la care a fost solicitată acordarea prețului de piață, nu a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, chestiune reținută și de instanțele judecătorești în considerentele sentinței civile nr. 2540 din 13 mai 2004 pronunțată de judecătoria Arad în Dosarul nr. 11710/2003, respectiv de Tribunalul Arad în considerentele Deciziei nr. 109 din 09 martie 2006 pronunțată în Dosarul nr. 515/2006.

Pentru restituirea prețului de piață al imobilelor care au făcut obiectul contractelor de vânzare cumpărare încheiate în condițiile Legii nr. 112/1995, trebuie îndeplinite cumulativ condiția ca actul translativ de proprietate să fi fost încheiat cu respectarea dispozițiilor actului normativ mai sus menționat și să fi fost desființat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Or, din considerentele sentinței civile nr. 5099 din 26 octombrie 2005, irevocabilă, pronunțată de Judecătoria Arad în Dosarul nr. 1364/2005 reiese că actul translativ de proprietate cu privire la imobilul în litigiu a fost încheiat cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/995. Recurenta E.R.C. Oradea în motivarea căii de atac întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. a arătat următoarele: În mod greșit instanța de apel a dispus obligarea acesteia la plata contravalorii investițiilor aduse de reclamanți imobilului în litigiu. Aceasta întrucât nu deține nici folosința și nici nu figurează înscrisă în cartea funciară ca titular a dreptului de proprietate asupra imobilului. Or, în contextul în care conform înscrierilor de carte funciară, proprietar asupra imobilului este Statul Român, până la momentul la care va figura ca proprietară asupra imobilului, în mod greșit a fost stabilită în sarcina sa obligația de achitare a contravalorii imbunătățirilor aduse imobilului. Asupra recursurilor declarate în cauză, Înalta Curte reține următoarele: Analizând decizia recurată în raport de susținerile formulate de către recurenții reclamanți G.T.S.

și G.F., constată caracterul nefondat al acestora pentru următoarele considerente: În dezvoltarea criticilor de nelegalitate, recurenții reclamanți au invocat incidența motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. Înalta Curte reține că potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., instanța de judecată are obligația de a arăta, în cadrul hotărârii, motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților. Fără arătarea motivelor și a probelor reținute nu se poate exercita controlul judiciar.

Hotărârea ar putea fi modificată pentru acest motiv de ordine publică dacă: există contradicție între considerente și dispozitiv; există contradicție între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că este întemeiată; lipsește motivarea soluției sau instanța de control judiciar a copiat considerentele hotărârii atacate, fără să răspundă motivelor de critică. Se constată, în cauză, că respingând apelul declarat de reclamanți, judecătorii apelului au indicat considerentele de fapt și de drept în temeiul cărora și-au format convingerea, motivând de ce apelul nu este fondat. În aceste condiții, Înalta Curte constată că invocarea dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. este lipsită de o susținere pertinentă în dezvoltarea acestui motiv de recurs, care urmează să fie respins ca atare. Recurenții reclamanți au invocat și motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., arătând că instanța de apel a interpretat în mod eronat probatoriul administrat în cauză, atât în fața instanței de fond cât și în fața instanței de apel, probatoriu ce în opinia acesteia nu demonstrează faptul că au fost de rea credință la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare și nici frauda comisă de aceștia. Însă, această critică nu poate fi încadrată în prevederile legale enunțate, deoarece ipoteza reglementată de pct. 8 al art. 304 C. proc. civ.

se referă la interpretarea greșită a actului dedus judecății, iar nu a probelor administrate. Prin urmare, contrar susținerilor recurenților reclamanți, Înalta Curte nu reține incidența motivelor de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ. O altă critică privește faptul că instanța de apel a aplicat greșit în cauză prevederile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care aceștia nu au cunoscut situația juridică a imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare și prin urmare le sunt aplicabile dispozițiile care îi îndreptățeau la acordarea prețului de piață al imobilului. Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în care se încadrează acest motiv de recurs, hotărârea atacată este nelegală atunci când instanța aplică în mod greșit textul de lege la situația de fapt reținută.

Pornind de la situația de fapt stabilită de instanța de apel și care nu ar mai putea fi reanalizată (în temeiul probatoriului deja administrat) în cadrul controlului de nelegalitate exercitat de către instanța de recurs, în limitele presupuse de art. 304 C. proc. civ., se constată că la data de 21 iulie 1997 reclamanții au achiziționat, în temeiul Legii nr. 112/1995, de la vânzătorul Statul Român reprezentat prin SC R. SA Arad, apartamentul din imobilul situat în municipiul Arad. Prin Decizia civilă nr. 2047 din 25 octombrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, a fost admisă acțiunea exercitată de E.R.C. Oradea s -a constatat, cu putere de lucru judecat, nulitatea absolută a contractului sus-arătat, reținându-se reaua-credință a reclamanților la încheierea acestuia.

Prin cererea de chemare în judecată formulată în prezenta cauză, reclamanții au solicitat restituirea prețului de piață al imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate absolută a fost constatată într-un proces anterior, invocând ca temei juridic al acțiunii dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 1/2009. Potrivit art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată, cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat, plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de plata taxei de timbru.

Legea nr. 1/2009 invocată de reclamanți ca temei juridic al pretențiilor acestora, a introdus un nou articol, art. 50 1 , conform căruia proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. Ca atare, pentru a se obține restituirea prețului de piață al imobilului în temeiul art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 trebuie îndeplinite, cumulativ, două condiții: desființarea prin hotărâre judecătorească irevocabilă a contractului de vânzare cumpărare și încheierea contractului cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Prima condiție, aceea a desființării, are în vedere atât situația în care contractul de vânzare cumpărare a fost anulat, cât și aceea a admiterii unei acțiuni în revendicare. Cealaltă condiție, referitoare la respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, include mai multe aspecte referitoare la calitatea de chiriaș a cumpărătorului, la termenul în care de poate formula cererea de cumpărare și la obiectul înstrăinării, respectiv imobilele preluate cu titlu de către stat care au destinația de locuință. În speță, modalitatea în care s-a încheiat contractul de vânzare cumpărare, cu respectarea sau nu a prevederilor Legii nr. 112/1995 a constituit deja obiect de analiză într-un litigiu anterior. Astfel, prin Decizia civilă nr. 2047 din 25 octombrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara s-a statuat că reclamanții au încheiat contractul de vânzare cumpărare cu rea credință și prin fraudarea legii.

În considerentele acestei decizii, instanța a constatat că nu poate fi reținută buna credință a cumpărătorilor la încheierea contractului de vânzare cumpărare întrucât aceștia erau obligați să observe încălcarea textelor legale care reglementau încheierea unor astfel de contracte de vânzare cumpărare, nefiind îndrituiți să invoce necunoașterea legii. Prin urmare, în aceste condiții, nu se poate reține că la încheierea contractului de vânzare cumpărare din 21 iulie 1997, au fost respectate dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995. Acest aspect fiind astfel pe deplin rezolvat, are putere de lucru judecat și nu mai poate fi combătut, prin dovezi contrare, într-un proces ulterior care are legătură cu raportul juridic deja soluționat, cum în mod greșit susțin recurenții reclamanți.

Ca atare, argumentându-și soluția pe ceea ce s-a stabilit deja în litigiul anterior, în legătură cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală, concluzionând că nu sunt incidente în cauză prevederile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Critica referitoare la discriminarea reclamanților față de alți chiriași din același imobil care au fost în aceeași situație juridică, nu poate fi reținută. Dispoziția legală cuprinsă în art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 consacră dreptul la despăgubire al chiriașilor cumpărători care au dobândit cu bună credință imobile preluate de statul comunist, în baza unor contracte de vânzare-cumpărare valabil încheiate cu Statul, în procedura specială prevăzută de Legea nr. 112/1995, imobile de care aceștia au fost deposedați ulterior, de către foștii proprietari de la care statul preluase bunurile.

Dreptul la o despăgubire echivalentă cu prețul de circulație al imobilului, adică reprezentând valoarea de circulație calculată la prețul pieței imobiliare la momentul deposedării, constituie un beneficiu al legii speciale conferit acestei categorii de cumpărători, în considerarea bunei lor credințe la momentul perfectării contractului. Acest beneficiu al legii nu poate fi extins, pe cale de interpretare, și la chiriașii cumpărători față de care s-a stabilit, prin hotărâri irevocabile, că au încheiat contractele de vânzare-cumpărare prin eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, categorie de cumpărători pentru care s-a instituit, distinct, prin dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dreptul la o despăgubire echivalentă cu valoarea prețului efectiv plătit, potrivit mențiunilor contractului de vânzare-cumpărare, actualizat cu coeficientul de inflație la momentul deposedării.

Distincția pe care legiuitorul o face între prețul actualizat și prețul de piață al imobilului funcționează, așadar, în raport de modalitatea în care chiriașul cumpărător în temeiul Legii nr. 112/1995 a pierdut bunul, fie prin desființarea contractului, încheiat cu rea-credință, ca o consecință a admiterii acțiunii în nulitate, fie prin admiterea unei acțiuni în revendicare, prin compararea titlurilor, ce presupune, prin definiție, existența unor titluri valabile de proprietate. În contextul cauzei, se constată că reclamanții nu se încadrează în prevederile art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, aceea de a fi încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, situație față de care pretenția acestora de a le fi plătită cu titlu de despăgubire o sumă de bani reprezentând prețul de piață al imobilului se dovedește a fi lipsită de temei legal.

Prin soluția pronunțată în cauză, Înalta Curte constată că nu au fost încălcate dispozițiile europene care reglementează dreptul de proprietate astfel cum acesta este protejat de dispozițiile art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Aceasta întrucât, pentru existența unei ingerințe, reclamanții ar trebui să fie titularii "unui bun", care, în ceea ce privește pretențiile lor, ar consta în dreptul de creanță constând în prețul de piață al imobilului sau, cel puțin, în speranța legitimă, că, potrivit legislației naționale unită cu o jurisprudență constată, ar putea beneficia de suma de bani echivalentă prețului de piață. Reclamanții nu au un asemenea drept de creanță, potrivit legislației naționale, și nu au nicio speranță legitimă că ar putea obține o astfel de sumă de bani, din moment ce nu îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, pentru a beneficia de despăgubiri la valoarea pretinsă.

Nu există nicio jurisprudență constantă care, pornind de la ideea de reparație integrală a prejudiciului creat cumpărătorilor chiriași, prin pierderea imobilului în urma unei hotărâri judecătorești irevocabile de desființare a actului juridic prin care au dobândit bunul, să le recunoască acestora dreptul la valoarea de piață a imobilului. Legea nr. 112/1995 este o legislație de protecție a chiriașilor cu vocație la cumpărarea imobilelor care cad sub incidența acestei legi, ei plătind, în condițiile acestei legi, un preț inferior prețului de piață al apartamentelor cumpărate. În cazul desființării actelor juridice prin care au dobândit asemenea bunuri, pentru încălcarea legii sub imperiul căreia au fost încheiate, este firesc ca aceste persoane să recupereze prețul plătit reactualizat, iar nu prețul de piață al bunului.

Textul din Legea nr. 10/2001, care permite obținerea prețului de piață, este o dispoziție de favoare pentru chiriașii cumpărători, caz în care aceștia trebuie să îndeplinească, în mod cumulativ, toate condițiile legii pentru a invoca beneficiul legii în discuție, impunerea acestor condiții intrând în marja de apreciere recunoscută statelor în adoptarea și aplicarea unei legislații reparatorii. Ca urmare, în cazul cumpărătorilor cărora li s-au desființat contractele de vânzare-cumpărare pentru nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dispozițiile din Legea nr. 10/2001, care prevăd restituirea, către aceste persoane, a prețului plătit, reactualizat, este în deplină concordanță cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În motivarea recursului, recurenta pârâtă D.G.F.P. a Județului Arad, în reprezentarea Statului Român și ca reprezentant al Statului Român, a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ. Susținerile recurentei pârâte întemeiate pe motivul prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., se referă la faptul că, deși reclamanții au solicitat instanței acordarea prețului de piață al imobilului, instanța în mod nelegal, a dispus acordarea prețului actualizat, ipoteză care se încadrează în motivul de nelegalitate care presupune ca instanța de apel să se pronunțe cu depășirea limitelor stabilite prin obiectul cererii de chemare în judecată.

Prioritar analizei in extenso a acestui motiv de nelegalitate, Înalta Curte constată că prin Decizia civilă nr. 3702 din 24 mai 2012 a tranșat, în mod irevocabil, chestiunea referitoare la incidența în cauză a dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, în sensul în care reclamanții sunt beneficiarii prețului actualizat, iar nu a celui de piață. Or, în aplicarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., problemele de drept dezlegate prin hotărârile instanței de recurs sunt obligatorii nu numai pentru instanțele de fond ci și pentru părți care nu mai pot reitera cu prilejul rejudecării cauzei chestiuni cu privire la care s-a statut în mod irevocabil. Aspectele invocate în temeiul art. 304 pct. 6 C. proc.

civ. de către recurenta pârâtă D.G.F.P. a Județului Arad, în reprezentarea Statului Român și ca reprezentant al Statului Român vizează inadvertențele dintre obiectul pricinii deduse judecății (pretențiile concrete formulate de reclamant în cererea de chemare în judecată, precum și acele cereri ale părților care determină cadrul litigiului) și ceea ce instanța a hotărât. Din această perspectivă, decizia recurată a fost pronunțată cu respectarea limitelor de învestire, iar criticile formulate sub acest aspect nu nu sunt fondate petru următoarele argumente. Astfel, prin cererea de chemare în judecată reclamanții au solicitat instanței restituirea prețului de piață al apartamentului, situat în Arad, înscris în C.F., compus din trei camere, baie, bucătărie, cămară de alimente, hol, balcon, boxă, în suprafață totală de 130 mp cu cota parte de 13/316 din părțile comune indivize, și cota indiviză de 49/1188 din teren, apreciat la 150.000 euro, obligarea pârâtei E.R.C.

Oradea la plata sporului de valoare al aceluiași apartament, a căror valoare a apreciat-o la 15.000 euro, obligarea pârâților la plata dobânzilor legale pentru aceste sume din ziua rămânerii irevocabile și până la plata lor efectivă și recunoașterea dreptului de retenție asupra apartamentului până la plata sumelor acestor sume, cu acordarea de cheltuieli de judecată. Prin sentința civilă nr. 635 din 30 septembrie 2010, Tribunalul Arad a admis în parte acțiunea reclamanților și a dispus obligarea pârâtului M.F.P. în reprezentarea Statului român, la plata sumei de 2.280,11 lei cu titlu de valoarea actualizată a prețului apartamentului nr. 20, situat în Arad. Înalta Curte constată că această soluție nu relevă o încălcare a principiului disponibilității, potrivit căruia reclamantul este cel care fixează limitele obiective ale judecării cauzei.

În conformitate cu art. 129 alin. (60 C. proc. civ., “Judecătorii hotărăsc numai asupra obievtului cererii deduse judecății”. Obiectul cererii, în sensul de pretenție concretă dedusă judecății, este reprezentat de acordarea de despăgubiri pentru pierderea dreptului de proprietate asupra imobilului dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995, și nu de însăși restituirea prețului de piață al imobilului. Indicarea, prin cererea de chemare în jduecată, a prețului de piață a imobilului, reflectă opțiunea reclamantului pentru o anumită modalitate de dezdăunare urmare a pierderii dreptului de proprietate dintre cele prevăzute de Legea nr. 10/2001, interesând din această perspectivă întinderea despăgubirilor cuvenite.

Această întindere esre reglementată în mod diferit prin legea specială, în funcție de respectarea sau nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractelor de vânzare cumpărare desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, respectiv art. 50 alin. (2) și art. 50 1 . Diferența dintre cele două situații rezidă din cuantumul pretențiilor, și nu privește pretenția în sine. În atare situație, dispoziția instanței de jduecată de acordare a prețului actualizat, cu toate că reclamanții au solicitat că li se cuvin despăgubiri la valoarea de piață, nu echivalează cu depășirea obiectului cererii deduse judecății ( extra petita sau plus petita), cu acordarea a mai puțin decât s-a cerut, respectiv de despăgubiri într-un cuantum mai redus decât cel indicat drept valoare a obiectului cererii, ceea ce a și justificat admiterea în parte a pretențiilor acestora.

Prevederile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 care reglementează dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor pentru proprietarii a căror contracte de vânzare cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificări ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, transpun parțial dispozițiile C. civ. privind întinderea daunelor interese cuvenite cumpărătorului în caz de evicțiune rezultând din fapta unui terț. Astfel, în situația evicțiunii totale, cumpărătorul este îndreptățit la restituirea integrală a prețului plătit, așa cum impune art. 1341 din același cod, dar și de diferența dintre preț și sporul de valore dobândit de lucru între momentul încheierii contractului și momentul evicțiunii.

Rațiunile pentru care legiuitorul a prevăzut, ca regulă generală, acordarea de daune interese în caz de evicțiune sunt pe deplin viabile și în situația particulată a desființării contractului de vânzare cumpărare încheiat în condițiile Legii nr. 112/1995 pe cale judecătorească, iar în înțelesul legii speciale, prețul de piață al imobilului, reflectă tocmai sporul de valoare dobândit de imobil, și în care cuprinde prețul din contract și diferența până la valoarea de piață. Prețul actualizat reprezentând o parte din prețul de piață, solicitarea de acordare a sa se regăsesște implicit în pretenția de restituire a prețului de piață. Prin soluția pronunțată nu a fost adusă atingere principiului disponibilității nici din perspectiva prevederilor legale în temeiul cărora reclamanții au formulat cererea de chemare în judecată.

Aceasta întrucât potrivit art. 84 C. proc. civ., judecătorul nu este ținut de temeiul juridic indicat prin cererea de sesizare a instanței, temei care nici nu a fost indicat de reclamanți, așa cum reiese și din conținutul cererii de chemare în judecată aflată la filele 2-6 din Dosarul Tribunalului Arad nr. 2937/108/2009, iar potrivit art. 129 alin. (4) din același cod, în virtutea rolului său activ, trebuie să identifice acel text legal care corespunde cel mai bine situației de fapt deduse judecății. În oricare dintre ipotezele reglementate de art. 50 alin. (2) și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, cumpărătorul dintr-un contract desființat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă este îndreptățit la despăgubiri, soluția diferită preconizată de legiuitor în fiecare caz în parte vzând doar întinderea despăgubirii.

Titularul dreptului de creanță, îi este, în mod neechivoc, garantată obținerea, cel puțin, a prețului actualizat, pe care o acoperă cererea de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost formulată. A nu accepta că reclamanții pot fi compensați cu valoarea prețului actualizat al imobilului numai din considerentul că aceștia au solicitat prețul de piață, deși nu îndeplineau cerințele legale, poate echivala cu încălcarea unui drept recunoscut de legea națională în favoarea părților dar și cu încălcarea art. 1 din Protocopul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului. Cel de-al doilea motiv de recurs invocat de recurenta pârâtă este întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., care reglementează situația când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii și vizează nemotivarea unei hotărâri judecătorești. Motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale motivele de fapt si de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția adoptată. În speță, în raport de criticile formulate de recurentă, nu sunt îndeplinite cerințele textului de lege enunțat, întrucât hotărârea instanței de apel nu cuprinde motive străine de natura pricinii, așa cum greșit susține pârâta. Analizând considerentele deciziei recurate, se constată că instanța a motivat soluția pronunțată cu privire la suma pe care recurentele intimate E.R.C.

Oradea și Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Arad, le datorează reclamanților cu titlu de despăgubiri pentru pierderea dreptului de proprietate asupra imobilului, respectiv pentru îmbunătățirile aduse acestuia. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se constată că susținerile recurentei pârâte nu vizează greșita interpretare a naturii sau a clauzelor lămurite și vădit neîndoielnice ale vreunui act juridic, în sens de convenție sau act juridic material, la care se referă acest motiv de nelegalitate, ci privește, exclusiv, greșita interpretare și aplicare a conținutului cererii de chemare în judecată și a limitelor cu care instanța de judecată a fost investită, rezumându-se a afirma doar incidența acestui motiv de nelegalitate, fără a aduce argumente în acest sens . În ceea ce privește critica încadrată juridic în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., vizând greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor legale ale art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2010, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009 care stabilește condițiile de acordare a despăgubirilor foștilor chiriași care au încheiat contracte de vânzare cumpărare în condițiile Legii nr. 112/1995, aceasta este comună cu cea a recurenților reclamanți și a fost analizată în cuprinsul recursului acestora. Pentru aceleași considerente avute în vedere la motivarea recursului reclamanților, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acesteia și o va respinge. În dezvoltarea criticilor de nelegalitate, recurenta pârâtă E.R.C. Oradea a invocat incidența motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. În argumentarea acestui motiv de nelegalitate arată că că în mod greșit instanța de apel a stabilit în sarcina sa obligația de plată a despăgubirilor aferente îmbunătățirilor aduse imobilului devreme ce, conform înscrierilor din cartea funciară, nu este proprietara imobilului și nu beneficiază de aceste îmbunătățiri. În accepțiunea dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., hotărârea recurată este susceptibilă de modificare atunci când “instanța, interpretând greșit actul juridic dedus jduecăți, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia”. Or, din considerentele mai sus reținute, obiectul dedus judecății prezentei cauze nu se referă la un act juridic în sensul avut în vedere de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., motiv pentru care criticile de nelegalitate invocate de către recurenta pârâtă E.R.C. Oradea nu poe fi analizate din perspectiva acestui motiv de nelegalitate. Din cuprinsul cererii de recurs, se constată că principala nemulțumire a recurentei pârâte vizează soluția instanței de apel care a stabilit în sarcina sa obligația de plată a despăgubirilor pentru îmbunătățirile aduse imobilului, obligație reglementată de art. 48 din Legea nr. 10/2001. În raport de această împrejurare, Înalta Curte va analiza criticile de nelegalitate din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În considerentele sentinței civile nr. 5099/26 10.2005 pronunțată de Judecătoria Arad în Dosarul nr. 1364/2005, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 109 din 9 martie 2006 pronunțată de Tribunalul Arad și Decizia civilă nr. 2047 din 25 octombrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, instanța a reținut că preluarea imobilului în litigiu a fost făcută de către stat cu titlu valabil. Or, în aplicarea principiului res iudicat, a pro veritate habetur, rezultă că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care prevăd că “ (2) În cazul în care imobilul care se restituie a fost preluat cu titlu valabil, obligația de despăgubire prevăzută la alin. (1) revine persoanei îndreptățite”.

În sensul actului normativ amintit, sunt persoane îndreptățite la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent: “a) persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora; b) persoanele fizice, asociați ai persoanei juridice care deținea imobilele și alte active în proprietate la data preluării acestora în mod abuziv; c) persoanele juridice, proprietari ai imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de organizații cooperatiste sau de orice alte persoane juridice după data de 6 martie 1945; îndreptățirea la măsurile reparatorii prevăzute de prezentul articol este condiționată de continuarea activității ca persoană juridică până la data intrării în vigoare a prezentei legi sau de împrejurarea ca activitatea lor să fie fost interzisă sau întreruptă în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar acestea să-și fi reluat activitatea după data de 22 decembrie 1989, dacă, prin hotărâre judecătorească, se constată că sunt aceeași persoană juridică cu cea desființată sau interzisă, precum și partidele politice a căror activitate a fost interzisă sau întreruptă în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă și-au reluat activitatea în condițiile legii”.

În cauza de față, persoana îndreptățită este pârâta E.R.C. Oradea care prin Decizia nr. 3046 din 25 noiembrie 2014 emisă de Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, aflată la fila 66 a Dosarului nr. 2937/108/2009* al Înaltei Curți de Casație și Justiție, i-a fost retrocedat apartamentul nr. 20 din imobilul situat în municipiul Arad. De asemenea, din cuprinsul art. 3 al aceleiași decizii, reiese că E.R.C. Oradea este titulara dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu. Prin urmare, este nefondat argumentul recurentei potrivit căruia lipsa calității sale de proprietar al imobilului împiedică obligarea sa la plata despăgubirilor pentru îmbunătățirile aduse imobilului.

În aplicarea dispozițiilor legale mai sus evocate, susținerile recurentei potrivit căreia în mod nelegal a fost obligată la plata îmbunătățirilor aduse imobilului în litigiu este nefondată. Reținând, așadar, că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate și că, astfel, nu sunt îndeplinite condițiile cazurilor de modificare prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile declarate de reclamanții G.T.S. și G.F. și de pârâții E.R.C. Oradea și Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Arad împotriva Deciziei civile nr. 167 din 11 octombrie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția I, sunt nefondate și le va respinge ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții G.T.S. și G.F. și de pârâții E.R.C. Oradea și Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Arad împotriva Deciziei civile nr. 167 din 11 octombrie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 martie 2015.