ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 776/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 776/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei de

față, reține următoarele:

Prin

cererea înregistrată

pe rolul Tribunalului Arad

la data de 18 iunie 2009,

reclamanții G.T.S. și G.F.

au solicitat, în contradictoriu cu pârâții

Statul Român reprezentat prin M.F.P., Municipiul Arad,

reprezentat prin primar și E.R.C. Oradea,

să se dispună obligarea

acestora

la restituirea prețului de piață al apartamentului,

situat în Arad, înscris în C.F., compus din trei camere, baie, bucătărie,

cămară de alimente, hol, balcon, boxă, în suprafață totală de 130 mp cu cota

parte de 13/316 din părțile comune indivize, și cota indiviză de 49/1188 din

teren, preț care urmează a se stabili conform standardelor internaționale de

evaluare, apreciat la 150.000 euro, sumă care urmează a fi convertită și

plătită în lei, la valoarea euro din ziua plății efective, conform cursului

oficial al B.N.R., obligarea pârâtei E.R.C. Oradea la plata sporului de valoare

al aceluiași apartament, a căror valoare a apreciat-o la 15.000 euro, obligarea

pârâților la plata dobânzilor legale pentru aceste sume din ziua rămânerii

irevocabile și până la plata lor efectivă și recunoașterea dreptului de

retenție asupra apartamentului până la plata acestor sume, cu acordarea de

cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii,

reclamanții au arătat că au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului,

în baza contractului de vânzare-cumpărare

din 21

iulie 1997, încheiat cu Statul Român reprezentat prin SC R. SA Arad, în temeiul

Legii nr. 112/1995.

De

asemenea, prin sentința civilă nr. 5099 din 26. 10.2005 pronunțată de

Judecătoria Arad în Dosarul nr. 1364/2005, rămasă definitivă prin decizia

civilă nr. 109 din 9 martie 2006 pronunțată de Tribunalul Arad și irevocabilă

prin Decizia civilă nr. 2047 din 25 octombrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel

Timișoara, a fost admisă acțiunea exercitată de E.R.C. Oradea, în sensul în

care a fost constatată nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare

mai sus menționat și a fost dispusă reînscrierea dreptului de proprietate în

favoarea Statului Român.

Prin

sentința civilă nr. 635 din 30 septembrie 2010, Tribunalul Arad în Dosarul nr. 2937/108/2009

a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de reclamanți, a dispus obligarea

pârâtului Statul Român reprezentat prin M.F.P., la plata sumei de 2.280,11 lei

reprezentând valoarea apartamentului, actualizată cu indicele de inflație la

data plății efective și a sumei de 14253 lei, cu titlu de despăgubiri pentru

investițiile efectuate, a respins capătul de cerere privind stabilirea dreptului

de retenție asupra imobilului și a respins acțiunea reclamanților în

contradictoriu cu pârâții Municipiul Arad și E.R.C. Oradea.

Pentru a

pronunța această hotărâre, Tribunalul Arad a reținut că prin sentința civilă

5099 din 26 octombrie 2005 a fost admisă acțiunea civilă exercitată de către

E.R.C. Oradea în contradictoriu cu reclamanții din prezenta cauză și a

constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare încheiat de

către aceștia în temeiul Legii nr. 112/1995, dispunându-se revenirea la

situația anterioară de C.F.

Prin

urmare, a apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 4

1

alin. (2) din

O.U.G. nr. 94/2000 modificată prin Legea nr. 501/2002 și O.U.G. nr. 184/2002,

și dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, text legal care prevede că în

cazul contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile, se poate solicita restituirea prețului actualizat

plătit de chiriași, respectiv contravaloarea lucrărilor de investiții făcute la

imobil.

Aceeași

instanță a reținut că pârâții Municipiul Arad și E.R.C. Oradea nu au calitate

procesuală pasivă în cauză.

Împotriva

sentinței tribunalului, au declarat apel reclamanții și pârâtul Statul Român

prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P., Arad.

În

motivarea apelului, reclamanții au susținut că vânzarea apartamentului s-a făcut

de către pârâtul Municipiul Arad, culpabil pentru nerespectarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995 și care a determinat anularea contractului de vânzare

cumpărare.

Au mai

susținut că Tribunalul Arad a fost sesizat cu acțiune în pretenții, valoarea de

piață a apartamentului fiind de aproximativ 630.000 lei, context în care

Tribunalul Arad este competent să soluționeze cauza în primă instanță conform art.

2 alin. (1) pct. b C. proc. civ.

Au

apreciat că prima instanță nu a cercetat fondul litigiului, ceea ce impune

desființarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare. În subsidiar,

au solicitat anularea hotărârii și rejudecarea procesului de instanța

competentă.

Pârâtul

Statul Român prin M.F.P. București, reprezentat de D.G.F.P. Arad, a criticat hotărârea

pe motiv că prima instanță a acordat ceea ce nu s-a cerut și a interpretat

greșit actul dedus judecății, având în vedere că reclamanții nu au solicitat ca

valoarea investițiilor să fie plătită de M.F.P. București, ci de E.R.C.,

Oradea, or, investițiile efectuate de foștii chiriași cad în sarcina

proprietarului imobilului, așa cum rezultă din modificările Legii nr. 10/2001

prin art. 48 alin. (3) din Legea nr. 1/2009.

O altă

critică adusă hotărârii a privit faptul că instanța nu a respectat limitele investirii

și principiul contradictorialității, întrucât reclamanții au solicitat

restituirea valorii de piață a apartamentului nr. 20 situat în Arad, iar nu

actualizarea prețului achitat.

S-a mai

arătat că sentința pronunțată este netemeinică și nelegală și în ceea ce

privește interpretarea prevederilor art. 1 pct. 18 din Legea nr. 1/2009,

respectiv art. 50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, întrucât, în

speță, contractul de vânzare-cumpărare pentru care reclamanții au solicitat

valoarea de circulație, nu a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr.

112/1995, or, art. 50

1

se referă doar la contractele de

vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea acestei legi.

Prin Decizia

civilă nr. 664 din 24 martie 2011, Curtea de Apel Timișoara a respins apelurile

declarate de reclamanți și de pârâtul Statul Român prin M.F.P. București reprezentat

de D.G.F.P. Arad pentru următoarele considerente:

În raport

de conținutul hotărârii judecătorești, rămase irevocabilă, prin care a fost

constatată nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare, instanța nu

mai poate supune analizei și nu se mai poate pronunța cu privire la buna sau

reaua credință a reclamanților la încheierea contractului de vânzare-cumpărare,

iar referitor la cererea acestora de a li se acorda prețul de piață al

apartamentului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare constatat

nul, în mod corect s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 50

1

din

Legea nr. 10/2001, în sensul că reclamanții pot beneficia doar de plata

prețului actualizat pe care l-au plătit pentru apartament.

Criticile

aduse de către pârâtul M.F.P. București reprezentat de D.G.F.P. Arad referitoare

la faptul că prima instanță a acordat ceea ce nu s-a cerut, fără a respecta

limitele investirii determinate prin cererea de chemare în judecată, acestea

sunt neîntemeiate pentru următoarele motive:

Așa cum

rezultă din cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat instanței

ca prin hotărârea ce se va pronunța să li se restituie prețul de piață al

apartamentului, situat în înscris în C.F., compus din trei camere, baie,

bucătărie, cămară de alimente, hol, balcon, boxă, în suprafață totală de 130 mp

cu cota parte de 13/316 din părțile comune indivize, și cota indiviză de 49/1188

din teren, preț care au solicitat să fie stabilit conform standardelor

internaționale de evaluare și pe care l-au apreciat la suma de 150.000 euro,

precum și obligarea pârâtei de E.R.C. Oradea să le plătească sporul de valoare

al aceluiași apartament, care constă în investițiile efectuate în valoare de

15.000 euro.

Prima

instanță a constatat că în cauză nu sunt incidente dispozițiile cuprinse în art.

50

1

pct. 1 din Legea nr. 10/2001, text potrivit căruia „proprietarii

ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive

și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor,

stabilit conform standardelor internaționale”.

Cum, în

speță, s-a reținut, irevocabil, prin sentința civilă nr. 5099 din 26 octombrie 2005

pronunțată de Judecătoria Arad în Dosarul nr. 1364/2005, că vânzarea cumpărarea

imobilului în litigiu este lovită de nulitate absolută pentru fraudă la lege și

cauză ilicită, reclamanții nu pot beneficia de restituirea prețului de piață al

imobilului, stabilit conform standardelor internaționale, ci doar de

restituirea prețului achitat efectiv, actualizat cu indicele de inflație, prima

instanță făcând doar aplicarea textului legal incident speței deduse judecății,

fără ca prin aceasta să acorde mai mult decât s-a cerut prin cererea de chemare

în judecată.

Privitor

la lipsa calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin M.F.P.

București reprezentat de D.G.F.P. Arad privind plata despăgubirilor pe motiv că

aceste despăgubiri cad în sarcina persoanei îndreptățite, respectiv a proprietarului

actual al imobilului, potrivit art.  50 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 10/2001

și art. 13 alin. (60 din Legea nr. 112/1995, plata prețului actualizat plătit

de către chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu

eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, desființate prin hotărâri

judecătorești irevocabile, urmează să se facă de către M.F.P. București din

fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Ca urmare, M.F.P. București are calitate procesuală pasivă în cauză.

Împotriva deciziei

instanței de apel au formulat recurs pârâtul Statul Român, prin M.F.P.,

reprezentat de D.G.F.P. Arad și reclamanții G.T.S. și G.F.

Prin recursul

declarat, pârâtul a criticat decizia curții de apel din perspectiva aplicării

greșite a dispozițiilor art. 48 alin. (3) al Legii nr. 10/2001, modificate prin

Legea nr. 1/2009, respectiv a prevederilor art. 43 din O.G. nr. 40/1999. S-a

susținut totodată că instanțele anterioare au acordat ceea ce nu s-a cerut,

fără a respecta limitele investirii, respectiv principiul contradictorialității

și principiul disponibilității A criticat nelegalitatea deciziei și din

perspectiva interpretării greșite a prevederilor art. 1 pct. 18 din Legea nr. 1/2009

și a art. 50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Recursul reclamanților

a vizat nelegalitatea deciziei curții de apel din perspectiva încălcării

normelor de competență materială a instanțelor în funcție de valoarea obiectului

dedus judecății. De asemenea, alte critici au vizat neanalizarea excepției

lipsei calității procesuale pasive a A.V.A.S., situație care echivalează cu

nerezolvarea fondului cauzei, modalitatea și metoda de calcul a contravalorii

prețului apartamentului.

În ceea ce privește răspunderea

pentru evicțiune, au susținut că nu se poate reține autoritatea de lucru

judecat a hotărârii judecătorești pronunțate anterior prin care a fost

constatată reaua-credință și frauda la lege, având în vedere că au solicitat

cumpărarea imobilului în litigiu în temeiul Legii nr. 112/1995.

Înalta

Curte de Casație și Justiție, prin Decizia civilă nr. 3702 din 24 mai 2012 a

admis recursurile declarate de reclamanții G.T.S. și G.F. și de pârâtul Statul

Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Arad, și a dispus trimiterea spre

rejudecare în apel a cauzei, apreciind că nu a fost analizată și motivate, în

fapt și în drept, chestiunea derivată din dispozițiile art. 48 din Legea nr.

10/2001, privitor la responsabilitatea achitării despăgubirilor pentru sporul

de valoare adus de foștii chiriași, cumpărători în baza Legii nr. 112/1995 și

care ulterior au fost evinși de către fostul proprietar, situația comportând

anumite distincții, în raport cu dispozițiile art. 50 și 50

1

din Legea nr. 10/2001.

În ceea

ce privește celelalte aspecte invocate, Înalta Curte a decis că recursurile

părților sunt nefondate, inclusiv în ceea ce privește excepția de necompetență

materială.

În rejudecarea

apelurilor după casarea cu trimitere, Curtea de apel prin Decizia civilă nr. 167

din 11 octombrie 2012 a

admis

apelul declarat de

Statul Român prin M.F.P.

reprezentat de D.G.F.P. Arad împotriva sentinței civile nr. 635 din 30

septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Arad, a schimbat, în parte,

sentința apelată în sensul în care a exonerat Statul Român de la plata

contravalorii investițiilor efectuate de reclamanți cu privire la

imobilul în litigiu și a dispus obligarea pârâtei E.R.C. Oradea la plata

către reclamanți a sumei de 14.253 lei reprezentând contravaloarea

investițiilor efectuate.

Prin aceeași

decizie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții G.T.S. și G.F.

Pentru a

pronunța această soluție, curtea de apel a reținut următoarele:

Față de

conținutul hotărâri irevocabile care a constatat, cu putere de lucru judecat,

nulitatea contractului de vânzare cumpărare din 21 iulie 1997, încheiat cu

Statul Român reprezentat prin SC R. SA Arad, în temeiul Legii nr. 112/1995 și

raportat la disp. art. 1201 C. civ., care reconfirmă incidența principiului „res

judicata”, nu se mai poate pune în discuție buna sau reaua credință a

reclamanților la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Privitor

la solicitarea acestora cererea acestora de a li se acorda prețul de piață al

apartamentului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare constatat

nul, în mod corect s-a făcut aplicația dispozițiilor art. 50

1

din

Legea nr. 10/2001, în sensul că reclamanții pot beneficia doar de plata

prețului actualizat pe care l-au plătit pentru apartament, respectiv suma de

2.280,11 lei, care va fi reactualizată la momentul plății efective de către

pârâtul Statul Român, prin M.F.P., căruia îi revine clar această obligație. Contractul

reclamanților a fost declarat în mod irevocabil ca fiind nul absolut, ceea ce

înseamnă că a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

În ceea

ce privește contravaloarea investițiilor realizate de reclamanți imobilului din

litigiu, aceasta a fost stabilită în urma expertizei tehnice judiciare dispuse

în cauză la suma de 14.253 lei.

În

contextul în care imobilul în litigiu a fost retrocedat E.R.C. Oradea, potrivit

art. 48 din Legea nr. 10/2001, astfel cum aceasta a fost modificată de Legea nr.

1/2009, în vigoare la data pronunțării hotărârii instanței de fond, obligația

de plată a acestei sume revine acesteia.

În raport de dispozițiile art. 48 coroborat cu art. 50 și 50

1

din Legea nr. 10/2001, intimta A.V.A.S. nu justifică calitate procesuală pasivă

în cauza dedusă judecății. Aceasta întrucât textul legal la care a făcut

trimitere instanța de fond prin încheierea din 11 noiembrie 2009 și prin care s-a

decis împricinarea acesteia, stipulează că doar in procesele și cererile având

ca obiect stabilirea, potrivit prevederilor art. 31 din Legea nr. 10/2001, a

măsurilor reparatorii prin echivalent și/sau a valorii recalculate a

acțiunilor, A.V.A.S. se substituie și dobândește calitatea procesuală a M.F.P.

și instituțiilor publice implicate, preluând toate drepturile și obligațiile

procesuale ale acestora, începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi.

Or, în prezenta cauză nu a fost reținută incidența art. 31

din Legea nr. 10/2001, de natură să atragă participarea procesuală pasivă a A.V.A.S.

Impotriva deciziei

instanței de apel au declarat recurs reclamanții, în temeiul art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., susținând că, instanța, interpretând dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 a apreciat greșit că la momentul încheierii contractului au

fost de rea credință, în consecință cererea de acordare a prețului de

circulație al imobilului este fondată.

Instanța nu a luat în

discuție elementele și situația reală de la momentul încheierii contractului de

vânzare cumpărare și, reținând frauda la lege și reaua credință la

încheierea contractului de vânzare cumpărare, în mod greșit a reținut că reclamanții

beneficiază doar de o despăgubire echivalentă cu prețul actualizat al

imobilului, abordare ce duce, practic, la o discriminare în raport cu ceilalți

chiriași, din același imobil, care au pierdut și ei dreptul de proprietate

într-o manieră diferită.

Invocă în susținere necunoașterea

prevederilor legale care reglementau încheierea contractelor de vânzare

cumpărare cu privire la imobilele preluate în mod abuziv de către stat în

perioada de referință a Legii nr. 10/2001 și lipsa unei consilieri de

specialitate la semnarea acestuia, împrejurări care, în opinia acestora, sunt

în măsură să înlăture sancțiunea nulității titlului de proprietate asupra

imobilului în litigiu.

În dezvoltarea criticilor

încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct.

6, 7, 8 și 9 C. proc. civ., recurenta pârâtă D.G.R.F.P. Arad a arătat

următoarele:

Atât instanța de

apel cât și prima instanță au acordat ce nu s-a cerut, fără respectarea

limitelor investirii și a principiului disponibilității și al

contradictorialității. Astfel, deși reclamanții au investiti

instanța cu o cerere prin care au solicitat acordarea prețului de

piață al

apartamentului

nr. 20 din imobilul situat în municipiul Arad

, instanța a admis acțiunea

sub forma acordării prețului actualizat, încălcându-se astfel cadrul

procesual determinat de părți, reglementat de dispozițiile art. 129 alin.

(60 C. proc. civ. Pentru aceste considerente, apreciază ca nelegală decizia

recurată și din perspectiva greșitei interpretări a actului dedus

judecății.

O altă critică

privește aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin

Legea nr. 1/2009.

Din această

perspectivă, susține că prevederile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001

nu sunt incidente în speță întrucât contractul de vânzare cumpărare a imobilului

care face obiectul prezentului litigiu și cu privire la care a fost

solicitată acordarea prețului de piață, nu a fost încheiat cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, chestiune reținută și de

instanțele judecătorești în considerentele sentinței civile nr. 2540

din 13 mai 2004 pronunțată de judecătoria Arad în Dosarul nr. 11710/2003,

respectiv de Tribunalul Arad în considerentele Deciziei nr. 109 din 09 martie 2006

pronunțată în Dosarul nr. 515/2006.

Pentru restituirea

prețului de piață al imobilelor care au făcut obiectul contractelor

de vânzare cumpărare încheiate în condițiile Legii nr. 112/1995, trebuie

îndeplinite cumulativ condiția ca actul translativ de proprietate să fi

fost încheiat cu respectarea dispozițiilor actului normativ mai sus

menționat și să fi fost desființat prin hotărâre judecătorească

definitivă și irevocabilă. Or, din considerentele sentinței civile nr.

5099 din 26 octombrie 2005, irevocabilă, pronunțată de Judecătoria Arad în

Dosarul nr. 1364/2005 reiese că actul translativ de proprietate cu privire la

imobilul în litigiu a fost încheiat cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/995.

Recurenta E.R.C.

Oradea în motivarea căii de atac întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8

C. proc. civ. a arătat următoarele:

În mod greșit

instanța de apel a dispus obligarea acesteia la plata contravalorii

investițiilor aduse de reclamanți imobilului în litigiu. Aceasta

întrucât nu deține nici folosința și nici nu figurează înscrisă

în cartea funciară ca titular a dreptului de proprietate asupra imobilului. Or,

în contextul în care conform înscrierilor de carte funciară, proprietar asupra

imobilului este Statul Român, până la momentul la care va figura ca proprietară

asupra imobilului, în mod greșit a fost stabilită în sarcina sa

obligația de achitare a contravalorii imbunătățirilor aduse

imobilului.

Asupra recursurilor

declarate în cauză, Înalta Curte reține următoarele:

Analizând decizia

recurată în raport de susținerile formulate de către recurenții

reclamanți G.T.S. și G.F., constată caracterul nefondat al acestora pentru

următoarele considerente:

În dezvoltarea

criticilor de nelegalitate, recurenții reclamanți au invocat incidența

motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Înalta Curte reține

că potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., instanța de judecată are

obligația de a arăta, în cadrul hotărârii, motivele de fapt și de drept care

i-au format convingerea, precum și motivele pentru care au fost înlăturate

cererile părților. Fără arătarea motivelor și a probelor reținute nu se poate

exercita controlul judiciar.

Hotărârea ar putea fi

modificată pentru acest motiv de ordine publică dacă: există contradicție între

considerente și dispozitiv; există contradicție între considerente, în sensul

că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că este

întemeiată; lipsește motivarea soluției sau instanța de control judiciar a

copiat considerentele hotărârii atacate, fără să răspundă motivelor de critică.

Se constată, în

cauză, că respingând apelul declarat de reclamanți, judecătorii apelului au

indicat considerentele de fapt și de drept în temeiul cărora și-au format

convingerea, motivând de ce apelul nu este fondat.

În aceste condiții,

Înalta Curte constată că invocarea dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

este lipsită de o susținere pertinentă în dezvoltarea acestui motiv de recurs,

care urmează să fie respins ca atare.

Recurenții reclamanți

au invocat și motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C.

proc. civ., arătând că instanța de apel a interpretat în mod eronat probatoriul

administrat în cauză, atât în fața instanței de fond cât și în fața instanței

de apel, probatoriu ce în opinia acesteia nu demonstrează faptul că au fost de

rea credință la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare și nici

frauda comisă de aceștia.

Însă, această critică

nu poate fi încadrată în prevederile legale enunțate, deoarece ipoteza

reglementată de pct. 8 al art. 304 C. proc. civ. se referă la interpretarea

greșită a actului dedus judecății, iar nu a probelor administrate.

Prin urmare, contrar

susținerilor recurenților reclamanți, Înalta Curte nu reține incidența

motivelor de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 7 și 8 C.

proc. civ.

O altă critică

privește faptul că instanța de apel a aplicat greșit în cauză prevederile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care aceștia nu au cunoscut situația

juridică a imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare și

prin urmare le sunt aplicabile dispozițiile care îi îndreptățeau la acordarea

prețului de piață al imobilului.

Potrivit art. 304 pct.

9 C. proc. civ., în care se încadrează acest motiv de recurs, hotărârea atacată

este nelegală atunci când instanța aplică în mod greșit textul de lege la

situația de fapt reținută.

Pornind de la

situația de fapt stabilită de instanța de apel și care nu ar mai putea fi

reanalizată (în temeiul probatoriului deja administrat) în cadrul controlului

de nelegalitate exercitat de către instanța de recurs, în limitele presupuse de

art. 304 C. proc. civ., se constată că la data de 21 iulie 1997 reclamanții au

achiziționat, în temeiul Legii nr. 112/1995, de la vânzătorul

Statul Român reprezentat prin SC R. SA Arad,

apartamentul din imobilul

situat în municipiul Arad.

Prin Decizia

civilă nr. 2047 din 25 octombrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, a

fost admisă acțiunea exercitată de E.R.C. Oradea s

-a constatat, cu

putere de lucru judecat, nulitatea absolută a contractului sus-arătat,

reținându-se reaua-credință a reclamanților la încheierea acestuia.

Prin cererea de

chemare în judecată formulată în prezenta cauză, reclamanții au solicitat

restituirea prețului de piață al imobilului ce a făcut obiectul contractului de

vânzare-cumpărare a cărui nulitate absolută a fost constatată într-un proces

anterior, invocând ca temei juridic al acțiunii dispozițiile art. 50 din Legea nr.

10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 1/2009.

Potrivit art. 50 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001 republicată, cererile sau acțiunile în justiție

privind restituirea prețului actualizat, plătit de chiriașii ale căror

contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995

au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt

scutite de plata taxei de timbru.

Legea nr. 1/2009

invocată de reclamanți ca temei juridic al pretențiilor acestora, a introdus un

nou articol, art. 50

1

, conform căruia proprietarii ale căror

contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995

au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au

dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform

standardelor internaționale de evaluare.

Ca atare, pentru a se

obține restituirea prețului de piață al imobilului în temeiul art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 trebuie îndeplinite, cumulativ, două condiții:

desființarea prin hotărâre judecătorească irevocabilă a contractului de vânzare

cumpărare și încheierea contractului cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Prima condiție, aceea

a desființării, are în vedere atât situația în care contractul de vânzare

cumpărare a fost anulat, cât și aceea a admiterii unei acțiuni în revendicare.

Cealaltă condiție,

referitoare la respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, include mai multe

aspecte referitoare la calitatea de chiriaș a cumpărătorului, la termenul în

care de poate formula cererea de cumpărare și la obiectul înstrăinării,

respectiv imobilele preluate cu titlu de către stat care au destinația de

locuință.

În speță, modalitatea

în care s-a încheiat contractul de vânzare cumpărare, cu respectarea sau nu a

prevederilor Legii nr. 112/1995 a constituit deja obiect de analiză într-un

litigiu anterior.

Astfel, prin Decizia civilă

nr. 2047 din 25 octombrie 2006 pronunțată de Curtea

de Apel Timișoara

s-a statuat că reclamanții au încheiat contractul de

vânzare cumpărare cu rea credință și prin fraudarea legii. În considerentele

acestei decizii, instanța a constatat că nu poate fi reținută buna credință a

cumpărătorilor la încheierea contractului de vânzare cumpărare întrucât aceștia

erau obligați să observe încălcarea textelor legale care reglementau încheierea

unor astfel de contracte de vânzare cumpărare, nefiind îndrituiți să invoce necunoașterea

legii.

Prin urmare, în

aceste condiții, nu se poate reține că la încheierea contractului de vânzare

cumpărare

din 21 iulie 1997,

au fost

respectate dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995.

Acest aspect fiind astfel

pe deplin rezolvat, are putere de lucru judecat și nu mai poate fi combătut,

prin dovezi contrare, într-un proces ulterior care are legătură cu raportul

juridic deja soluționat, cum în mod greșit susțin recurenții reclamanți.

Ca atare,

argumentându-și soluția pe ceea ce s-a stabilit deja în litigiul anterior, în

legătură cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, instanța de apel a

pronunțat o hotărâre legală, concluzionând că nu sunt incidente în cauză prevederile

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Critica referitoare

la discriminarea reclamanților față de alți chiriași din același imobil care au

fost în aceeași situație juridică, nu poate fi reținută.

Dispoziția legală

cuprinsă în art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 consacră dreptul la

despăgubire al chiriașilor cumpărători care au dobândit cu bună credință

imobile preluate de statul comunist, în baza unor contracte de vânzare-cumpărare

valabil încheiate cu Statul, în procedura specială prevăzută de Legea nr. 112/1995,

imobile de care aceștia au fost deposedați ulterior, de către foștii

proprietari de la care statul preluase bunurile.

Dreptul la o

despăgubire echivalentă cu prețul de circulație al imobilului, adică

reprezentând valoarea de circulație calculată la prețul pieței imobiliare la

momentul deposedării, constituie un beneficiu al legii speciale conferit

acestei categorii de cumpărători, în considerarea bunei lor credințe la momentul

perfectării contractului.

Acest beneficiu al

legii nu poate fi extins, pe cale de interpretare, și la chiriașii cumpărători

față de care s-a stabilit, prin hotărâri irevocabile, că au încheiat

contractele de vânzare-cumpărare prin eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995,

categorie de cumpărători pentru care s-a instituit, distinct, prin dispozițiile

art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dreptul la o despăgubire echivalentă

cu valoarea prețului efectiv plătit, potrivit mențiunilor contractului de

vânzare-cumpărare, actualizat cu coeficientul de inflație la momentul

deposedării.

Distincția pe care

legiuitorul o face între prețul actualizat și prețul de piață al imobilului

funcționează, așadar, în raport de modalitatea în care chiriașul cumpărător în

temeiul Legii nr. 112/1995 a pierdut bunul, fie prin desființarea contractului,

încheiat cu rea-credință, ca o consecință a admiterii acțiunii în nulitate, fie

prin admiterea unei acțiuni în revendicare, prin compararea titlurilor, ce

presupune, prin definiție, existența unor titluri valabile de proprietate.

În contextul cauzei,

se constată că reclamanții nu se încadrează în prevederile art. 50

1

alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, aceea de a fi încheiat contractul de

vânzare-cumpărare cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, situație

față de care pretenția acestora de a le fi plătită cu titlu de despăgubire o

sumă de bani reprezentând prețul de piață al imobilului se dovedește a fi

lipsită de temei legal.

Prin

soluția pronunțată în cauză, Înalta Curte constată că nu au fost încălcate

dispozițiile europene care reglementează dreptul de proprietate astfel cum

acesta este protejat de dispozițiile art. 1 din Primul Protocol la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului. Aceasta întrucât, pentru existența unei

ingerințe, reclamanții ar trebui să fie titularii "unui bun", care,

în ceea ce privește pretențiile lor, ar consta în dreptul de creanță constând

în prețul de piață al imobilului sau, cel puțin, în speranța legitimă, că,

potrivit legislației naționale unită cu o jurisprudență constată, ar putea

beneficia de suma de bani echivalentă prețului de piață.

Reclamanții

nu au un asemenea drept de creanță, potrivit legislației naționale, și nu au

nicio speranță legitimă că ar putea obține o astfel de sumă de bani, din moment

ce nu îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

pentru a beneficia de despăgubiri la valoarea pretinsă. Nu există nicio

jurisprudență constantă care, pornind de la ideea de reparație integrală a

prejudiciului creat cumpărătorilor chiriași, prin pierderea imobilului în urma

unei hotărâri judecătorești irevocabile de desființare a actului juridic prin

care au dobândit bunul, să le recunoască acestora dreptul la valoarea de piață

a imobilului.

Legea nr.

112/1995 este o legislație de protecție a chiriașilor cu vocație la cumpărarea

imobilelor care cad sub incidența acestei legi, ei plătind, în condițiile

acestei legi, un preț inferior prețului de piață al apartamentelor cumpărate.

În cazul

desființării actelor juridice prin care au dobândit asemenea bunuri, pentru

încălcarea legii sub imperiul căreia au fost încheiate, este firesc ca aceste

persoane să recupereze prețul plătit reactualizat, iar nu prețul de piață al

bunului.

Textul

din Legea nr. 10/2001, care permite obținerea prețului de piață, este o

dispoziție de favoare pentru chiriașii cumpărători, caz în care aceștia trebuie

să îndeplinească, în mod cumulativ, toate condițiile legii pentru a invoca

beneficiul legii în discuție, impunerea acestor condiții intrând în marja de

apreciere recunoscută statelor în adoptarea și aplicarea unei legislații reparatorii.

Ca

urmare, în cazul cumpărătorilor cărora li s-au desființat contractele de

vânzare-cumpărare pentru nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

dispozițiile din Legea nr. 10/2001, care prevăd restituirea, către aceste

persoane, a prețului plătit, reactualizat, este în deplină concordanță cu

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În

motivarea recursului, recurenta pârâtă D.G.F.P. a Județului Arad, în

reprezentarea Statului Român și ca reprezentant al Statului Român, a invocat

motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C.

proc. civ.

Susținerile

recurentei pârâte întemeiate pe motivul prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc.

civ., se referă la faptul că, deși reclamanții au solicitat instanței acordarea

prețului de piață al imobilului, instanța în mod nelegal, a dispus acordarea

prețului actualizat, ipoteză care se încadrează în motivul de nelegalitate care

presupune ca instanța de apel să se pronunțe cu depășirea limitelor stabilite

prin obiectul cererii de chemare în judecată.

Prioritar analizei in

extenso a acestui motiv de nelegalitate, Înalta Curte constată că prin Decizia civilă

nr. 3702 din 24 mai 2012 a tranșat, în mod irevocabil, chestiunea referitoare

la incidența în cauză a dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

în sensul în care reclamanții sunt beneficiarii prețului actualizat, iar nu a

celui de piață. Or, în aplicarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.,

problemele de drept dezlegate prin hotărârile instanței de recurs sunt

obligatorii nu numai pentru instanțele de fond ci și pentru părți care nu mai

pot reitera cu prilejul rejudecării cauzei chestiuni cu privire la care s-a

statut în mod irevocabil.

Aspectele invocate în

temeiul art. 304 pct. 6 C. proc. civ. de către recurenta pârâtă

D.G.F.P.

a Județului Arad, în reprezentarea Statului Român și ca reprezentant al

Statului Român

vizează inadvertențele dintre obiectul pricinii deduse judecății (pretențiile

concrete formulate de reclamant în cererea de chemare în judecată, precum și

acele cereri ale părților care determină cadrul litigiului) și ceea ce instanța

a hotărât.

Din această

perspectivă, decizia recurată a fost pronunțată cu respectarea limitelor de

învestire, iar criticile formulate sub acest aspect nu nu sunt fondate petru

următoarele argumente.

Astfel, prin cererea

de chemare în judecată reclamanții au solicitat instanței

restituirea prețului de piață al apartamentului, situat în

Arad, înscris în C.F., compus din trei camere, baie, bucătărie, cămară de

alimente, hol, balcon, boxă, în suprafață totală de 130 mp cu cota parte de

13/316 din părțile comune indivize, și cota indiviză de 49/1188 din teren, apreciat

la 150.000 euro, obligarea pârâtei E.R.C. Oradea la plata sporului de valoare

al aceluiași apartament, a căror valoare a apreciat-o la 15.000 euro, obligarea

pârâților la plata dobânzilor legale pentru aceste sume din ziua rămânerii

irevocabile și până la plata lor efectivă și recunoașterea dreptului de

retenție asupra apartamentului până la plata sumelor acestor sume, cu acordarea

de cheltuieli de judecată.

Prin

sentința civilă nr. 635 din 30 septembrie 2010, Tribunalul Arad a admis în

parte acțiunea reclamanților și a dispus obligarea pârâtului M.F.P. în

reprezentarea Statului român, la plata sumei de 2.280,11 lei cu titlu de valoarea

actualizată a prețului apartamentului nr. 20, situat în Arad.

Înalta

Curte constată că această soluție nu relevă o încălcare a principiului

disponibilității, potrivit căruia reclamantul este cel care fixează limitele

obiective ale judecării cauzei.

În

conformitate cu art. 129 alin. (60 C. proc. civ., “Judecătorii hotărăsc numai

asupra obievtului cererii deduse judecății”.

Obiectul

cererii, în sensul de pretenție concretă dedusă judecății, este reprezentat de

acordarea de despăgubiri pentru pierderea dreptului de proprietate asupra imobilului

dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995, și nu de însăși restituirea prețului de

piață al imobilului.

Indicarea,

prin cererea de chemare în jduecată, a prețului de piață a imobilului, reflectă

opțiunea reclamantului pentru o anumită modalitate de dezdăunare urmare a pierderii

dreptului de proprietate dintre cele prevăzute de Legea nr. 10/2001, interesând

din această perspectivă întinderea despăgubirilor cuvenite.

Această

întindere esre reglementată în mod diferit prin legea specială, în funcție de

respectarea sau nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea

contractelor de vânzare cumpărare desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile, respectiv art. 50 alin. (2) și art. 50

1

. Diferența

dintre cele două situații rezidă din cuantumul pretențiilor, și nu privește pretenția

în sine.

În atare

situație, dispoziția instanței de jduecată de acordare a prețului actualizat,

cu toate că reclamanții au solicitat că li se cuvin despăgubiri la valoarea de

piață, nu echivalează cu depășirea obiectului cererii deduse judecății ( extra

petita sau plus petita), cu acordarea a mai puțin decât s-a cerut, respectiv de

despăgubiri într-un cuantum mai redus decât cel indicat drept valoare a

obiectului cererii, ceea ce a și justificat admiterea în parte a pretențiilor

acestora.

Prevederile

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 care reglementează dreptul la

restituirea prețului de piață al imobilelor pentru proprietarii a căror

contracte de vânzare cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.

112/1995, cu modificări ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile, transpun parțial dispozițiile C. civ. privind

întinderea daunelor interese cuvenite cumpărătorului în caz de evicțiune

rezultând din fapta unui terț.

Astfel,

în situația evicțiunii totale, cumpărătorul este îndreptățit la restituirea

integrală a prețului plătit, așa cum impune art. 1341 din același cod, dar și

de diferența dintre preț și sporul de valore dobândit de lucru între momentul

încheierii contractului și momentul evicțiunii.

Rațiunile

pentru care legiuitorul a prevăzut, ca regulă generală, acordarea de daune

interese în caz de evicțiune sunt pe deplin viabile și în situația particulată

a desființării contractului de vânzare cumpărare încheiat în condițiile Legii nr.

112/1995 pe cale judecătorească, iar în înțelesul legii speciale, prețul de

piață al imobilului, reflectă tocmai sporul de valoare dobândit de imobil, și

în care cuprinde prețul din contract și diferența până la valoarea de piață.

Prețul actualizat reprezentând o parte din prețul de piață, solicitarea de

acordare a sa se regăsesște implicit în pretenția de restituire a prețului de

piață.

Prin

soluția pronunțată nu a fost adusă atingere principiului disponibilității nici

din perspectiva prevederilor legale în temeiul cărora reclamanții au formulat

cererea de chemare în judecată. Aceasta întrucât potrivit art. 84 C. proc. civ.,

judecătorul nu este ținut de temeiul juridic indicat prin cererea de sesizare a

instanței, temei care nici nu a fost indicat de reclamanți, așa cum reiese și

din conținutul cererii de chemare în judecată aflată la filele 2-6 din Dosarul Tribunalului

Arad nr. 2937/108/2009, iar potrivit art. 129 alin. (4) din același cod, în

virtutea rolului său activ, trebuie să identifice acel text legal care

corespunde cel mai bine situației de fapt deduse judecății.

În

oricare dintre ipotezele reglementate de art. 50 alin. (2) și art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, cumpărătorul dintr-un contract desființat printr-o

hotărâre judecătorească irevocabilă este îndreptățit la despăgubiri, soluția

diferită preconizată de legiuitor în fiecare caz în parte vzând doar întinderea

despăgubirii. Titularul dreptului de creanță, îi este, în mod neechivoc,

garantată obținerea, cel puțin, a prețului actualizat, pe care o acoperă

cererea de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost formulată.

A nu

accepta că reclamanții pot fi compensați cu valoarea prețului actualizat al

imobilului numai din considerentul că aceștia au solicitat prețul de piață, deși

nu îndeplineau cerințele legale, poate echivala cu încălcarea unui drept recunoscut

de legea națională în favoarea părților dar și cu încălcarea art. 1 din

Protocopul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților

Fundamentale ale Omului.

Cel de-al doilea

motiv de recurs invocat de recurenta pârâtă este întemeiat pe dispozițiile art.

304 pct. 7 C. proc. civ., care reglementează situația când hotărârea nu

cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii

ori străine de natura pricinii și vizează nemotivarea unei hotărâri

judecătorești.

Motivarea hotărârii

înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale motivele de fapt

si de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu

aceasta și care susțin soluția adoptată.

În speță, în raport

de criticile formulate de recurentă, nu sunt îndeplinite cerințele textului de

lege enunțat, întrucât

hotărârea instanței de apel nu cuprinde motive

străine de natura pricinii, așa cum greșit susține pârâta.

Analizând

considerentele deciziei recurate, se constată că instanța a motivat soluția

pronunțată cu privire la suma pe care recurentele intimate E.R.C. Oradea și

Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Arad, le datorează reclamanților

cu titlu de despăgubiri pentru pierderea dreptului de proprietate asupra

imobilului, respectiv pentru îmbunătățirile aduse acestuia.

În ceea ce privește

motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8

C. proc. civ.,

se constată că

susținerile recurentei pârâte nu vizează greșita interpretare a naturii sau a

clauzelor lămurite și vădit neîndoielnice ale vreunui act juridic, în sens de

convenție sau act juridic material, la care se referă acest motiv de

nelegalitate, ci privește, exclusiv, greșita interpretare și aplicare a conținutului

cererii de chemare în judecată și a limitelor cu care instanța de judecată a

fost investită,

rezumându-se

a afirma doar incidența acestui motiv de nelegalitate, fără a aduce argumente

în acest sens

.

În ceea ce privește

critica încadrată juridic în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., vizând greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor legale ale art.

50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2010, astfel cum a fost modificată

prin Legea nr. 1/2009 care stabilește condițiile de acordare a despăgubirilor

foștilor chiriași care au încheiat contracte de vânzare cumpărare în condițiile

Legii nr. 112/1995, aceasta este comună cu cea a recurenților reclamanți și a

fost analizată în cuprinsul recursului acestora. Pentru aceleași considerente

avute în vedere la motivarea recursului reclamanților, Înalta Curte constată

caracterul nefondat al acesteia și o va respinge.

În dezvoltarea

criticilor de nelegalitate, recurenta pârâtă E.R.C. Oradea a invocat incidența

motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. În

argumentarea acestui motiv de nelegalitate arată că că în mod greșit instanța

de apel a stabilit în sarcina sa obligația de plată a despăgubirilor aferente

îmbunătățirilor aduse imobilului devreme ce, conform înscrierilor din cartea

funciară, nu este proprietara imobilului și nu beneficiază de aceste

îmbunătățiri.

În accepțiunea dispozițiilor

art. 304 pct. 8 C. proc. civ., hotărârea recurată este susceptibilă de

modificare atunci când “instanța, interpretând greșit actul juridic dedus

jduecăți, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al

acestuia”.

Or, din

considerentele mai sus reținute, obiectul dedus judecății prezentei cauze nu se

referă la un act juridic în sensul avut în vedere de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., motiv pentru care criticile de nelegalitate invocate de către recurenta

pârâtă E.R.C. Oradea nu poe fi analizate din perspectiva acestui motiv de

nelegalitate.

Din cuprinsul cererii

de recurs, se constată că principala nemulțumire a recurentei pârâte vizează soluția

instanței de apel care a stabilit în sarcina sa obligația de plată a despăgubirilor

pentru îmbunătățirile aduse imobilului, obligație reglementată de art. 48 din

Legea nr. 10/2001. În raport de această împrejurare, Înalta Curte va analiza

criticile de nelegalitate din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

În considerentele

sentinței civile nr.

5099/26 10.2005 pronunțată de

Judecătoria Arad în Dosarul nr. 1364/2005, rămasă definitivă prin decizia

civilă nr. 109 din 9 martie 2006 pronunțată de Tribunalul Arad și Decizia civilă

nr. 2047 din 25 octombrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, instanța

a reținut că preluarea imobilului în litigiu a fost făcută de către stat cu

titlu valabil.

Or, în

aplicarea principiului

res

iudicat, a pro veritate habetur, rezultă că în cauză sunt aplicabile

dispozițiile art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care prevăd că

“

(2)

În cazul în care imobilul care se restituie

a fost preluat cu titlu valabil, obligația de despăgubire prevăzută la alin. (1)

revine persoanei îndreptățite”.

În sensul

actului normativ amintit, sunt persoane îndreptățite la

măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin

echivalent: “a) persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data

preluării în mod abuziv a acestora; b) persoanele fizice, asociați ai

persoanei juridice care deținea imobilele și alte active în proprietate la data

preluării acestora în mod abuziv; c) persoanele juridice, proprietari ai

imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de organizații cooperatiste sau de

orice alte persoane juridice după data de 6 martie 1945; îndreptățirea la

măsurile reparatorii prevăzute de prezentul articol este condiționată de

continuarea activității ca persoană juridică până la data intrării în vigoare a

prezentei legi sau de împrejurarea ca activitatea lor să fie fost interzisă sau

întreruptă în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar acestea să-și fi

reluat activitatea după data de 22 decembrie 1989, dacă, prin

hotărâre

judecătorească, se constată că sunt aceeași persoană juridică cu cea desființată

sau interzisă, precum și partidele politice a căror activitate a fost interzisă

sau întreruptă în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă și-au reluat

activitatea în condițiile legii”.

În cauza

de față, persoana îndreptățită este pârâta

E.R.C. Oradea care prin Decizia nr. 3046 din

25 noiembrie 2014 emisă de

Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile

care au aparținut cultelor religioase din România, aflată la fila 66 a Dosarului

nr.

2937/108/2009*

al Înaltei Curți de Casație și Justiție,

i-a fost retrocedat apartamentul nr. 20 din

imobilul situat în municipiul Arad.

De asemenea, din

cuprinsul art. 3 al aceleiași decizii, reiese că

E.R.C. Oradea

este titulara

dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Prin urmare, este nefondat

argumentul recurentei potrivit căruia lipsa calității sale de proprietar al

imobilului împiedică obligarea sa la plata despăgubirilor pentru îmbunătățirile

aduse imobilului.

În aplicarea

dispozițiilor legale mai sus evocate, susținerile recurentei potrivit căreia în

mod nelegal a fost obligată la plata îmbunătățirilor aduse imobilului în

litigiu este nefondată.

Reținând, așadar, că

hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele

contestate și că, astfel, nu sunt îndeplinite condițiile cazurilor de

modificare prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte

constată că recursurile declarate de reclamanții G.T.S. și G.F. și de pârâții E.R.C.

Oradea și Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Arad împotriva Deciziei

civile nr. 167 din 11 octombrie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția I, sunt

nefondate și le va respinge ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamanții G.T.S. și G.F. și de pârâții E.R.C.

Oradea și Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Arad împotriva Deciziei

civile nr. 167 din 11 octombrie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 18 martie 2015.