ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5451/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 9 august 2002, reclamanții C.F.I.T. și C.F.D.M. au

chemat în judecată pe pârâții F.I., F.S., Consiliul local al municipiului Arad

și Primarul municipiului Arad, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va

pronunța, să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare

nr. 39 din 30 octombrie 1996 încheiat de SC R. SA Arad cu pârâții F.I. și F.S.,

având ca obiect apartamentul nr. 6 din municipiul Arad, să anuleze dispoziția

nr. 3198 din 4 iulie 2002 emisă de primar, prin care li s-a respins

reclamanților cererea de restituire în natură a apartamentului și să dispună

restituirea către reclamanți a apartamentului în litigiu.

Ulterior,

reclamanții au solicitat judecarea cererii în contradictoriu și cu pârâta SC R.

SA Arad.

Prin

sentința civilă nr. 126 din 17 martie 2003, Tribunalul Arad, secția civilă, a

respins acțiunea reclamanților și, totodată, i-a obligat pe aceștia la plata

sumei de 5 000 000 lei cheltuieli de judecată către pârâții F.I. și F.S.

Pentru a

pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut următoarea situație de fapt și

de drept:

Titlul

statului cu privire la apartamentul în litigiu nu poate fi considerat valabil,

prin prisma criteriilor prevăzute de art. 6 din legea nr. 213/1996, deoarece la

preluarea imobilului au fost încălcate dispozițiile art. 36 ale Constituției

din 1965, precum și cele ale art. 17 alin. (1) și (2) din Declarația Universală

a Drepturilor Omului, motiv pentru care buna-credință a cumpărătorilor trebuie

analizată conform art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Astfel,

tribunalul a reținut că pârâții F.I. și F.S. au cumpărat de la stat

apartamentul în anul 1996, când dreptul de proprietate al statului se găsea

consolidat, în urma unui proces câștigat de acesta împotriva foștilor

proprietari, iar în cartea funciară nu era notat vreun alt proces de natură a

crea dubii asupra valabilității titlului statului.

Este

adevărat că pârâții, locuind în același imobil cu socrul reclamantului, au

cunoscut situația juridică a imobilului, dar acest fapt nu înlătură buna lor

credință, câtă vreme au acționat în temeiul Legii nr. 112/1995, act normativ

care nu permitea reclamanților să redobândească în natură apartamentul, iar

pârâții aveau acest drept conform art. 6 din lege.

Sub acest aspect,

tribunalul a reținut ca fiind fără relevanță împrejurarea că ulterior s-au adoptat

Legile nr. 213/1998 și 10/2001, care abordează într-un mod diferit problematica

valabilității titlului statului asupra imobilelor preluate în perioada

regimului comunist.

Prin decizia civilă nr. 121 din 9

septembrie 2003, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins ca nefondat

apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței și i-a obligat la plata sumei

de 5000000 lei cheltuieli de judecată către pârâții F.I. și F.S.

Pentru a decide astfel, curtea de

apel a reținut următoarele:

Reclamanții au solicitat constatarea

nulității contractului de vânzare-cumpărare în temeiul art. 46 din Legea nr.

10/2001, invocând nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului

vândut și reaua-credință a cumpărătorilor la încheierea contractului.

În ceea ce privește titlul statului,

acesta îl reprezintă Decretul nr. 223/1974, enumerat ca atare de Legea nr.

112/1995 și de normele metodologice de aplicare a acesteia, iar problema

valabilității sau nevalabilității acestui titlu a fost irevocabil soluționată

prin decizia civilă nr. 56/1995 a Curții de Apel Timișoara, hotărâre care a

intrat în puterea lucrului judecat.

În ceea ce privește reaua-credință a

cumpărătorilor, acest aspect a mai făcut obiectul unei judecăți, finalizată

prin decizia civilă nr. 2605/2002 a Curții de Apel Timișoara, de asemenea

irevocabilă și intrată în puterea lucrului judecat, prin care s-a reținut că

pârâții au fost de bună-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare

din data de 30 octombrie 1996.

În atare situație, devin incidente

dispozițiile art. 16 lit. d) din Legea nr. 10/2001, iar foștii proprietari pot

beneficia doar de măsuri reparatorii prin echivalent, motiv pentru care în mod

corect prima instanță a respins acțiunea reclamanților de constatare a

nulității contractului și de restituire în natură a apartamentului.

Împotriva deciziei au declarat

recurs reclamanții, invocând următoarele critici:

În fața primei instanțe, pârâții F.I.

și F.S. au invocat excepția autorității de lucru judecat cu privire la problema

valabilității titlului statului, dar instanța a respins în mod corect excepția,

întrucât prin decizia civilă nr. 56/1995 Curtea de Apel Timișoara s-a pronunțat

doar cu privire la modul de aplicare a acestui act normativ imobilului în

litigiu, or, în procesul de față se solicită analizarea valabilității titlului

statului din perspectiva art. 6 din Legea nr. 213/1996; reclamații susțin că

acest decret contravenea Constituției din 1965 și Declarației Universale a

Drepturilor Omului.

În mod corect prima instanță a

reținut că nu există identitate de cauză și a respins excepția, iar cum pârâții

nu au declarat apel împotriva modului de soluționare a excepției, curtea nu mai

putea să o repună în discuție.

Nici în ceea ce privește

buna-credință a cumpărătorilor, reținută prin decizia civilă nr. 2605/2002 a

Curții de Apel Timișoara, nu există autoritate de lucru judecat.

Astfel, în procesul finalizat prin

decizia menționată s-a reținut că pârâții au fost de bună-credință din

împrejurarea că aceeași instanță reținuse anterior valabilitatea titlului

statului, or, în prezentul proces reclamanții invocă din nou nevalabilitatea

titlului statului, dar pentru un alt motiv, și anume nevalabilitatea Decretului

nr. 223/1974 însuși.

Prin urmare, reaua-credință a

cumpărătorilor trebuie analizată în raport de dispozițiile art. 46 din Legea

nr. 10/2001 și de dispozițiile de drept comun din art. 1898-1899 C. civ.,

potrivit cărora buna-credință este convingerea fermă a achizitorului că cel de

la care a dobândit imobilul avea însușirile cerute de lege pentru a-i putea

transmite proprietatea.

Din probele administrate în cauză

reiese că în conștiința pârâților trebuia să fi existat cel puțin o îndoială cu

privire la valabilitatea titlului statului, determinată nu numai de numeroasele

litigii care au avut loc între părți, dar și de faptul că au fost avertizați

personal de către reclamați despre intenția lor de a revendica imobilul, chiar

în lipsa notării în cartea funciară a existenței vreunui litigiu.

În drept, recurenții au invocat

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pârâții SC R. SA Arad și Consiliul

Local al Municipiului Arad au depus la dosar întâmpinare, solicitând

respingerea recursului ca nefondat.

Pe parcursul procesului a decedat

pârâtul F.I., procesul fiind continuat în contradictoriu cu moștenitorii

acestuia: F.S., F.A. și F.A.B.

La data de 2 mai 2006,

intimata-pârâtă SC R. SA. a învederat instanței că a fost reziliat contractul

încheiat cu Consiliul local al municipiului Arad având ca obiect concesionarea

serviciului public de administrare, reparare și întreținere a fondului locativ

și, prin urmare, nu mai are calitate procesuală pasivă.

Excepția este neîntemeiată, deoarece

calitatea procesuală pasivă este dată acestei pârâte de calitatea sa de parte

în contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate absolută se cere a fi

constatată și care nu este afectată de ulterioara reziliere a contractului de

concesionare a serviciului public, în temeiul căruia pârâta a acționat la

momentul vânzării imobilului.

Recursul declarat de reclamanți este

nefondat și va fi respins pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește excepția

autorității lucrului judecat cu privire la chestiunea valabilității titlului

statului, chiar dacă pârâții nu au declarat apel împotriva sentinței, neavând,

de altfel, interes să o facă din moment ce au câștigat procesul, fiind vorba

despre o excepție de ordine publică, instanța o putea ridica din oficiu, în

orice stare a pricinii, așa cum prevede art. 166 C. proc. civ.

Așadar, sub acest aspect de ordin

procedural instanța de apel nu a săvârșit nici o greșeală.

Curtea a reținut însă greșit că

decizia nr. 56/1995 a aceleiași instanțe ar avea autoritate de lucru judecat asupra

problemei valabilității titlului statului deoarece, așa cum corect arătase

tribunalul, cererea de chemare în judecată finalizată prin menționata decizie

avea alt temei de fapt și de drept decât cea de față, inclusiv cu privire la

chestiunea litigioasă a valabilității titlului statului.

Astfel, în primul proces se invocase

greșita aplicare a Decretul nr. 223/1974, iar în cel de față se susține că

titlul statului nu a fost valabil din perspectiva dispozițiilor art. 6 din

Legea nr. 213/1998, care prevăd că, pentru a fi valabilă, preluarea imobilului

de către stat trebuie să se fi făcut nu numai cu respectarea legilor în

vigoare, dar și a Constituției și a tratatelor internaționale la care România

era parte.

Prin urmare, în mod greșit a

stabilit curtea de apel că titlul statului este valabil deoarece l-a

reprezentat un act normativ considerat astfel de Legea nr. 112/1995 și de

normele metodologice de aplicare a acesteia și că sub acest aspect ar opera și

autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 65/1995 a Curții de Apel

Timișoara.

În ceea ce privește însă autoritatea

de lucru judecat a deciziei civile nr. 2605/2002 a aceleiași instanțe, prin

care s-a stabilit irevocabil că pârâții au fost de bună-credință la încheierea

contractului a cărui nulitate absolută se invocă, hotărârea recurată este

legală, existând identitatea de părți, de obiect și de cauză cerute de art.

1201 C. civ.

Identitatea de părți și de obiect nu

este contestată de recurenți, însă aceștia susțin că nu există identitate de

cauză, pentru că în acest al doilea proces, având ca obiect constatarea

nulității contractului, se invocă dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001,

iar acest text are în vedere ipoteza preluării imobilului fără titlu valabil.

Este adevărat că imobilul a fost preluat

fără titlu valabil, așa cum corect a reținut tribunalul, și că, prin urmare, în

cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în

redactarea în vigoare la data pronunțării deciziei, care condiționează

validitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de stat cu chiriașii de

buna-credință a acestora la momentul contractării.

Textul de lege menționat nu prevede

însă alte criterii de determinare a bunei-credințe decât cele avute în vedere

cu ocazia primei judecăți, iar motivele pentru care reclamanții consideră că

pârâții au fost de rea-credință sunt aceleași, astfel încât nu se poate reține

că a doua cerere de chemare în judecată are o altă cauză juridică decât prima.

În procesul finalizat prin decizia

civilă nr. 2605 din 28 octombrie 2002 a Curții de Apel Timișoara, aceiași

reclamanți au susținut că chiriașii-cumpărători, care au avut calitatea de

intervenienți în acel proces, au fost de rea-credință, pentru că nu au depus

minime diligențe pentru a afla adică imobilul este sau nu revendicat.

Instanța a reținut că intervenienții

au fost de bună-credință, deoarece au încheiat contractul de vânzare-cumpărare

ulterior pronunțării deciziei civile nr. 56/1995 a Curții de Apel Timișoara,

prin care se stabilise irevocabil că statul are un titlu de proprietate valabil

și, așa fiind, atât statul ca vânzător, cât și cumpărătorii intervenienți au

fost încredințați că încheie un contract valid.

În prezenta acuză, reclamanții

solicită din nou instanței ca, analizând probele administrate, să rețină că

pârâții au fost de rea-credință, deoarece cu minime diligențe ar fi putut afla

că titlul statului este contestat.

Câtă vreme printr-o hotărâre

irevocabilă s-a stabilit că pârâții au fost încredințați că încheie contractul

de vânzare-cumpărare cu statul, ca adevărat proprietar al apartamentului și că,

prin urmare, au fost de bună-credință, există autoritate de lucru judecat cu

privire la această chestiune litigioasă și nu se poate ca într-un al doilea

proces să se ajungă la o concluzie contrară, cu înfrângerea principiului

res

judicata

.

În mod legal curtea de apel a admis

excepția autorității lucrului judecat a deciziei civile nr. 2605/2002 a Curții

de Apel Timișoara, care face de prisos analiza pe fond a cererii de constatare

a nulității contractului de vânzare-cumpărare a contractului.

În condițiile în care contractul

este menținut, restituirea în natură a apartamentului nu este posibilă în

temeiul Legii nr. 10/2001.

Pentru aceste considerente, în baza

art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va menține decizia și va respinge recursul

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanții C.F.I.T. și C.F.D.M. împotriva deciziei civile nr. 121

din 9 septembrie 2003 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 2 iunie 2006.