ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1364/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1364/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr.

1364/2016

Deliberând

asupra recursului de față, constată următoarele;

Prin acțiunea înregistrată

pe rolul Tribunalului Arad la data de 27 martie 2013, reclamanții A.

și B. au solicitat constatarea nulității contractului de

închiriere având ca obiect folosința apartamentelor nr. x și y de la

etajul imobilului situat în Arad încheiat între fosta C. SA, actuala D. SA

și E. și F. pentru perioada 11 aprilie 2008 - 10 aprilie 2013, ca

fiind încheiat cu încălcarea dispozițiilor legale, respectiv art. 21

alin. (5) din Legea nr. 10/2001; obligarea pârâților în solidar, să

achite reclamanților contravaloarea chiriilor plătite și

încasate pe toată perioada contractuală, așa cum va reieși

din evidența contabilă a pârâților, reprezentând lipsa de

folosință a proprietății reclamanților, cu cheltuieli

de judecată.

Totodată,

reclamanții și-au extins obiectul pricinii, în sensul că au

solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului încheiat

între SC G. SRL și D. SA pentru perioada 23 mai 2003 - 10 aprilie 2008,

având ca obiect folosința acelorași spații - apt. nr. x și

y; să fie obligate în solidar pârâtele SC G. SRL și D. SA la plata

sumei de 77.880 dolari SUA, echivalentul în lei la data efectuării

plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință

pentru aceste apartamente, ce au fost închinate în mod abuziv; să fie

obligați pârâții în solidar la plata dobânzilor aferente sumelor ce

reprezintă contravaloarea lipsei de folosință, atât în ceea ce

privește contractul de închiriere încheiat între E. și D. SA, cât

și în ceea ce privește contractul de sub-închiriere încheiat între SC

G. SRL și D. SA.

Prin

Sentința civilă nr. 976 din 16 octombrie 2014, Tribunalul Arad,

secția a II-a civilă, a respins acțiunea formulată de

reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții D. SA, E., F.

și SC G. SRL.

Totodată,

i-a obligat pe reclamanți, în solidar, la plata către pârâții E.

și F. și SC G. SRL a sumei de 2.480 lei, cu titlul de cheltuieli de

judecată și către pârâta D. SA a sumei de 11.103,2 lei, cu

același titlu.

Prin Decizia

nr. 91/A din 26 mai 2015, Curtea de Apel Timișoara, secția I

civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanți împotriva

sentinței tribunalului.

Cu aplicarea

dispozițiilor art. 499 alin. (1) teza întâi C. proc. civ., potrivit

cărora hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente

numai motivele de casare invocate și analiza acestora, Înalta Curte

constată următoarele:

Reclamanții

A. și B. au declarat recurs împotriva Deciziei nr. 91/A/2015, invocând în

drept motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și

solicitând modificarea în tot a hotărârii, iar pe cale de consecință,

admiterea acțiunii, cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de

judecată.

1.

Recurenții au criticat decizia Curții de Apel Timișoara,

susținând că s-a analizat răspunderea delictuală strict

prin raportare la dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, pe

care nu le-a considerat aplicabile în speță, emițând să

analizeze răspunderea delictuală prin raportare la efectele

nulității absolute a actelor juridice, cât și prin raportare la

reaua-credință a pârâților, ce au urmărit fraudarea

intereselor reclamanților.

Între efectele

nulității există o strânsă legătură, repunerea în

situația anterioară neputând să opereze decât prin

desființarea actului subsecvent încheiat cu un terț, în

speță pârâta D.

Ca urmare,

instanța de fond trebuia să aplice răspunderea pentru fapta delictuală

(art. 998 și următoarele C. civ.) și îmbogățirea

fără justă cauză.

În

condițiile în care intimații-pârâți SC G. SRL și soții

E. și au fost repuși în situația anterioară

achiziționării celor două apartamente, ca urmare a anulării

contractelor de vânzare-cumpărare pentru rea-credință, este

evidentă existența unei fapte ilicite, ce a generat un prejudiciu

reclamanților, pârâții menționați, în concurs cu intimata

D. SA, folosind în mod abuziv imobilul proprietatea reclamanților.

Nulitatea

contractelor de închiriere și sub-închiriere poate fi constatată ca

un accesoriu al nulității contractului principal, respectiv nulitatea

contractelor de vânzare-cumpărare încheiate atât de foștii

chiriași ce au achiziționat imobilele în baza Legii nr. 112/1995, cât

și contractele de vânzare-cumpărare încheiate de către

soții E. și F., în speță făcându-și

aplicabilitatea principiului accesorium sequitur principalem.

II.

Hotărârea instanței de apel este nelegală și

netemeinică, deoarece a aplicat în mod greșit dispozițiile art.

21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. A încălcat prevederile unei

hotărâri definitive ce are caracter de autoritate de lucru judecat.

Deși

temeiul juridic al acțiunii principale, cât și al apelului, îl

constituie dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și

dispozițiile art. 998 din vechiul C. civ., s-a analizat de către

instanță și de către pârâtele intimate cauza raportat la

prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și nu raportat la art.

21 alin. (5) din aceeași lege.

Decizia nr.

638/2012 a Curții Constituționale a dezlegat noțiunea de unitate

deținătoare obligată la restituirea în natură și nu a

statuat că doar unităților deținătoare li s-ar fi

aplicat dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Acest text

legal nu conține termenul de "unitate deținătoare",

din cuprins rezultând că sunt sancționate cu nulitate absolută

actele juridice încheiate în timpul procedurilor administrative și

judiciare pentru imobilele notificate.

Dispozițiile

art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nu incumbă și nu au incumbat

niciodată doar unităților deținătoare (în

accepțiunea Legii nr. 10/2001), cum în mod greșit a reținut

instanța de apel, ci se aplică în cazul tuturor imobilelor notificate

în temeiul acestei legi, indiferent în a cui posesie se afla la momentul

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În cuprinsul

textului art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 legiuitorul nu a indicat în

mod restrictiv ca interdicția de înstrăinare, închiriere, grevare,

etc. se aplică doar unităților deținătoare, ci

legiuitorul a prevăzut nulitatea absolută până la

soluționarea procedurilor administrative și judiciare a oricăror

acte juridice ce aveau ca obiect bunuri imobile - terenuri și/sau

construcții notificate în temeiul Legii nr. 10/2001.

Atât timp cât

legea nu face distincție între persoanele fizice, juridice de drept privat

sau de stat ce au în mod expres obligația de a nu încheia acte juridice cu

privire la bunurile notificate, nici părțile nu pot să

stabilească cu de la sine putere dispoziții legale ia care au ajuns

pe bază de deducții proprii (principiul ubi lex non distinguit, nec

nos distinguere debemus).

Mai mult,

dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 se pot corobora

și cu dispozițiile Legii nr. 112/1995 care a interzis în mod expres

înstrăinarea apartamentelor achiziționate în baza acestei legi timp

de 10 ani de zile și schimbarea destinației de locuință a

acestor spații, tocmai pentru că foștii chiriași care au

achiziționat imobilele au beneficiat de un preț de achiziție

preferențial, dat fiind faptul că nu dețineau o altă

locuință și aveau nevoie de un spațiu locativ.

Interpretarea

în sensul că prevederile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nu sunt

aplicabile doar unităților deținătoare a fost

reținută în mod definitiv și irevocabil de către Curtea de

Apel Timișoara prin Decizia nr. 178 din 20 noiembrie 2013

pronunțată în dosarul nr. x/108/2013/a1 în contradictoriu cu E., F.,

SC G. SRL, D. SA, etc. Motivarea dată de către magistrați este

una aplicabilă în speță atâta timp cât a privit aceleași

părți și același temei juridic ce stabilea interdicția

de a închiria în timpul procedurilor administrative și judiciare.

Recursul este

nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce succed:

A. în

prealabil, va fi analizată cererea formulată de intimata SC G. SRL

pentru termenul din data de 14 iunie 2016, prin care a solicitat încetarea

procesului civil pentru confuziunea dintre recurenți și

intimați, ca urmare a încheierii contractului de vânzare-cumpărare

pentru apartamentele nr. x și y din imobilul situat în Arad, la data de 28

decembrie 2015, după declararea recursului.

Prin cererea

de chemare în judecată, ulterior completată, reclamanții A.

și B. au solicitat constatarea nulității contractelor de

închiriere a apartamentelor nr. x și y din imobilul situat în Arad,

încheiate pentru perioadele 11 aprilie 2008 - 10 aprilie 2013 și 23 mai

2003 - 10 aprilie 2003, precum și obligarea pârâților la plata sumei

de 77.880 dolari SUA, echivalentul în lei la data efectuării

plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință

pentru aceste apartamente, ce au fost închiriate în mod abuziv, cu plata

dobânzilor aferente.

La data de 28

decembrie 2015, între A. și B., în calitate de vânzători și SC

G. SRL, în calitate de cumpărătoare, s-a încheiat contractul de

vânzare-cumpărare autentificat de H. din Arad sub nr. x/2015, având ca

obiect apartamentele x și y și terenul în suprafață de 141

mp din imobilul situat în Arad.

Proprietatea

asupra imobilului a fost transmisă de către vânzători și

preluată de către cumpărătoare la data încheierii

contractului, 28 decembrie 2015, astfel cum s-a prevăzut în mod expres în

parag. 2 din contract. De la această dată, cumpărătoarea

s-a obligat să preia sarcinile publice și taxele aferente imobilului.

Prin urmare,

cumpărătoarea SC G. SRL a dobândit toate prerogativele conferite de

dreptul de proprietate asupra imobilului începând cu data încheierii

contractului de vânzare-cumpărare.

Or, în

litigiul de față, reclamanții A. și B. invocă un drept

la despăgubiri pentru lipsa de folosință a apartamentelor nr. x

și y din imobil pentru o perioadă anterioară intervenirii

vânzării bunului și anume, 23 mai 2003 - 10 aprilie 2013.

Acest drept

litigios nu a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare,

așa încât părțile din proces își păstrează

calitățile procesuale dobândite la data formulării cererii de

chemare în judecată.

Pentru

considerentele ce preced, prin raportare la prevederile art. 38, 39 alin. (1)

C. proc. civ., cererea de încetare a procesului civil formulată de

intimata SC G. SRL este nefondată.

B. În ceea ce

privește motivele de recurs formulate sunt de reținut

următoarele:

I. În

speță, prin cererea de chemare în judecată, reclamanții A.

și B. au solicitat:

- constatarea

nulității contractului de închiriere având ca obiect folosința

apartamentelor nr. x și nr. y de la etajul imobilului situat în municipiul

Arad, încheiat între fosta C. (România) SA, actuala D. (România) SA, și E.

și F. pentru perioada 11 aprilie 2008 - 10 aprilie 2013, fiind încheiat cu

încălcarea dispozițiilor legale, respectiv art. 21 alin. (5) din

Legea nr. 10/2001;

- obligarea

în solidar a pârâților la achitarea contravalorii chiriilor plătite

și încasate pe toată perioada contractuală, așa cum va

reieși din evidența contabilă a pârâților, reprezentând

lipsa de folosință pentru imobilul proprietatea reclamanților.

În motivarea

acțiunii, reclamanții au arătat că sunt proprietarii

apartamentelor nr. x și y de la etajul imobilului situat în municipiul

Arad, conform dispoziției Primarului municipiului Arad din 27 februarie

2013, prin care s-a dispus restituirea în natură a acestor apartamente.

Anterior emiterii acestei dispoziții, antecesoarea reclamanților a

formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru restituirea întregului

imobil. Timp de 11 ani a existat pe rolul instanțelor

judecătorești un litigiu pentru anularea contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 și a actelor

de înstrăinare subsecvente, finalizat prin Decizia civilă nr.

663/2012 a Curții de Apel Târgu Mureș, care a anulat contractele de

vânzare-cumpărare, inclusiv cele având ca obiect apartamentele nr. x

și y din imobil, constatând, în același timp, că titlul statului

a fost unul nevalabil, autorii reclamanților fiind exceptați de la

naționalizare, titlul lor de proprietate fund, astfel, neînlăturat.

Reclamanții

au mai arătat că, în cursul procedurilor judiciare, în anul 2008,

pârâții E. și F. au încheiat cu C. (România) SA contract de

închiriere pentru apartamentele în litigiu, deși Legea nr. 10/2001 - art.

21 alin. (5), interzicea închirierea acestor spații sub sancțiunea

nulității absolute. Pârâții E. și F. au fost parte în

procesele având ca obiect nulitatea absolută a contractelor de

vânzare-cumpărare, iar C. (România) SA cunoștea din extrasele de

carte funciară că întregul imobil se afla în desfășurarea

procedurii Legii nr. 10/2001, cât și în proceduri judiciare. Nu se poate

prezuma de bună-credință niciunul dintre pârâți și,

având în vedere că toate actele juridice privind vânzarea apt. nr. x

și y au fost anulate, iar părțile contractante au fost repuse în

situația anterioară, precum și faptul că orice act privind

închirierea imobilelor aflate în litigiu pe Legea nr. 10/2001 este nul absolut,

pârâții trebuie obligați să achite reclamanților

contravaloarea chiriilor percepute în baza contractului de închiriere a

cărei nulitate se solicită.

Reclamanții

și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 21 alin. (5) din

Legea nr. 10/2001, art. 1247 alin. (1) și (2), art. 1250, art. 1254

și art. 1357 alin. (1) și (2) din Noul C. civ.

În raport cu

data încheierii contractului cărei nulitate se cere a fi constatată

sunt aplicabile prevederile C. civ. de la 1864. În ceea ce privește

răspunderea civilă delictuală sunt aplicabile prevederile legale

în vigoare la data săvârșirii faptei pretins ilicite.

În

speță, reclamanții au dobândit calitatea de proprietari ai

acestor apartamente la data de 27 februarie 2013, prin dispoziția nr. x

emisă de Primarul municipiului Arad în temeiul Legii nr. 10/2001.

Prin acest

act administrativ s-a dispus restituirea în natură a apt. nr. x și y

din imobil, precum și cota de 141/625 mp teren, menționându-se la

art. 3 că, potrivit art. 25 alin. (4) - (6) din Legea nr. 10/2001,

republicată, dispoziția face dovada proprietății persoanelor

îndreptățite asupra imobilului, are forța probantă a unui

înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie.

Anterior

emiterii acestei dispoziții, prin Decizia civilă nr. 663R din 23

aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș,

irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a promisiunilor de

vânzare-cumpărare, autentificate, asupra apartamentelor nr. x și y,

în favoarea pârâtului E. Totodată, prin Sentința civilă nr. 6829

din 25 iulie 2012 a Judecătoriei Arad, rămasă irevocabilă

prin Decizia civilă nr. 103 din 7 februarie 2013 a Tribunalului Arad, a

fost constatată nulitatea absolută a contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate în anul 2007 cu privire la cele două

apartamente.

Însă,

anularea promisiunilor și contractelor de vânzare-cumpărare nu a

conferit reclamanților din prezenta cauză dreptul de proprietate

asupra bunului, drept pe care aceștia l-au dobândit abia prin

dispoziția Primarului municipiului Arad mai sus-menționată.

Este de

reținut și faptul că a fost reziliat contractul de închiriere

încheiat în anul 2008, prin acordul părților, la data de 19 decembrie

2012, înainte de termen și anterior dobândirii de către

reclamanți a proprietății asupra imobilului la data de 27 februarie

2013.

Așa

fiind, sumele încasate de către pârâții E. și F. și SC G.

SRL în baza contractelor de închiriere și subînchiriere încheiate cu

pârâta D. SA au fost obținute pentru o perioadă în care titlul lor de

proprietate nu era desființat și le conferea toate prerogativele

dreptului de proprietate asupra imobilului, respectiv a celor decurgând din

dreptul de folosință, în cazul subînchirierii.

Ca urmare,

reclamanții nu pot solicita contravaloarea lipsei de folosință

pentru imobil, aferentă perioadei în care aceștia nu au avut

calitatea de proprietari, în cauză nefiind întrunite condițiile

răspunderii civile delictuale.

Efectul

nulității contractelor de vânzare încheiate în temeiul Legii nr.

112/1995 și a celor ulterioare, constând în repunerea în situația

anterioară, se produce între părțile contractante și

înseamnă restituirea prestațiilor efectuate în temeiul actului

respectiv, și anume restituirea bunului în proprietatea vânzătorului

și a prețului în patrimoniul cumpărătorului.

Efectul

restituirii bunului în patrimoniul vânzătorului, adică al statului,

s-a produs, din moment ce reclamanților le-a fost restituit în natură

imobilul prin aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Referitor la

efectul anulării actelor subsecvente, adică a contractelor de

închiriere în cauză, acest efect îi interesa pe reclamanți tot din

perspectiva restituirii bunului liber de orice sarcini, iar nu în sensul

pretins în cererea de chemare în judecată, și anume al obținerii

fructelor produse de bun constând în chiriile plătite în baza acestor

contracte, care revin proprietarului.

Or, așa

cum s-a reținut anterior, a fost reziliat contractul de închiriere

încheiat în anul 2008, prin acordul părților, la data de 19 decembrie

2012, înainte de termen și anterior dobândirii de către

reclamanți a proprietății asupra imobilului la data de 27

februarie 2013 și chiar înainte de formularea prezentei cereri de chemare

în judecată, 27 martie 2013.

Ca atare,

este nefondat motivul de recurs prin care se susține că

instanțele de fond ar fi ignorat consecințele acestor efecte ale

asupra temeiniciei cererii de chemare în judecată.

În recurs,

reclamanții au reiterat critica privind îmbogățirea

fără justă cauză a pârâților, pe care instanța de

apel a respins-o în temeiul dispozițiilor art. 478 alin. (3) C. proc.

civ., având în vedere că această pretenție a fost evocată

pentru prima dată în calea de atac a apelului.

Așa cum

deja s-a reținut, prin cererea de chemare în judecată

reclamanții au învestit instanța de fond cu două petite și

anume, cel referitor la nulitatea actelor de dispoziție încheiate între

părți cu referire la imobilul litigios (fiind indicate expres, în

acest sens, dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 prin

raportare la dispozițiile privind nulitatea actelor juridice: art. 1247

alin. (1) și alin. (2), art. 1250 și art. 1254 din actualul C. civ.)

și cel referitor la răspunderea civilă delictuală a

pârâților (art. 1357 alin. (1) și alin. (2) C. civ.), neexistând o

învestire a instanței cu privire la instituția juridică a

îmbogățirii pârâților fără justă cauză.

II. Este

nefondat motivul de recurs prin care se susține greșita interpretare

a prevederilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

În motivarea

Deciziei nr. 638 din 14 iunie 2012 (parag. 1), Curtea

Constituțională, examinând excepția de neconstituționalitate

cu care a fost sesizată, a interpretat dispozițiile art. 21 din Legea

nr. 10/2001, în ansamblul său, reținând următoarele:

"Prevederile

art. 21 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate

în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 instituie, pe de o

parte, obligativitatea de a restitui numai în natură imobilele - terenuri

și construcții care fac obiectul de reglementare al Legii nr.

10/2001, iar, pe de altă parte, condiționează restituirea în

natură de împrejurarea ca statul să fie acționar sau asociat

majoritar al unității ce deține imobilul respectiv sau, potrivit

art. 21 alin. (2) din lege, în cazul în care stalul este asociat sau

acționar minoritar, valoarea acțiunilor sau părților

sociale deținute să fie mai mare sau egală cu valoarea

corespunzătoare imobilului.''

Așadar,

în acest parag. al deciziei, Curtea lămurește obiectul acestei

reglementări, reținând fără echivoc care sunt

"subiecții" ce pot fi deținători ai imobilelor care

pot fi restituite în condițiile prevăzute de art. 21 din Legea nr.

10/2001. Printre aceștia nu se regăsesc persoanele fizice sau

persoanele juridice de drept privat.

Ca urmare,

contrar susținerilor recurenților, alin. (5) al art. 21 din lege nu

poate fi interpretat în mod separat de contextul general al normei legale

cuprinse în art. 21, ci, dimpotrivă, se impune o interpretare

coroborată a tuturor alineatelor acestui text de lege, doar astfel putând

fi conceput sensul pe care legiuitorul a înțeles să îl dea prevederii

legale edictate.

Dată

fiind interpretarea Curții Constituționale dispozițiilor art. 21

din Legea nr. 10/2001, cu putere general obligatorie, instanțele de

judecată nu ar putea da prioritate unei interpretări contrare,

susținută de recurenți inclusiv pe argumentul considerentelor

unei soluții pronunțate într-o altă hotărâre

judecătorească - Decizia nr. 178 din 20 noiembrie 2013 a Curții

de Apel Timișoara.

Scopul

interdicțiilor prevăzute de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001

este asigurarea rămânerii imobilului notificat în patrimoniul

unității deținătoare în vederea restituirii în natură,

iar nu obținerea fructelor de către persoana care a formulat

notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001.

Față

de cele ce preced, interdicțiile prevăzute de art. 21 alin. (5) din legea

specială până la finalizarea procedurilor administrative sau

judiciare cu privire la imobilele notificate nu sunt aplicabile pârâților

persoane fizice și juridice din prezenta pricină.

Este

adevărat că în cazul unor contracte încheiate de către persoane

fizice și juridice private cu privire la un imobil ce face obiectul Legii

nr. 10/2001 se poate cere nulitatea contractelor în temeiul dreptului comun,

dacă se consideră că sunt îndeplinite aceste condiții, dar

nu aceasta a fost cauza prezentei cereri de chemare în judecată.

De altfel,

scopul interdicțiilor prevăzute de art. 21 alin. (5) din Legea nr.

10/2001, constând în asigurarea rămânerii imobilului notificat în

patrimoniul unității deținătoare în vederea restituirii în

natură liber de orice sarcini, nici nu a fost afectat, legat de imobilul

în speță, atâta timp cât contractele de închiriere în cauză au

fost reziliate anterior soluționării notificării

reclamanților în temeiul Legii nr. 10/2001.

Având în

vedere toate considerentele reținute, hotărârea atacată a fost

dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate, nefiind

îndeplinite condițiile cazului de casare prevăzut de art. 488 alin.

(1) pct. 8 C. proc. civ., așa încât recursul declarat de reclamanții A.

și B. împotriva Deciziei nr. 91A din 26 mai 2015 a Curții de Apel

Timișoara va fi respins, ca nefondat, în baza art. 496 alin. (1) C. proc.

civ.

În temeiul

dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurenții vor fi

obligați la plata sumei de 3.840 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată

către intimata SC G. SRL, reprezentând onorariu de avocat, conform

dovezilor de la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva

Deciziei nr. 91A din 26 mai 2015 a Curții de Apel Timișoara,

secția I civilă.

Obligă

pe recurenți la piața sumei de 3.840 lei reprezentând cheltuieli de

judecată, către intimata SC G. SRL.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 34 iunie 2016.

Procesat de GGC - CL