ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3758/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița, sub nr. 874/120/2010, reclamanta P.M., a chemat în judecată Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1.031.000 euro, reprezentând daune morale și despăgubiri civile, după cum urmează: 1.000.000 euro daune morale; 13.700 euro salariul nerealizat pentru perioada 1954-1958 când autorul său a fost fugar în pădure (apreciat ca fiind 1.200 RON/lună); 16.570 euro salariul nerealizat în perioada 14 februarie 1958-22 ianuarie 1963 (perioadă apreciată la 1.200 RON/lună). În drept reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 5 și urm. din Legea nr. 221/2009.

Prin sentința civilă nr. 1508 din 27 septembrie 2010, Tribunalul Dâmbovița a admis în parte cererea formulată de reclamanta P.M. în contradictoriu cu pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Dâmbovița, și a obligat pârâtul la plata sumei de 5.000 euro, echivalentul în RON la data plății, către reclamantă, reprezentând daune morale. Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul Dâmbovița a reținut că tatăl reclamantei, numitul U.T., a fost condamnat la 18 ani muncă silnică și 7 ani degradare civică, prin sentința penală nr. 908/1959, pentru crimă de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută de art. 209 din C. pen. în vigoare la acea dată. S-a constatat că prin decizia nr. 2749/1999, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul în anulare declarat de Procurorul General al României, a casat hotărârea nr. 908/1959 și, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc.

pen., a achitat pe inculpatul U.T. Tribunalul a stabilit că, potrivit art. 5 din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. S-a reținut de către instanța de fond că în cauză s-a dovedit condamnarea cu caracter politic suferită de tatăl reclamantei, faptul că acesta a decedat la data de 01 aprilie 1995, precum și împrejurarea că reclamanta este descendent de gradul I al persoanei care a suferit condamnarea.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor, deși s-a solicitat suma de 2.000.000 euro, s-a apreciat că aceasta este excesiv de mare, scopul legii fiind de a recunoaște existența suferințelor persoanelor condamnate politic sau a moștenitorilor acestora, fără a constitui însă un mod de îmbogățire prin grevarea bugetului de stat. S-a reținut, de altfel, că prin O.U.G. nr. 62/2010 s-a instituit un plafon maxim de 5.000 euro ce poate fi acordat descendenților de grad I, sumă ce se apreciază ca fiind suficientă și în concordanță cu scopul legii. Referitor la capetele de cerere prin care s-au solicitat sumele de 13.700 euro și 16.857 euro, reprezentând salariu nerealizat în perioadele 1954-1958 și 1958-1963, Tribunalul le-a respins, reținând că nu s-au produs niciun fel de probe în dovedirea lor.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanta P.M., pârâtul Statul Român - Ministerul Finanțelor Publice, prin mandatar D.G.F.P. Dâmbovița, și Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița. Prin decizia nr. 74 din 16 martie 2011, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondate apelurile declarate în cauză.

Pentru a decide astfel, instanța a reținut, în esență, că decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale nu este incidentă în cauză, întrucât aceasta are aplicabilitate doar pentru viitor, iar acțiunea este începută sub imperiul legii vechi, la 26 februarie 2010. În mod corect prima instanță a dispus acordarea sumei de 5.000 euro cu titlu de daune morale pentru prejudiciul cauzat prin condamnarea cu caracter politic a tatălui reclamantei, care nu depășește pragul de rezonabilitate impus de jurisprudența națională și de practica Curții Europene a Drepturilor Omului având în vedere totodată, împrejurarea că, pe această cale, nu se urmărește repunerea părții în situația anterioară și îmbogățirea fără just temei.

Instanța de apel a mai reținut că prevederile art. 504 C. proc. pen. nu sunt aplicabile în speță, întrucât autorul reclamantei era decedat la momentul la care s-a pronunțat hotărârea privind achitarea sa. Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta P.M., cât și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin mandatar D.G.F.P. Dâmbovița, A.F.P. Târgoviște. Recurenta-reclamantă critică hotărârea instanței de apel sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate pentru daunele morale, care în opinia sa este unul net inferior comparativ cu traumele psihice suferite de tatăl său și de către aceasta. Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ. Recurentul-pârât arată că instanța de apel a pronunțat hotărârea cu aplicarea greșită a legii, întrucât, deși Deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și 1360 din 21 octombrie 2010 prin care prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale au fost ulterioare pronunțării sentinței de către instanța de fond, acestea își produc efectele, întrucât cauza nu era soluționată irevocabil, iar procedura de contestare a neconstituționalității era declanșată. Invocă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei, care este aplicabilă și în speță referitor la faptul că reclamanta nu poate susține că are o speranță legitimă ca cererea sa să fie soluționată favorabil în temeiul unei legi care a fost invalidată.

Solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată, invocând dispozițiile art. 309 pct. 9 C. proc. civ. Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Dâmbovița, este fondat, în raport de critica referitoare la lipsa de temei juridic a cererii de acordare a daunelor morale, ca efect al declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Problema de drept care se pune în speță este dacă textul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

al României nr. 761/15.11.2010. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al art. menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. În considerentele acestei decizii, Înalta Curte a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ. Astfel, s-a reținut în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdictionale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În considerentele aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă. În ceea ce privește incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv, s-ar crea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție.

S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în cadrul prezentei cauze nu poate fi decât admiterea recursului, în condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Față de toate aceste considerente, reținute prin raportare la decizia în interesul legii nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, urmează a se constata că, în mod nelegal, Curtea de apel și-a întemeiat soluția privind acordarea daunelor morale pe un text de lege declarat neconstituțional printr-o decizie a instanței de contencios constituțional, publicată anterior soluționării definitive a litigiului.

În concluzie, raportat la critica privind inexistența temeiului juridic al cererii de acordare de daune morale, recursul declarat de pârât va fi admis, conform art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar decizia recurată va fi modificată, cu consecința admiterii apelului formulat de aceeași parte și schimbarea sentinței primei instanțe, în sensul respingerii acțiunii, cu menținerea celorlalte dispoziții din decizie. Recursul declarat de reclamanta P.M. este nefondat, în raport de dezlegarea dată recursului pârâtului, analiza criticilor formulate de reclamantă privind cuantumul daunelor morale nu se mai justifică, fiind în totalitate lipsită de interes o apreciere a instanței asupra criteriilor de evaluare a daunelor, în condițiile în care însăși cererea de acordare a acestora a rămas fără temei de drept.

În consecință, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamantă se va respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin mandatar D.G.F.P. Dâmbovița, A.F.P. Târgoviște, împotriva deciziei civile nr. 74 din 16 martie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Modifică în parte decizia în sensul că: Admite apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin mandatar D.G.F.P. Dâmbovița, A.F.P. Târgoviște, împotriva sentinței civile nr. 1508 din 27 septembrie 2010 a Tribunalului Dâmbovița, secția civilă. Schimbă sentința în sensul că respinge acțiunea. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta P.M.

împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 mai 2012.