ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3758/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3758/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Dâmbovița, sub nr. 874/120/2010, reclamanta P.M., a chemat în judecată

Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței

ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei

de 1.031.000 euro, reprezentând daune morale și despăgubiri civile, după cum urmează:

1.000.000 euro daune morale; 13.700 euro salariul nerealizat pentru perioada 1954-1958

când autorul său a fost fugar în pădure (apreciat ca fiind 1.200 RON/lună); 16.570

euro salariul nerealizat în perioada 14 februarie 1958-22 ianuarie 1963 (perioadă

apreciată la 1.200 RON/lună).

În drept reclamanta

și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 5 și urm. din Legea nr. 221/2009.

Prin sentința

civilă nr. 1508 din 27 septembrie 2010, Tribunalul Dâmbovița a admis în parte cererea

formulată de reclamanta P.M. în contradictoriu cu pârâtul Statul român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Dâmbovița, și a obligat pârâtul la plata

sumei de 5.000 euro, echivalentul în RON la data plății, către reclamantă, reprezentând

daune morale.

Pentru a pronunța

această sentință, Tribunalul Dâmbovița a reținut că tatăl reclamantei, numitul U.T.,

a fost condamnat la 18 ani muncă silnică și 7 ani degradare civică, prin sentința

penală nr. 908/1959, pentru crimă de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută

de art. 209 din C. pen. în vigoare la acea dată.

S-a constatat

că prin decizia nr. 2749/1999, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul în anulare

declarat de Procurorul General al României, a casat hotărârea nr. 908/1959 și, în

baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a achitat

pe inculpatul U.T.

Tribunalul a stabilit

că, potrivit art. 5 din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări

cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și după

decesul acestei persoane, soțul sau descendenții până la gradul al II-lea inclusiv,

pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare

a legii, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit prin condamnare.

S-a reținut de

către instanța de fond că în cauză s-a dovedit condamnarea cu caracter politic suferită

de tatăl reclamantei, faptul că acesta a decedat la data de 01 aprilie 1995, precum

și împrejurarea că reclamanta este descendent de gradul I al persoanei care a suferit

condamnarea.

În ceea ce privește

cuantumul despăgubirilor, deși s-a solicitat suma de 2.000.000 euro, s-a apreciat

că aceasta este excesiv de mare, scopul legii fiind de a recunoaște existența suferințelor

persoanelor condamnate politic sau a moștenitorilor acestora, fără a constitui însă

un mod de îmbogățire prin grevarea bugetului de stat.

S-a reținut, de

altfel, că prin O.U.G. nr. 62/2010 s-a instituit un plafon maxim de 5.000 euro ce

poate fi acordat descendenților de grad I, sumă ce se apreciază ca fiind suficientă

și în concordanță cu scopul legii.

Referitor la capetele

de cerere prin care s-au solicitat sumele de 13.700 euro și 16.857 euro, reprezentând

salariu nerealizat în perioadele 1954-1958 și 1958-1963, Tribunalul le-a respins,

reținând că nu s-au produs niciun fel de probe în dovedirea lor.

Împotriva acestei

sentințe au formulat apel reclamanta P.M., pârâtul Statul Român - Ministerul Finanțelor

Publice, prin mandatar D.G.F.P. Dâmbovița, și Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița.

Prin decizia

nr. 74 din 16 martie 2011, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, a respins ca nefondate apelurile declarate în cauză.

Pentru a decide

astfel, instanța a reținut, în esență, că decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010

a Curții Constituționale nu este incidentă în cauză, întrucât aceasta are aplicabilitate

doar pentru viitor, iar acțiunea este începută sub imperiul legii vechi, la 26

februarie 2010. În mod corect prima instanță a dispus acordarea sumei de 5.000 euro

cu titlu de daune morale pentru prejudiciul cauzat prin condamnarea cu caracter

politic a tatălui reclamantei, care nu depășește pragul de rezonabilitate impus

de jurisprudența națională și de practica Curții Europene a Drepturilor Omului având

în vedere totodată, împrejurarea că, pe această cale, nu se urmărește repunerea

părții în situația anterioară și îmbogățirea fără just temei.

Instanța de apel

a mai reținut că prevederile art. 504 C. proc. pen. nu sunt aplicabile în speță,

întrucât autorul reclamantei era decedat la momentul la care s-a pronunțat hotărârea

privind achitarea sa.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs atât reclamanta P.M., cât și pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, prin mandatar D.G.F.P. Dâmbovița, A.F.P.

Târgoviște.

Recurenta-reclamantă

critică hotărârea instanței de apel sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate

pentru daunele morale, care în opinia sa este unul net inferior comparativ cu traumele

psihice suferite de tatăl său și de către aceasta.

Solicită admiterea

recursului, modificarea deciziei recurate și admiterea acțiunii astfel cum a fost

formulată, invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Recurentul-pârât

arată că instanța de apel a pronunțat hotărârea cu aplicarea greșită a legii, întrucât,

deși Deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și 1360 din 21 octombrie 2010 prin

care prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate

neconstituționale au fost ulterioare pronunțării sentinței de către instanța de

fond, acestea își produc efectele, întrucât cauza nu era soluționată irevocabil,

iar procedura de contestare a neconstituționalității era declanșată.

Invocă jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv cauza Slavov și alții împotriva

Bulgariei, care este aplicabilă și în speță referitor la faptul că reclamanta nu

poate susține că are o speranță legitimă ca cererea sa să fie soluționată favorabil

în temeiul unei legi care a fost invalidată.

Solicită admiterea

recursului, modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul respingerii acțiunii

ca neîntemeiată, invocând dispozițiile art. 309 pct. 9 C. proc. civ.

Recursul declarat

de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P.

Dâmbovița, este fondat, în raport de critica referitoare la lipsa de temei juridic

a cererii de acordare a daunelor morale, ca efect al declarării neconstituționalității

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Problema de drept

care se pune în speță este dacă textul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care

a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate,

prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în

M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.

Potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca

fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei

Curții Constituționale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele

dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

art. menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării

în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor,

aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992

referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările

și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității

unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru

viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor

care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă

de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată

de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M.

Of. nr. 789/07.11.2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la

data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată

era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai

pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării

deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În considerentele

acestei decizii, Înalta Curte a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate

atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor

art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul

la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind

protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din

Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea

recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut

în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației

prevăzute de lege este supus evaluării jurisdictionale și, atâta vreme cât această

evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația

juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidența

efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată.

Nu se poate spune că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act

normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât

nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate

după regula tempus regit actum.

În considerentele

aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre

dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenție și efectele

deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a reținut că, prin intervenția

instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție

de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic,

realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional,

ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului,

al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția

oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă

recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică

internă.

În ceea ce privește

incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit,

în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei

hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții

Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1

din Protocolul nr. 1.

Înalta Curte nu

a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate

definitiv, s-ar crea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența

art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție. S-a

apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane

(cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul

pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât

rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de

proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare

din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate,

care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o

aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare

- conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Având în vedere

caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul

legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în cadrul prezentei cauze

nu poate fi decât admiterea recursului, în condițiile în care se constată că, în

speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată

definitiv la data publicării respectivei decizii.

Față de toate

aceste considerente, reținute prin raportare la decizia în interesul legii nr. 12/2011

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, urmează a se constata că, în mod nelegal,

Curtea de apel și-a întemeiat soluția privind acordarea daunelor morale pe un text

de lege declarat neconstituțional printr-o decizie a instanței de contencios constituțional,

publicată anterior soluționării definitive a litigiului.

În concluzie,

raportat la critica privind inexistența temeiului juridic al cererii de acordare

de daune morale, recursul declarat de pârât va fi admis, conform art. 312 alin.

(1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar decizia recurată va fi

modificată, cu consecința admiterii apelului formulat de aceeași parte și schimbarea

sentinței primei instanțe, în sensul respingerii acțiunii, cu menținerea celorlalte

dispoziții din decizie.

Recursul declarat

de reclamanta P.M. este nefondat, în raport de dezlegarea dată recursului pârâtului,

analiza criticilor formulate de reclamantă privind cuantumul daunelor morale nu

se mai justifică, fiind în totalitate lipsită de interes o apreciere a instanței

asupra criteriilor de evaluare a daunelor, în condițiile în care însăși cererea

de acordare a acestora a rămas fără temei de drept.

În consecință,

față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamantă

se va respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin mandatar

D.G.F.P. Dâmbovița, A.F.P. Târgoviște, împotriva deciziei civile nr. 74 din 16 martie

2011 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Modifică în parte

decizia în sensul că:

Admite apelul

declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin mandatar

D.G.F.P. Dâmbovița, A.F.P. Târgoviște, împotriva sentinței civile nr. 1508 din 27

septembrie 2010 a Tribunalului Dâmbovița, secția civilă.

Schimbă sentința

în sensul că respinge acțiunea.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei.

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta P.M. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 25 mai 2012.