ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2751/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2751/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

contestației de fată;

În baza

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia penală nr. 2092 din

13 iunie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins,

ca nefondat, recursul declarat de persoana solicitată A.I. împotriva sentinței

penale nr. 154 din 07 iunie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția

penală și pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. 1386/54/2012.

Pentru a

pronunța această hotărâre, în esență, s-au reținut următoarele:

Prin sentința

penală nr. 154 din 07 iunie 2012, Curtea de Apel Craiova, secția penală și

pentru cauze cu minori, a admis cererea privind executarea mandatului european

de arestare emis de autoritățile judiciare franceze - Tribunalul de Mare

Instanță din Lyon, privind persoana solicitată A.I.

S-a dispus

arestarea persoanei solicitate A.I. pe o durată de 29 zile, începând cu data de

07 iunie 2012 până la 05 iulie 2012, inclusiv.

S-a dispus

predarea persoanei solicitate cu respectarea regulii specialității și emiterea

mandatului de arestare și, totodată, traducerea în regim de urgență a actelor

ce urmează a fi înaintate autorităților franceze, urmând ca plata traducătorului

să se facă din fondurile Ministerului Justiției.

În fine, s-a

hotărât ca cheltuielile judiciare să rămână în sarcina statului.

Pentru a se

hotărî astfel, s-a reținut că la 07 iunie 2012, a fost înregistrată adresa din

06 iunie 2012 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova, prin care s-a

solicitat executarea mandatului european de arestare emis de autoritățile

judiciare franceze - Tribunalul de Mare Instanță din Lyon, pentru persoana

solicitată A.I. și arestarea persoanei, față de care s-a emis un mandat

european de arestare, emis în baza mandatului de arestare dat de autoritățile

judiciare franceze.

S-a arătat că

pe numele persoanei urmărite s-a emis un mandat european la data de 06 iunie 2012

de autoritățile judiciare franceze - judecătorul de instrucție din cadrul Tribunalului

de Mare Instanță din Lyon, pentru persoana solicitată A.I., cercetată pentru săvârșirea

infracțiunilor de escrocherie în bandă organizată și tentativă, asociație de răufăcători

în pregătirea de infracțiuni frauduloase, falsificare de carduri bancare și utilizarea

de carduri contrafăcute, solicitându-se arestarea preventivă în vederea predării,

în conformitate cu dispozițiile art. 102 alin. (1) din Legea nr. 302/2004.

Examinând sesizarea,

instanța a procedat la identificarea persoanei urmărite, reținând că aceasta este

cercetată de către autoritățile franceze pentru săvârșirea infracțiunilor de escrocherie

în bandă organizată și tentativă, asociație de răufăcători în pregătirea de infracțiuni

frauduloase, falsificare de carduri bancare și utilizarea de carduri contrafăcute,

prev. de art. 450-1, 450-3, 450-5, 121-4, 313-1, 313-2, 313-3, 313-7, 313-8, 226-31,

226-18 C. pen. francez și art. 163-4, 163-5, 163-6 din Codul monetar și

financiar, constând în aceea că a intermediat între grupul organizat ce a operat

în anul 2010 pe teritoriul Franței ce au săvârșit infracțiuni de criminalitate informatică

cu carduri contrafăcute, primind totodată suma de 6.850 euro, expediați din Franța

prin mandat de C.C., din care o parte trebuia să fie transmisă altei persoane, fapte

stabilite în urma desfășurării comisiei rogatorii a autorităților franceze.

În cuprinsul mandatului

european de arestare s-a arătat că ancheta este în curs și durata maximă a pedepsei

este de 10 ani închisoare pentru infracțiunile pentru care este cercetat.

Curtea de apel

a constatat că mandatul european de arestare emis pe numele numitului A.I. îndeplinește

condițiile prevăzute de art. 86 din Legea nr. 302/2004, modificată și republicată,

fiind emis de o autoritate judiciară competentă, predarea persoanei solicitându-se

în vederea exercitării urmăririi penale, în conformitate cu art. 88 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 302/2004, modificată.

Persoana solicitată

nu a formulat opoziții cu privire la identitatea sa, însă a refuzat predarea motivând

că nu este autorul faptelor descrise în mandatul european de arestare. Infracțiunile

pentru care se solicită predarea - infracțiuni de criminalitate organizată informatică

cu mijloace de plată, carduri contrafăcute - sunt sancționate de legea statului

emitent cu o pedeapsă a cărei durată maximă este mai mare de 3 ani, infracțiunile

fiind prevăzute și pedepsite și de legea română.

Întrucât la audierea

persoanei solicitate, aceasta nu a invocat existența unuia din motivele obligatorii

sau opționale de neexecutare, așa cum sunt ele descrise de art. 98 din Legea

nr. 302/2004, modificată și republicată, și nici nu a ridicat obiecțiuni în ceea

ce privește identitatea, aspectele învederate privind cauza pe fond cu privire la

care este cercetat în Franța, instanța a apreciat că nu sunt îndeplinite cererile

acestuia de acordare a unui termen pentru a reveni cu adresă la autoritățile judiciare

franceze. Aprecierile persoanei solicitate că primind banii pe teritoriul României

și realizând presupusa intermediere exclusiv din țară se încadrează în cazul de

refuz prevăzut de art. 98 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 302/2004, republicată,

infracțiunea reținută în sarcina sa fiind comisă pe teritoriul României, potrivit

legii române, nu poate conduce la refuzul executării mandatului, în condițiile în

care doar o parte a actelor de executare au fost comise pe teritoriul României,

ancheta se desfășoară exclusiv de autoritățile franceze, iar motivul de refuz este

opțional.

Astfel, chiar

dacă s-ar putea considera că infracțiunile ar fi comise potrivit legii române pe

teritoriul României, un astfel de motiv de refuz prevăzut de art. 98 alin. (2)

pct. e) din Legea nr. 302/2004 este opțional, apărările formulate sub acest aspect

la luarea cuvântului pe fond fiind apreciate ca nefondate, în condițiile în care

nu există o începere a urmăririi penale pentru aceste fapte dispusă de autoritățile

judiciare române. De altfel, persoana solicitată a fost audiată prin comisie rogatorie

de autoritățile judiciare franceze, cu privire la faptele pentru care este cercetat

de statul francez. Apărările inculpatului și refuzul său de a fi arestat și de a

fi predat țin exclusiv de motive ce vizează temeinicia acuzațiilor care i se aduc

de autoritățile judiciare solicitante.

În declarația

dată în fața instanței, persoana solicitată a arătat că în situația în care va fi

predat autorităților franceze, nu renunță la drepturile conferite de regula specialității,

așa cum este ea definită de art. 115 din Legea nr. 302/2004, modificată și republicată.

Împotriva acestei

sentințe, persoana solicitată a declarat, în termen legal, recurs, solicitând, atât

prin apărător, cât și personal, în ultimul cuvânt, respingerea predării către autoritățile

franceze întrucât acesta nu și-a exprimat acordul pentru predare considerându-se

nevinovat de faptele de care este acuzat.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, prin decizia penală nr. 2092 din 13 iunie 2012, a constatat

că recursul persoanei solicitate este nefondat, pentru următoarele considerente:

Rațiunea mandatului

european de arestare constă în necesitatea de a se asigura garanția că infractorii

nu se pot sustrage justiției pe întreg teritoriul Uniunii Europene, el reprezentând

instrumentul de aducere a persoanei solicitate în fața justiției statului emitent

pentru instrumentarea procedurilor penale.

În același sens,

Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că mandatul european de arestare se

execută, astfel cum prevăd dispozițiile art. 77 alin. (2) din Legea nr. 302/2004,

pe baza principiului recunoașterii și încrederii reciproce, în conformitate cu dispozițiile

Deciziei-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002, publicată în Jurnalul

Oficial al Comunităților Europene nr. L. 190/1 din 18 iulie 2002.

A mai reținut

că în cadrul acestei proceduri, reglementată printr-o lege specială, instanța de

judecată, în calitate de autoritate judiciară, nu este abilitată să verifice apărările

persoanei solicitate pe fondul cauzei, respectiv dacă se face sau nu vinovată de

comiterea unor fapte penale, după cum nu are nici competența să se pronunțe cu privire

la temeinicia urmăririi penale efectuată de autoritatea judiciară emitentă sau cu

privire la oportunitatea arestării persoanei solicitate.

Învestit cu executarea

unui mandat european de arestare, judecătorul hotărăște prin prisma dispozițiilor

art. 77, art. 88, art. 89, art. 90 și art. 94 din Legea nr. 302/2004, modificată

și completată, asupra arestării și predării persoanei solicitate, după ce în prealabil

a verificat condițiile referitoare la emiterea mandatului, la identificarea persoanei

solicitate, a dublei încriminări a faptelor penale ce se impută acesteia sau dacă

există situații ce se constituie în motive de refuz, făcând incidente dispozițiile

art. 88 din lege.

A proceda altfel

ar însemna să se încalce principiul recunoașterii și încrederii reciproce, ce stă

la baza executării mandatului european de arestare emis de o autoritate judiciară

competentă, de către instanța română, în temeiul art. 77 alin. (2) din Legea

nr. 302/2004, modificată și completată.

În fine,

Înalta Curte a reținut că, în soluționarea unei cereri de executare a unui mandat

european de arestare, instanța s-a conformat și dispozițiilor art. 90 alin. (3)

din Legea nr. 302/2004, modificată și completată, în sensul că, procedând la ascultarea

persoanei solicitate, în prealabil s-a asigurat că acesteia i s-a comunicat o copie

a mandatului de arestare și i s-au adus la cunoștință drepturile prevăzute în

art. 91, i s-a prezentat conținutul mandatului european le arestare, i s-au adus

la cunoștință efectele regulii specialității, precum și posibilitatea de a consimți

la predare și la care persoana solicitată a refuzat.

Prin urmare,

Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că instanța de fond a procedat corect

atunci când a considerat că, pentru o mai bună înfăptuire a actului de justiție,

se impune predarea persoanei solicitate către autoritățile judiciare din Franța,

asigurându-se astfel condiții mai bune pentru exercitarea urmăririi penale și pentru

aflarea adevărului în cauză, cu atât mai mult cu cât s-a menționat că predarea se

face cu respectarea principiului specialității și, pe cale de consecință, recursul

declarat de persoana solicitată a fost respins ca nefondat, cheltuielile judiciare

rămânând în sarcina statului, iar onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu

s-a plăti din fondul Ministerului Justiției.

Împotriva deciziei

penale nr. 2092 din 13 iunie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 1386/54/2012, a formulat contestație în

anulare A.I., a solicitat anularea hotărârii atacate, invocând în mod generic cazurile

de contestație în anulare prevăzute de art. 386 alin. (1) lit. a) și e) C. proc.

pen.

Examinând în principiu

contestația în anulare, Înalta Curte constată că este inadmisibilă.

Contestația în

anulare este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia sunt remediate erori

ce nu pot fi înlăturate pe alte căi, fiind deci o cale de anulare pentru vicii și

nulități relativ la actele de procedură, ce trebuie folosită numai în cazurile strict

și limitativ prevăzute de lege, cu respectarea termenelor în care titularii acesteia

o pot formula, contribuind astfel la consolidarea principiului stabilității hotărârilor

judecătorești definitive.

Tocmai caracterul

de cale extraordinară a contestației în anulare constituie o garanție că această

cale de atac nu va deveni o posibilitate la îndemâna oricui și oricând de înlăturare

a efectelor pe care trebuie să le producă hotărârile judecătorești definitive.

Potrivit dispozițiilor

art. 386 C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație

în anulare în următoarele cazuri:

- când procedura

de citare a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de

recurs nu a fost îndeplinită conform legii;

- când partea

dovedește că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs a

fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre această

împiedicare;

- când instanța

de recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre

cele prevăzute la art. 10 alin. (1) lit. f)-i)

1

, cu privire la care existau

probe în dosar;

- când împotriva

unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă;

- când, la judecarea

recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanța de recurs, inculpatul prezent

nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 385

14

alin. (1)

1

ori art. 385

16

alin. (1).

Conform dispozițiilor

art. 391 alin. (1) C. proc. pen., contestația în anulare, întemeiată pe dispozițiile

art. 386 lit. a)-c) C. proc. pen., este supusă unei verificări prealabile judecării

în fond a acesteia, astfel că, înainte de a se pronunța asupra cererii de contestație,

instanța este obligată să examineze admisibilitatea în princirjiu a cererii.

În această etapă

procesuală instanța este obligată să examineze dacă cererea introdusă privește o

hotărâre definitivă, dacă este introdusă în termenul prevăzut de art. 388 C. proc.

pen., dacă motivul pe care se întemeiază contestația este unul din cele limitativ

prevăzute de art. 386 C. proc. pen. și dacă în sprijinul contestației s-au depus

ori se invocă dovezi existente la dosar.

Se constată că,

în cauză, contestatorul, deși a menționat în cerere cazurile de contestație în anulare

prevăzute de art. 386 lit. a) și e) C. proc. pen. acestea au fost invocate în mod

formal neindicând în mod expres motivele pe care se sprijină contestația.

Potrivit art.

386 C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație

în anulare în cazurile prevăzute expres de legiuitor la lit. a)-e) din același text.

Având în vedere

că, potrivit art. 391 alin. (2) C. proc. pen., instanța admite în principiu cererea

de contestație în anulare numai dacă îndeplinește condițiile prevăzute de lege (este

făcută în termenul prevăzut de lege, motivele invocate se sprijină pe unul dintre

cazurile prevăzute de art. 386 C. proc. pen., în sprijinul contestației depune ori

invocă dovezi care sunt la dosar), prin interpretarea „per a contrario” rezultă

că în situația în care una sau mai multe dintre aceste condiții nu este îndeplinită,

soluția este respingerea ca inadmisibilă a contestației în anulare.

Față de dispozițiile

legale menționate, Înalta Curte va respinge ca inadmisibilă contestația în anulare

formulată de contestatorul A.I. împotriva deciziei penale nr. 2092 din 13 iunie

2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul

nr. 1386/54/2012, iar în conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen., contestatorul

va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă,

contestația în anulare formulată de contestatorul A.I. împotriva deciziei penale

nr. 2092 din 13 iunie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

penală, pronunțată în Dosarul nr. 1386/54/2012.

Obligă contestatorul

la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

10 septembrie 2012.