ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 38/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 38/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal,

reclamanții H.V., S.G., T.S., P.I., B.I., S.M.M., V.V. au chemat în judecată pe

pârâtul Guvernul României solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va

pronunța în cauză să dispună suspendarea executării H.G. nr. 735 din 21 iulie 2010

pentru recalcularea pensiilor stabilite potrivit legislației privind pensiile

militare de stat, a pensiilor de stat ale polițiștilor și ale funcționarilor

publici cu statut special din sistemul administrației penitenciarelor, conform

Legii nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor.

Pârâtul Guvernul României a formulat

întâmpinare în cauză (filele 27-30 dosar), în care a solicitat respingerea

cererii de suspendare a actului administrativ mai sus indicat și a prezentat în

detaliu argumentele pentru care a considerat că nu sunt îndeplinite condițiile

impuse de art. 14 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată.

Ministerul Administrației și

Internelor a formulat cerere de intervenție în interesul pârâtului (filele

31-35 dosar), în care a cerut respingerea cererii de suspendare.

Intervenientul accesoriu a apreciat

că justifică un interes în formularea acestei cereri, întrucât a avut calitatea

de inițiator al actului administrativ unilateral cu caracter normativ a cărui

suspendare s-a solicitat de către reclamanți.

Aceeași autoritate publică centrală

a invocat, în principal, excepția inadmisibilității cererii pentru

neîndeplinirea procedurii administrative prealabile, reglementate de art. 7

alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată.

În justificarea acestei excepții,

Ministerul Administrației și Internelor a recunoscut că reclamanții au formulat

plângere administrativă prealabilă la data de 12 august 2010, însă, a arătat că

aceștia au investit instanța de contencios administrativ cu prezenta cerere

fără a aștepta ca autoritatea publică să răspundă la recursul administrativ sau

îndeplinirea termenului legal prevăzut de art. 8 din Legea nr. 554/2004,

modificată.

În subsidiar, intervenientul

accesoriu a reiterat considerentele de fapt și de drept expuse de emitentul

actului administrativ atacat în întâmpinare, care determină netemeinicia

cererii reclamanților.

La termenul de judecată din data de

21 septembrie 2010, Curtea a admis în principiu cererea de intervenție în

interesul pârâtului formulată de Ministerul Administrației și Internelor, în

raport de dispozițiile art. 52 C. proc. civ.

Curtea de Apel Cluj, secția comercială,

de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 338 din 28 septembrie 2010,

a respins excepția inadmisibilității cererii reclamanților H.V., S.G., T.S., P.I.,

B.I., S.M.M., V.V. în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, a admis cererea

reclamanților, a respins cererea de intervenție în interesul pârâtului

formulată de intervenientul Ministerul Administrației și Internelor, a dispus

suspendarea executării H.G. nr. 735 din 21 iulie 2010 pentru recalcularea

pensiilor stabilite potrivit legislației privind pensiile militare de stat, a

pensiilor de stat ale polițiștilor și ale funcționarilor publici cu statut

special din sistemul administrației penitenciarelor, conform Legii nr. 119/2010

privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, până la pronunțarea

instanței de fond.

Pentru a pronunța o asemenea

soluție, prima instanță a reținut următoarele:

reprezintă H.G. nr. 735 din 21 iulie 2010, iar temeiul juridic al acesteia este

art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată.

Reclamanții au făcut dovada

îndeplinirii procedurii administrative prealabile, prin anexarea acesteia la

cererea de chemare în judecată, cu respectarea art. 12 din legea mai sus

arătată.

Recursul administrativ a fost înaintat

prin poștă Guvernului României la data de 13 august 2010 (fila 13 dosar), iar

emitentul actului aflat în litigiu nu a procedat la revocarea acestuia, motiv

pentru care reclamanții au formulat prezenta cerere de chemare în judecată.

Pe fondul cauzei, prima instanță a

apreciat că sunt întrunite condițiile impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004,

modificată, pentru a se putea dispune suspendarea executării H.G. nr. 735 din

21 iulie 2010: cazul bine justificat și paguba iminentă.

În concepția curții de apel,

argumentul juridic aparent valabil, care justifică îndeplinirea condiției

cazului bine justificat, rezidă în împrejurările de fapt și de drept expuse în

cauză de către reclamanți, care sunt de natură să inducă o îndoială serioasă în

privința legalității actului administrativ. În plus, reclamanții au arătat

abuzul autorității publice pârâte, atitudinea acesteia, diligențele depuse de

aceștia și efectele posibile și previzibile ale executării actului

administrativ.

În mod concret, instanța de fond a

constatat că reclamanții au criticat H.G. nr. 735 din 21 iulie 2010, cu

motivarea că acest act administrativ unilateral cu caracter normativ cuprinde

dispoziții care exced celor ale Legii nr. 119/2010, menționând în acest sens

obligația depunerii cererilor de recalculare a pensiilor, precum și a

documentelor doveditoare privind veniturile realizate (spre exemplificare,

instanța a reținut art. 10 alin. (2), art. 2 alin. (3) și (4), art. 6 alin. (2)

și (4) din H.G. nr. 735 din 21 iulie 2010).

Analizând în aparență Legea nr.

119/2010, prima instanță a observat că aceasta nu conține dispoziții care să

oblige particularul să depună cerere de recalculare a pensiei, să solicite și

să depună documente doveditoare privind veniturile realizate sau în baza cărora

să fie obligați să suporte vreo consecință ca urmare a neefectuării de către

aceștia a demersurilor prevăzute în actul normativ.

De asemenea, Curtea de apel a

reținut faptul că nici prevederile Legii nr. 19/2000 nu impun o astfel de

obligație, ci sugerează doar posibilitatea beneficiarilor de a-și dovedi cu

înscrisuri stagiile de cotizare.

Prima instanță a apreciat faptul că,

în speță, este îndeplinită și condiția prevenirii unei pagube iminente, în

sensul art. 2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004, modificată.

În argumentarea acestui punct de

vedere, judecătorul fondului a arătat că recalcularea pensiilor stabilite

potrivit prevederilor legilor cu caracter special, cuvenite sau aflate în

plată, precum și determinarea punctajului mediu anual și a cuantumului fiecărei

pensii sunt reglementate de Legea nr. 119/2010.

H.G. nr. 735 din 21 iulie 2010 face

pentru prima oară referiri la situația în care beneficiarii pensiilor în

discuție nu depun cereri de recalculare și documente doveditoare, caz în care

se va proceda în mod discriminatoriu la determinarea punctajului mediu anual pe

baza salariului mediu brut pe economie din perioadele respective.

Starea de fapt anterior prezentată a

fost considerată de prima instanță de natură a crea un dezechilibru între

interesul general și imperativul protecției drepturilor fundamentale ale

persoanei, dezechilibru care există ori de câte ori, prin diminuarea

drepturilor patrimoniale, persoana trebuie să suporte o sarcină excesivă și

disproporționată.

În acest sens, Curtea de apel a

făcut trimitere la hotărârea BUCHEN contra Cehiei pronunțată de instanța de la

Strasbourg, care stabilește că dreptul la pensie poate fi asimilat unui drept

de proprietate.

În aceeași ordine de idei, prima

instanță a amintit și cauza Kjartan Asmundsson contra Islandei din 2004, precum

și cauza Moskal din 2009, în care s-a pus problema încălcării art. 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În susținerea caracterului iminent

al pagubei, judecătorul fondului a nominalizat prevederile art. 1 din H.G. nr.

735 din 21 iulie 2010, în condițiile în care acest act administrativ a intrat

în vigoare la data de 29 iulie 2010, iar pensiile recalculate în perioada de 5

luni reglementată de act vor intra în plată începând cu luna ianuarie 2011.

Pentru toate aceste considerente de

fapt și de drept, prima instanță a reținut pe de o parte că, la nivel de

aparență, actul administrativ normativ supus suspendării nu îndeplinește

condițiile de fond și de formă ale actului ce se impunea a fi emis, iar pe de

altă parte iminența prejudiciului este previzibilă, așa încât sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată,

pentru a se putea dispune admiterea acțiunii reclamanților.

Împotriva acestei sentințe au

declarat recurs pârâtul Guvernul României și intervenientul accesoriu

Ministerul Administrației și Internelor, care au solicitat admiterea

recursurilor, modificarea sa, în sensul respingerii acțiunii reclamanților ca

neîntemeiată.

În motivarea căii de atac, încadrată

în drept în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul Guvernul

României a susținut faptul că sentința contestată este pronunțată cu aplicarea

greșită a legii, respectiv, a dispozițiilor art. 14 din Legea contenciosului

administrativ.

În dezvoltarea acestui motiv de

recurs, au fost formulate de către recurentul Guvernul României următoarele

critici de nelegalitate cu privire la hotărârea judecătorească atacată:

Raționamentul instanței de fond, în

sensul că H.G. nr. 735 din 21 iulie 2010 încalcă prevederile art. 161, art. 164

și art. 167 alin. (2) din Legea nr. 19/2000 prin faptul că impune în sarcina

persoanelor fizice aflate sub incidența sa obligația de a formula cereri de

recalculare a pensiilor și de a depune acte doveditoare în ceea ce privește veniturile

obținute în perioadele care constituie stagii de cotizare, este eronat,

întrucât pornește de la o premisă falsă.

În sprijinul acestei idei,

recurentul amintește dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 119/2010,

potrivit cărora pensiile foștilor militari devin pensii în înțelesul Legii nr.

19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări

sociale.

În plus, recurentul susține că

recalcularea pensiilor aflate în discuție are loc în temeiul Legii nr. 19/2000,

cu modificările și completările ulterioare, astfel cum dispune în mod imperativ

art. 3 alin. (1) din Legea nr. 119/2010: „Pensiile prevăzute la art. 1,

stabilite potrivit prevederilor legilor cu caracter special, cuvenite sau

aflate în plată, se recalculează prin determinarea punctajului mediu anual și a

cuantumului fiecărei pensii, utilizând algoritmul de calcul prevăzut de Legea

nr. 19/2000, cu modificările și completările ulterioare.”

Ca atare, recurentul arată că

recalcularea pensiilor reclamanților se face prin efectul Legii nr. 119/2010 și

este obligatorie în toate cazurile prevăzute la art. 1 din acest act normativ,

iar nu facultativă și lăsată la latitudinea beneficiarilor, astfel cum reține

prima instanță, care apreciază că H.G. nr. 735 din 21 iulie 2010 le-ar impune

acestora să solicite această recalculare, prin adăugare la lege.

În plus, recurentul precizează

faptul că, la termenele prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 119/2010,

recalcularea pensiilor stabilite pe baza legislației anterioare, care devin

pensii în înțelesul Legii nr. 19/2000, trebuie să-și producă efectele.

În altă ordine de idei, recurentul

Guvernul României menționează faptul că Legea nr. 119/2010 nu reglementează

pentru prima dată procedura de recalculare a pensiilor, această problemă fiind

lăsată pe seama metodologiei, astfel cum se prevede la art. 3 alin. (3) din

legea anterior individualizată.

În acest sens, recurentul face

trimitere la dispozițiile art. 2 alin. (3) din H.G. nr. 735 din 21 iulie 2010 și

arată că soluția adoptată este firească, întrucât pensiile militare de stat

erau stabilite în funcție de vechimea în serviciu. Spre deosebire de acestea

din urmă, pensiile din sistemul public de pensii se stabilesc prin determinarea

punctajului mediu anual în raport de stagiul de cotizare, iar ca regulă,

constituie stagiu de cotizare perioadele în care persoanele au plătit

contribuții de asigurări sociale. Ca atare, trebuie dovedită realizarea unor

venituri pentru care s-au plătit asemenea contribuții.

De asemenea, recurentul Guvernul

României precizează că, și în situația în care nu se solicită și nu se depun

documentele doveditoare necesare stabilirii punctajelor medii anuale, din care

să reiasă veniturile realizate lunar, art. 5 alin. (4) din Legea nr. 119/2010

precizează în mod expres că „în cazul pensiilor prevăzute la alin. (1), pentru

perioadele care constituie stagiu de cotizare și pentru care nu pot fi dovedite

venituri de natură salarială, la determinarea punctajului mediu anual se

utilizează salariul mediu brut pe economie din perioadele respective.”

În concepția aceluiași recurent,

aceste documente sunt cerute doar în completarea datelor din dosarele de pensie

deja existente.

Totodată, recurentul susține că

dispozițiile art. 6 alin. (4) din H.G. nr. 735/2010 reiau modalitatea de calcul

prevăzută de art. 5 alin. (4) din Legea nr. 119/2010, în sensul arătat

anterior.

Pe aspectul analizat, recurentul

concluzionează că nu este vorba despre o „sancțiune” pentru neîndeplinirea unei

obligații, ci despre o modalitate de calcul stabilită prin lege, care devine

aplicabilă numai în situația în care pentru anumite perioade de cotizare nu pot

fi dovedite venituri de natură salarială și reprezintă o garanție din partea

statului a minimului pensiei de care vor beneficia foștii militari.

Pe de altă parte, recurentul

Guvernul României arată că, pornind de la prevederile art. 161 alin. (2) din

Legea nr. 19/2000, beneficiarii recalculării pensiilor în temeiul Legii nr.

119/2010 au un regim mai favorabil decât asigurații din sistemul public de

pensii deoarece, în cazul în care nu sunt dovedite drepturile salariale,

punctajul mediu anual se raportează nu la salariul minim pe țară, ci la

salariul mediu brut pe economie din perioadele respective.

În optica recurentului-pârât, în

speță, nu s-a dovedit existența cazului bine justificat, în sensul art. 2 alin.

(1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată.

Mai precis, recurentul-pârât susține

că nu s-au probat împrejurările obiective care creează o îndoială serioasă cu

privire la legalitatea actului criticat și că prima instanță, pentru a reține

cazul bine justificat, se bazează pe afirmația că prin actul atacat se

„sugerează” obligativitatea depunerii de către beneficiari a cererilor de

recalculare a pensiilor.

O altă critică formulată de recurent

se referă la neîndeplinirea cerinței pagubei iminente, în condițiile în care

plata pensiilor recalculate se va face începând cu luna ianuarie 2011, conform

art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 119/2010.

În calea extraordinară de atac,

recurentul Ministerul Administrației și Internelor a formulat critici de

nelegalitate, care pot fi subsumate motivelor de recurs prevăzute de art. 304

pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În ceea ce privește primul motiv de

recurs, intervenientul accesoriu a arătat faptul că hotărârea instanței de fond

nu respectă cerințele art. 261 pct. 5 C. proc. civ., întrucât se bazează pe

considerente pur teoretice, principial valabile, dar nesusținute de un

probatoriu adecvat.

În opinia recurentului-intervenient,

judecătorul fondului cauzei a invocat în considerentele hotărârii sale spețe

care s-au aflat pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului, fără nicio

legătură cu cererea de chemare în judecată.

În dezvoltarea motivului de recurs

reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul Ministerul Administrației

și Internelor a expus unele considerente de ordin doctrinar și a arătat că

prima instanță a prejudecat fondul cauzei, cu ocazia analizării existenței

cazului bine justificat.

În concepția

recurentului-intervenient, în speță, pentru stabilirea existenței primei

condiții impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004, modificată, trebuia avută în

vedere situația celor care solicită suspendarea actului administrativ litigios,

iar nu eventualele vicii ale respectivului act, întrucât acestea din urmă

trebuie analizate de instanța investită cu cererea de anulare.

În concluzie, același recurent

consideră că nu sunt îndeplinite cerințele impuse de art. 14 din legea anterior

indicată pentru a se putea dispune suspendarea efectelor H.G. nr. 735 din 21

iulie 2010.

Intimații-reclamanți au formulat

întâmpinare în care au invocat excepția lipsei de obiect a recursurilor, în

raport de prevederile art. 15 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, modificată, și

de împrejurarea că, prin sentința nr. 443 din 23 noiembrie 2010 pronunțată în

dosarul nr. 1510/33/2010, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, a anulat dispozițiile art. 2 alin. (2), (3), (4), (6)

și (7), ale art. 6 alin. (1), (2) și (4) și ale art. 10 alin. (2) din H.G. nr.

735 din 21 iulie 2010.

De asemenea, intimații-reclamanți au

solicitat respingerea recursurilor formulate în cauză ca nefondate și au

reiterat susținerile existente în cererea de chemare în judecată (a se vedea

filele 35-37 dosar recurs).

În speță, au formulat cereri de

intervenție în interesul intimaților-reclamanți Sindicatul Cadrelor Militare

Disponibilizate (S.C.M.D.) și Asociația Națională a Cadrelor Militare în

Rezervă și Retragere „Alexandru Ioan Cuza” – Filiala sector 5 București.

Petentul Sindicatul Cadrelor

Militare Disponibilizate (S.C.M.D.) arată că are interes în formularea cererii

de intervenție, întrucât este o organizație cu personalitate juridică, care

reunește cadrele militare în rezervă, disponibilizate conform O.G. nr. 7/1998

și a altor acte normative, precum și alte cadre militare în rezervă și în

retragere, care aderă la statutul, scopul și obiectivele sindicatului.

În același sens, petentul a amintit

prevederile art. 6 lit. c) din Statutul său, potrivit cărora S.C.M.D. are ca

scop principal și pe acela de a asigura respectarea drepturilor fundamentale

ale cadrelor militare disponibilizate, în rezervă sau în retragere, în rândul

cărora se situează și dreptul la pensie militară decentă, în raport cu munca

depusă, greutățile, privațiunile, riscurile, sacrificiile personale și

familiale suportate în cariera militară.

Totodată, în conformitate cu art. 7

lit. d) din Statut, pentru înfăptuirea scopurilor sale, S.C.M.D. va sesiza

organele de justiție cu privire la activitățile persoanelor juridice sau fizice

în caz de încălcare a drepturilor membrilor de sindicat.

Petentul arată că demersul său

juridic se justifică și din perspectiva faptului că hotărârea recurată în

prezenta cauză produce efecte erga omnes, astfel încât este opozabilă membrilor

S.C.M.D.

În ceea ce privește recursul

declarat de pârâtul Guvernul României, petentul S.C.M.D. susține că acesta a

devenit ineficient, deoarece în cauză sunt aplicabile dispozițiile speciale

cuprinse în art. 15 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, modificată.

De asemenea, petentul arată faptul

că, ulterior pronunțării hotărârii judecătorești recurate, a fost dată sentința

nr. 443 din 23 noiembrie 2010 prin care Curtea de Apel Cluj, secția comercială,

de contencios administrativ și fiscal, a anulat dispozițiile art. 2 alin. (2), (3),

(4), (6) și (7), ale art. 6 alin. (1), (2) și (4) și ale art. 10 alin. (2) din

H.G. nr. 735 din 21 iulie 2010.

În concluzie, în opinia S.C.M.D.,

recursul pârâtului Guvernul României este nefondat, întrucât suspendarea

executării actului administrativ atacat s-a prelungit de drept până la

soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei privind anularea actului.

În plus, S.C.M.D. opinează în sensul

că H.G. nr. 735 din 21 iulie 2010 este un act administrativ unilateral cu

caracter normativ, motiv pentru care se impune suspendarea executării pentru

toate categoriile de persoane pe care le vizează, pentru ca măsura întreruperii

executării să nu conducă la situații de tratament juridic diferențiat, mai cu

seamă în ipoteza admiterii acțiunii de fond și anulării ulterioare a actului

administrativ litigios.

În altă ordine de idei, petentul

S.C.M.D. reiterează susținerile intimaților-reclamanți cuprinse în cererea de

chemare în judecată (filele 22-28 dosar recurs).

Petenta Asociația Națională a

Cadrelor Militare în Rezervă și Retragere „Alexandru Ioan Cuza” – Filiala

sector 5 București consideră că recursul declarat de pârâtul Guvernul României

este nefondat, pentru aceleași considerente expuse și de petentul S.C.M.D.

(filele 48-53 dosar recurs).

La termenul de judecată din data de

7 ianuarie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, având în vedere

susținerile părților și a petenților, precum și prevederile art. 51 și art. 52 C.

proc. civ., a admis în principiu cererile de intervenție în interesul intimaților-reclamanți

formulate de S.C.M.D. și de Asociația Națională a Cadrelor Militare în Rezervă

și Retragere „Alexandru Ioan Cuza” – Filiala sector 5 București.

De asemenea, la același termen de

judecată, instanța de control judiciar a respins excepția lipsei de obiect a

cererilor de recurs, cu motivarea că acestea au ca obiect sentința nr. 338 din

28 septembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal.

În plus, aceeași instanță a respins

și excepția lipsei de obiect a prezentei cereri de suspendare, în raport de

dispozițiile art. 15 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, modificată.

Analizând sentința atacată, în

raport de criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304

1

C.

proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursurile declarate de Guvernul

României și Ministerul Administrației și Internelor sunt nefondate pentru

considerentele care vor fi expuse în continuare.

Instanța de control judiciar

constată că, în speță, nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art.

304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii:

prima instanță a reținut corect situația de fapt, având în vedere materialul

probator administrat în cauză, și a realizat o încadrare juridică adecvată.

În speță, este nefondat motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care se referă la cazul în

care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când aceasta

cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

În dreptul intern, nemotivarea

hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația

statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat

de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, conform jurisprudenței

instanței de la Strasbourg, noțiunea de proces echitabil presupune ca o

instanță internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat

totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse și nu doar să

reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare.

Pe de altă parte, dreptul la un

proces echitabil include, printre altele, dreptul părților de a prezenta

observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.

Întrucât Convenția Europeană a

Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau

iluzorii, ci drepturi concrete și efective, dreptul aflat în discuție nu poate

fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real

„ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanța sesizată.

Cu alte cuvinte, art. 6 paragraful 1

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina

instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al

argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le

aprecia pertinența.

Înalta Curte apreciază că motivarea

hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în

scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să

respingă o cerere de chemare în judecată.

Respectarea acestei cerințe a

motivării actului jurisdicțional aflat în calea extraordinară de atac a

recursului s-a analizat în raport de motivele prezentate în acțiunea dedusă

judecății și de argumentele aduse în apărare de partea adversă.

În speța de față, instanța de

control judiciar consideră că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse

de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât prima instanță a expus în

mod corespunzător argumentele care au determinat formarea convingerii sale.

Mai precis, judecătorul fondului

cauzei a prezentat în cuprinsul hotărârii toate elementele care l-au condus la

concluzia necesității suspendării efectelor H.G. nr. 735 din 21 iulie 2010.

Într-adevăr, este corectă afirmația

recurentului Ministerul Administrației și Internelor, în sensul că prima

instanță a realizat o serie de considerații de ordin teoretic cu privire la

instituția suspendării actului administrativ, însă, aceasta și-a justificat

ulterior soluția pronunțată, din perspectiva îndeplinirii condițiilor de

admisibilitate, impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004, modificată, prin

raportare la situația factuală existentă în speță, care rezultă din conținutul

actului administrativ litigios.

În același timp, Înalta Curte

apreciază că jurisprudența Curții de la Strasbourg, individualizată în sentința

atacată, prezintă relevanță juridică pentru cauza de față, contrar susținerilor

recurentului Ministerul Administrației și Internelor.

Nici criticile subsumate motivului

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocate în ambele cereri

de recurs, nu sunt fondate, pentru motivele care vor fi expuse în continuare.

Prin cererea dedusă judecății, s-a

solicitat suspendarea executării H.G. nr. 735 din 21 iulie 2010 pentru

recalcularea pensiilor stabilite potrivit legislației privind pensiile militare

de stat, a pensiilor de stat ale polițiștilor și ale funcționarilor publici cu

statut special din sistemul administrației penitenciarelor, conform Legii nr.

119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor (publicată în M.Of.,

Partea I nr. 527 din 28 iulie 2010).

Soluția la care a ajuns instanța de

control judiciar va fi argumentată dintr-o dublă perspectivă:

Din punctul de vedere al

îndeplinirii condițiilor de admisibilitate a cererii de suspendare a actului

administrativ, prin raportare la art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

modificată.

Potrivit dispoziției legale anterior

arătate, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente,

după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul

sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară

instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ

unilateral până la pronunțarea instanței de fond.

După cum se cunoaște, suspendarea

actelor juridice reprezintă operațiunea de întrerupere vremelnică a efectelor

acestora, ca și cum actul dispare din circuitul juridic, deși, formal-juridic,

el există.

Mai este de observat că suspendarea

executării actelor administrative constituie un instrument procedural eficient

pus la dispoziția autorității emitente sau a instanței de judecată în vederea

respectării principiului legalității: atâta timp cât autoritatea publică sau

judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a

actului administrativ contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-și

producă efectele asupra celor vizați.

În plus, instituția juridică

analizată trebuie să ofere cetățeanului o protecție adecvată împotriva

arbitrariului, ceea ce realizează și Legea nr. 554/2004, modificată.

Legiuitorul național a fost obligat

să găsească criterii pertinente pentru suspendarea executării actelor

administrative până la clarificarea exactă a gradului de conformare a acestora

cu normele juridice aplicabile în speță. Măsura cu caracter provizoriu anterior

individualizată determină punerea în balanță a interesului social cu cel

personal, preeminența unuia dintre ele fiind subsumată principiului

legalității.

De altfel, trebuie semnalat faptul

că, la nivel european, există preocupări în domeniu. Cu titlu exemplificativ,

amintim Recomandarea nr. R (89) 8 adoptată de Comitetul de Miniștri din cadrul

Consiliului Europei la data de 13 septembrie 1989, referitoare la protecția

jurisdicțională provizorie în materie administrativă. Aceasta din urmă a

apreciat că este de dorit să se asigure persoanelor o protecție jurisdicțională

provizorie, fără a se recunoaște, însă, eficacitatea necesară acțiunii

administrative.

De asemenea, Recomandarea anterior

arătată a reținut faptul că autoritățile administrative acționează în numeroase

domenii și că activitățile lor sunt de natură să afecteze drepturile, libertățile

și interesele persoanelor. Mai mult, același act european a statuat că

executarea imediată și integrală a actelor administrative contestate sau

susceptibile de a fi atacate poate cauza persoanelor, în anumite circumstanțe,

un prejudiciu ireparabil, pe care echitatea îl impune să fie evitat, în măsura

posibilului.

Conform Recomandării aflate în

discuție, autoritatea jurisdicțională chemată să decidă măsuri de protecție

provizorie trebuie să ia în apreciere ansamblul circumstanțelor și intereselor

prezente; asemenea măsuri pot fi acordate în special în situația în care

executarea actului administrativ este de natură să producă pagube grave,

dificil de reparat și în cazul în care există un argument juridic aparent

valabil referitor la nelegalitatea respectivului act.

Pe de altă parte, se impune a fi

făcută precizarea, realizată și de către prima instanță, că actul administrativ

se bucură de prezumția de legalitate care, la rândul său, se bazează pe

prezumția de autenticitate (actul emană de la cine se afirmă că emană) și pe

prezumția de veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod real a decis

autoritatea emitentă).

De aici, rezultă principiul

executării din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este el însuși

titlu executoriu.

Cu alte cuvinte, a nu executa actele

administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa

legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică, într-un stat de

drept și o democrație constituțională.

Din acest motiv, suspendarea

efectelor actelor administrative reprezintă o situație de excepție, la care

judecătorul de contencios administrativ poate să recurgă atunci când sunt

îndeplinite condițiile impuse de Legea nr. 554/2004.

De altfel, în cadrul activității de

organizare a executării și de executare în concret a legii, autoritățile

publice emit acte juridice cu scopul de a modifica ordinea juridică existentă,

folosind prerogative de putere publică, iar actele administrative se adresează

persoanelor fizice sau juridice, care au obligația punerii lor în executare.

Cert este că trebuie asigurat un

anumit echilibru în procesul executării din oficiu a actelor administrative,

precum și anumite garanții de echitate pentru cetățeni, întrucât activitățile

administrative nu pot fi discreționare în ceea ce privește alegerea formelor de

executare.

Pe cale de consecință, administrația

este legată în mod necesar de drept, iar procedura administrativă care vizează

executarea din oficiu a actelor administrative nu poate fi lăsată în afara

dreptului.

În altă ordine de idei, din

lecturarea art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, rezultă că,

pentru a se dispune suspendarea actului administrativ, trebuie îndeplinite

cumulativ următoarele condiții: existența unui act administrativ, parcurgerea

procedurii administrative prealabile, prezența unui caz bine justificat și

prevenirea unei pagube iminente.

Așadar, o primă cerință pentru a

interveni această măsură excepțională de întrerupere a efectelor unui act

administrativ este aceea de a fi în prezența unui asemenea act.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c)

din actul normativ mai sus citat, prin noțiunea de act administrativ se

înțelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o

autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării

executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică

sau stinge raporturi juridice.

După criteriul întinderii efectelor

juridice pe care le produc, actele administrative se pot clasifica în acte

administrative normative și acte administrative individuale.

Actele administrative normative

cuprind reglementări de principiu cu caracter obligatoriu, formulate în

abstract, în vederea aplicării la un număr nedeterminat de persoane.

Actele administrative individuale

sunt manifestări de voință care creează, modifică, desființează drepturi și

obligații în beneficiul sau sarcina uneia sau mai multor persoane dinainte

determinate.

În speța de față, în mod

indiscutabil, H.G. nr. 735 din 21 iulie 2010 este un act administrativ

unilateral cu caracter normativ, avându-se în vedere conținutul său, care se

referă la metodologia de recalculare a pensiilor stabilite potrivit legislației

privind pensiile militare de stat, a pensiilor de stat ale polițiștilor și ale

funcționarilor publici cu statut special din sistemul administrației

penitenciarelor, conform Legii nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în

domeniul pensiilor.

În raport de cele amintite anterior,

H.G. nr. 735 din 21 iulie 2010 produce efecte erga omnes, cu alte cuvinte, se

referă la toate persoanele aflate sub incidența sa: foștii militari, polițiști,

funcționari publici cu statut special din sistemul administrației

penitenciarelor, pentru care se dispune recalcularea pensiilor.

Relevant pentru problema aflată în

discuție este și raportul de subordonare a unei hotărâri de Guvern față de

legea în aplicarea căreia a fost emisă, potrivit art. 108 alin. (2) din

Constituție.

De asemenea, în speță, a fost

îndeplinită condiția procedurală a recursului administrativ prealabil, impusă

de art. 7 din Legea nr. 554/2004, modificată, aspect necontestat în prezenta

cale extraordinară de atac.

Ca atare, soluția primei instanțe de

respingere a excepției inadmisibilității cererii de suspendare este legală.

Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din

Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007, cazurile bine

justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care

sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului

administrativ.

Datorită recentei modificări

legislative pe materia analizată, se poate aprecia că reglementarea în discuție

îndeplinește cerința de accesibilitate și previzibilitate, menită să reducă

riscul de subiectivitate și de arbitrar.

O asemenea adaptare de ordin

procedural la exigențele juridice europene era indispensabilă față de

împrejurarea că, în numeroase cazuri, statele au fost conduse spre modificarea

ordinii lor juridice, ca efect al aplicării Recomandărilor Consiliului Europei,

precum și a normelor comunitare.

La modul concret, conform

legislației naționale, condiția existenței unui caz bine justificat este

îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile

cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.

Altfel spus, pentru a interveni

suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un

indiciu temeinic de nelegalitate.

În acest context, trebuie subliniat

faptul că principiul legalității activității administrative presupune atât ca

autoritățile administrative să nu eludeze dispozițiile legale, cât și ca toate

deciziile acestora să se întemeieze pe lege. El impune, în egală măsură, ca

respectarea acestor exigențe de către autorități să fie în mod efectiv

asigurată.

În doctrina de drept administrativ,

se susține că principiul legalității impune trei reguli: existența unei baze

legale, obligația de a respecta regulile care reglementează activitatea

administrației, precum și obligația de a respecta legile generale, fiind vorba

de legile care nu sunt adoptate pentru a guverna activitatea administrației,

dar care trebuie avute în vedere de către autoritate pentru că ele privesc alte

interese pe care trebuie să le ocrotească administrația.

Prin urmare, principiul legalității

implică, pe de o parte, faptul că administrația trebuie să respecte ierarhia

normelor, iar pe de altă parte, faptul că aceasta nu poate acționa dacă nu este

„abilitată” de o regulă de drept. Această abilitare privește competența

autorității administrative de a emite un act administrativ.

Respectarea principiului legalității

impune posibilitatea ca actele administrative nelegale să poată fi revocate

întrucât, în caz contrar, judecătorul poate proceda la anularea lor.

Pentru consolidarea principiului

legalității, apreciat ca un adevărat postulat constituțional, sunt necesare

reguli sistematizate, clare și coerente, care să guverneze activitatea

autorităților administrative.

După cum au subliniat în mod

constant teoreticienii și practicienii dreptului european, legalitatea este

unul din elementele dreptului la buna administrare.

În sistemul juridic românesc, acest

principiu este reglementat în art. 1 alin. (5) și art. 16 alin. (2) din

Constituție. Astfel, primul text constituțional precizează faptul că, în

România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este

obligatorie. Pe de altă parte, al doilea text cuprins în Legea fundamentală

arată că nimeni nu este mai presus de lege.

În speța de față, Înalta Curte

constată că suntem în prezența unui caz bine justificat.

Aspectele care fundamentează ideea

unei îndoieli serioase cu privire la legalitatea actului administrativ

solicitat a fi suspendat sunt legate de aparenta încălcare a dispozițiilor

Legii nr. 119/2010, în a cărei aplicare a fost dată H.G. nr. 735 din 21 iulie 2010.

Așa cum în mod corect a reținut

prima instanță, la o analiză în aparență a Legii nr. 119/2010, se observă că ea

nu conține dispoziții care să oblige pensionarii să depună cereri de

recalculare a pensiei, să solicite și să depună acte doveditoare privind

veniturile realizate sau în temeiul cărora să fie obligați să suporte vreo

consecință, ca urmare a neefectuării de către aceștia a demersurilor prevăzute

în actul normativ. La rândul său, nici dispozițiile Legii nr. 19/2000 nu impun

o asemenea obligație, ci se referă doar la posibilitatea beneficiarilor săi de

a-și dovedi, în situațiile prezentate în reglementare, cu înscrisuri probatorii

stagiile de cotizare.

Cu toate acestea, art. 2 alin. (3)

și (4), art. 6 alin. (2) și art. 10 alin. (2) din H.G. nr. 735 din 21 iulie 2010

obligă pensionarii aflați sub incidența sa să solicite documentele necesare

recalculării pensiilor și să depună cererile de recalculare și actele

doveditoare privind veniturile obținute.

O altă observație care se impune a

fi făcută este aceea că toate criticile formulate de recurentul Guvernul

României cu privire la condiția cazului bine justificat vizează fondul cauzei,

ceea ce excede controlului ce poate fi făcut de Înalta Curte investită să

analizeze legalitatea unei sentințe care s-a pronunțat pe o cerere de

suspendare a unui act administrativ.

Pe de altă parte, instanța de

control judiciar apreciază că nu poate primi nici critica formulată de

recurentul Ministerul Administrației și Internelor, în sensul că prima

instanță, prin analiza îndeplinirii condiției cazului bine justificat, a

prejudecat fondul cauzei, în raport de cele expuse mai sus.

În plus, Înalta Curte apreciază că

este nefondată și critica formulată de același recurent-intervenient, în sensul

că trebuia avută în vedere situația celor care solicită suspendarea actului

administrativ litigios, iar nu eventualele vicii ale respectivului act,

întrucât acestea din urmă trebuie analizate de instanța investită cu cererea de

anulare.

Pe acest aspect, instanța de control

judiciar are în vedere faptul că H.G. nr. 735 din 21 iulie 2010 – act

administrativ unilateral cu caracter normativ - produce efecte erga omnes, ca

și sentința recurată.

În altă ordine de idei, un argument

suplimentar care pledează pentru aparenta nelegalitate a actului administrativ

litigios este faptul că, prin sentința nr. 443 din 23 noiembrie 2010 pronunțată

în dosarul nr. 1510/33/2010, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, a anulat dispozițiile art. 2 alin. (2), (3), (4), (6)

și (7), ale art. 6 alin. (1), (2) și (4) și ale art. 10 alin. (2) din H.G. nr.

735 din 21 iulie 2010 (a se vedea filele 60-68 dosar recurs).

În speță, este îndeplinită și

condiția prevenirii pagubei iminente, impusă de art. 14 alin. (1) din Legea nr.

554/2004, modificată.

Astfel, conform art. 2 alin. (1)

lit. ș) din legea în discuție, paguba iminentă reprezintă prejudiciul material

viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a

funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Așadar, paguba iminentă presupune o

anumită urgență pentru a opera suspendarea efectelor unui act administrativ.

Putem aprecia că există urgență

atunci când executarea actului administrativ aduce o atingere gravă și imediată

unui interes public, situației reclamantului sau intereselor pe care acesta

înțelege să le apere.

Revine judecătorului de contencios

administrativ, investit cu soluționarea unei cereri de suspendare, să aprecieze

în mod concret, având în vedere argumentele prezentate de reclamant, dacă

efectele actului aflat în discuție sunt de natură să justifice urgența. Aceasta

din urmă poate justifica măsura provizorie a suspendării executării unui act

administrativ, fără ca ea să aducă atingere hotărârii judecătorești ce urmează

a se pronunța cu privire la cererea de anulare a actului.

În speța de față, Înalta Curte

apreciază că este corectă concluzia primei instanțe, în sensul că H.G. nr. 735

din 21 iulie 2010 creează o situație discriminatorie prin determinarea

punctajului mediu anual pe baza salariului mediu brut pe economie din

perioadele pentru care beneficiarii pensiilor nu au depus cereri de recalculare

și documente doveditoare.

În plus, după cum s-a evidențiat și

de către judecătorul fondului, pentru prima dată, actul administrativ cu

caracter normativ prevede o asemenea modalitate de calcul a drepturilor de

pensie.

Ca atare, Înalta Curte reține că

actul administrativ aflat în litigiu determină o situație care nu are o

justificare obiectivă și rezonabilă, în sensul art. 14 din C.E.D.O.

Într-adevăr, situația de fapt

generată în urma adoptării H.G. nr. 735 din 21 iulie 2010 este de natură să

creeze un dezechilibru între interesul general și obligația protejării

drepturilor fundamentale ale cetățeanului. Cu alte cuvinte, există un

dezechilibru atunci când se diminuează drepturile patrimoniale, motiv pentru

care persoana trebuie să suporte o sarcină excesivă și disproporționată.

De asemenea, trebuie reamintit

faptul că instanța europeană a drepturilor omului a decis în mod constant că

noțiunea de „bun”, ca obiect al dreptului de proprietate, consacrat și protejat

de art. 1 paragraful 1 din Primul Protocol Adițional al C.E.D.O., include orice

interes al unei persoane de drept privat care are o valoare economică, astfel

încât dreptul la pensie poate fi asimilat unui drept de proprietate.

Prin dispoziția referitoare la

obligarea pensionarilor de a depune cereri de recalculare a pensiilor și a

documentelor doveditoare ale veniturilor pe care le-au dobândit în decursul

carierei, se realizează o ingerință în dreptul lor la respectarea bunului,

reprezentat de pensie.

Pe de altă parte, caracterul iminent

al prejudiciului suportat de persoanele aflate sub incidența H.G. nr. 735 din

21 iulie 2010 rezultă și din prevederile art. 1 din actul administrativ

normativ, care statuează că pensiile prevăzute la art. 1 lit. a) și b) din

Legea nr. 119/2010 pentru stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor,

cuvenite sau aflate în plată, se recalculează conform algoritmului de calcul

utilizat de Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte

drepturi de asigurări sociale, cu modificările și completările ulterioare,

într-o perioadă de 5 luni de la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri.

Textul normativ mai sus citat

trebuie corelat cu faptul că H.G. nr. 735 din 21 iulie 2010 a intrat în vigoare

la data de 29 iulie 2010, iar pensiile recalculate în temeiul procedurii

reglementate de aceasta, în termenul de 5 luni, au intrat în plată din luna

ianuarie 2011.

Din cele anterior expuse, rezultă cu

evidență faptul că există o pagubă iminentă, în sensul art. 2 alin. (1) lit. ș)

din Legea contenciosului administrativ.

Din punctul de vedere al

îndeplinirii cerințelor impuse de art. 15 alin. (4) din Legea nr. 554/2004,

modificată prin Legea nr. 262/2007, Înalta Curte reține următoarele:

Conform dispoziției legale amintite

mai sus, în ipoteza admiterii acțiunii de fond, măsura suspendării, dispusă în

condițiile art. 14, se prelungește de drept până la soluționarea definitivă și

irevocabilă a cauzei, chiar dacă reclamantul nu a solicitat suspendarea

executării actului administrativ în temeiul alin. (1).

Ca atare, putem aprecia că, prin

textul legal aflat în discuție, s-a dat eficiență instituției suspendării

actului administrativ, dispuse în baza art. 14 din Legea nr. 554/2004, modificată

iar, pentru acest motiv, legiuitorul român a introdus o nouă ipoteză normativă

în corpul legii.

Această regulă se impunea, întrucât

persoana vătămată prin punerea în executare a actului administrativ considerat

nelegal nu mai avea nicio posibilitate legală de a menține măsura suspendării

și după momentul pronunțării soluției instanței de fond, când înceta

suspendarea dispusă în baza art. 14 din lege.

Din actele dosarului, rezultă faptul

că, prin sentința nr. 443 din 23 noiembrie 2010 pronunțată în dosarul nr.

1510/33/2010, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ

și fiscal, a anulat dispozițiile art. 2 alin. (2), (3), (4), (6) și (7), ale

art. 6 alin. (1), (2) și (4) și ale art. 10 alin. (2) din H.G. nr. 735 din 21

iulie 2010.

Așadar, prin aplicarea art. 15 alin.

(4) din Legea nr. 554/2004, modificată, măsura suspendării H.G. nr. 735 din 21

iulie 2010, dispusă de prima instanță, se prelungește ope legis până la

soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei având ca obiect anularea

acestui act administrativ unilateral cu caracter normativ.

În plus, se impun a fi amintite și

prevederile art. 14 alin. (4) și (7) din Legea contenciosului administrativ.

Astfel, conform art. 14 alin. (4)

din lege, hotărârea prin care se pronunță suspendarea este executorie de drept;

ea poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la comunicare, iar

recursul nu este suspensiv de executare.

Prin urmare, este aplicabil

principiul executării hotărârii judecătorești în acest domeniu încă de la momentul

pronunțării sale.

Pe de altă parte, art. 14 alin. (7)

din Legea contenciosului administrativ întărește ideea menționată anterior,

întrucât dispune că suspendarea executării actului administrativ are ca efect

încetarea oricărei forme de executare, până la expirarea duratei suspendării.

În această ordine de idei, prezintă

relevanță faptul că în materia contenciosului administrativ se aplică unele

reguli procedurale specifice, printre care și cea privind executarea

hotărârilor judecătorești pronunțate în cererile de suspendare.

De altfel, dreptul la executarea

actelor jurisdicționale a devenit în dreptul european cea de-a treia garanție a

procesului echitabil, reglementat de art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O.

În consecință, din cele anterior

expuse, rezultă că sunt nefondate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct.

7 și 9 C. proc. civ. iar, în speță, nu există motive de ordine publică care să

poată fi reținute, astfel încât, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) teza

a II-a C. proc. civ., raportat la art. 20 și art. 28 din Legea contenciosului

administrativ, modificată, va respinge recursurile declarate de Guvernul

României și Ministerul Administrației și Internelor și va admite cererile de

intervenție în interesul intimaților-reclamanți formulate de Sindicatul

Cadrelor Militare Disponibilizate (S.C.M.D.) și de Asociația Națională a

Cadrelor Militare în Rezervă și Retragere „Alexandru Ioan Cuza” – Filiala

sector 5 București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de Guvernul

României și Ministerul Administrației și Internelor împotriva sentinței civile

nr. 338 din 28 septembrie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondate.

Admite cererile de intervenție în

interesul intimaților-reclamanți formulate de Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate

și de Asociația Națională a Cadrelor Militare în Rezervă și Retragere

„Alexandru Ioan Cuza” – Filiala Sector 5 București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 7 ianuarie 2011.