ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2765/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2765/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Judecata în primă instanță.

Prin acțiunea înregistrată la 11 mai 2007, reclamanta

G.M. a chemat în judecată pe pârâții Primarul Orașului Geoagiu și SC G. SA Geoagiu–Băi,

solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța să anuleze dispozițiile

nr. AA/2007 și nr. BB/2004 emise de pârâți și să dispună restituirea în natură a

terenului înscris în CF nr. XX Geoagiu-Băi, nr. top. EEE, nr. top. FFF, nr.

top. GGG și nr. top. HHH.

În cauză a formulat cerere

de intervenție în interes propriu intervenienta SC D.–T. SRL Deva, în calitate de

cumpărătoare a unei suprafețe din terenul ce face obiectul litigiului.

Reclamanta și-a completat

acțiunea, solicitând și constatarea nulități absolute a contractului de vânzare-cumpărare

încheiat la 20 septembrie 2007 între pârâta SC G. SA Geoagiu-Băi și intervenienta

SC D.–T. SRL și restabilirea situației anterioare.

Prin sentința civilă

nr. 267 din 32 decembrie 2008, Tribunalul Hunedoara, secția civilă, a admis în parte

acțiunea astfel cum a fost completată, a anulat decizia nr. CC/2004 emisă de pârâta

SC G. SA Geoagiu-Băi; a constatat calitatea reclamantei de persoană îndreptățită

la reparațiunile reglementate de Legea nr. 10/2001, modificată, pentru imobilul

expropriat prin Decretul nr. 65/1975 -construcții și teren - înscris în CF XX Geoagiu,

nr. top. EEE, nr. top. FFF, nr. top. JJJ și  nr. top. HHH astfel cum a fost identificat

și evaluat prin raportul de expertiză; a dispus restituirea în natură a terenului

liber de construcții astfel cum a fost determinat prin expertiza topografică și

reprezentat în anexa grafică nr. 1; a obligat pe pârâtă să emită dispoziție de soluționare

a notificării prin care să propună acesteia măsuri reparatorii în echivalent în

condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 modificată pentru porțiunea de teren

ocupată de clădirea Hotelului D. din Geoagiu-Băi, precum și pentru construcțiile

demolate; a dispus ca, de îndată ce hotărârea va rămâne irevocabilă, dosarul notificării

să fie transmis către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor;

a respins acțiunea împotriva dispoziției nr. AA/2007 emisă de pârâtul Primarul Orașului

Geoagiu, precum și cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta

SC D.-T. SRL și a obligat-o pe pârâta SC G. SA Geoagiu-Băi la plata sumei de 500

RON cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această

hotărâre, Tribunalul a reținut următoarele:

Din actele depuse la dosar

rezultă că reclamanta este persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru imobilul

în litigiu, că a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 și că a contestat

în termen dispozițiile emise de pârâți în soluționarea acesteia.

Astfel, prin dispoziția

nr. AA/2007 pârâtul Primarul Orașului Geoagiu a constatat calitatea reclamantei

de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru construcții și teren în suprafață

de 1.470 m.p., dar și imposibilitatea de a fi restituit în natură, cu motivarea

că terenul este inclus în sfera de sistematizare a stațiunii Geoagiu-Băi, iar construcțiile

au fost demolate. S-a mai arătat că terenul este deținut de SC G. SA, care s-a și

pronunțat asupra notificării prin decizia nr. BB/2004 în sensul respingerii acesteia.

Referitor la imobilul

litigios, a reținut că, în prezent, o porțiune din acesta este ocupată de Hotelul

D. în suprafață de 479 m.p., o altă porțiune de trotuare de strada G. și de taluzul

drumului în suprafață de KK4 m.p., iar suprafața de 720 m.p. este liberă de construcții

putând fi restituită în natură.

Prin dispoziția nr. DD/2008

emisă pe parcursul procesului, Primarul Orașului Geoagiu a restituit reclamantei

o suprafață de 450 m.p., iar pentru suprafața de KK4 m.p. și construcțiile demolate

a propus acordarea de despăgubiri în condițiile art. 16 Titlul VII din Legea

nr. 247/2005.

În ceea ce privește terenul

înstrăinat de pârâta SC G. SA Geoagiu-Băi către intervenienta SC D.-T. SRL, Tribunalul

a reținut incidența dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001, care instituie

sub sancțiunea nulității prohibiția tranzacționării imobilelor aflate în procedura

specială a restituirii reglementată de acest act normativ, indiferent dacă tranzacția

vizează înstrăinarea, concesionarea, locația de gestiune, ipotecarea, locațiunea

sau schimbarea destinației imobilului.

Reținând că părțile au

fost de rea-credință atunci când au încheiat contractul de vânzare-cumpărare la

data de 20 septembrie 2007, încercând să sustragă terenul de la procedura restituirii,

tribunalul a constatat că suprafața liberă de construcții aflată în vecinătatea

Hotelului D., poate fi, de asemenea restituită în natură.

Numai în ceea ce privește

terenul ocupat de construcții și construcțiile demolate contestatoarea urmează să

primească despăgubiri în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

În ceea ce privește cererea

de intervenție în interes propriu, Tribunalul a reținut că procedura contestației

întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 poate fi declanșată numai de persoana

îndreptățită la reparațiunile reglementate prin acest act normativ.

Judecata în apel.

Prin decizia civilă

nr. 136/A din 01 octombrie 2009, Curtea de Apel Alba-Iulia, secția civilă, a respins

ca nefondat apelul declarat de pârâta SC G. SA Geoagiu-Băi împotriva sentinței;

a luat act de renunțarea la judecata apelului de către intervenienta SC D.T. SRL

și a constatat neavenită cererea de intervenție accesorie formulată de aceeași intervenientă.

Pentru a decide astfel,

Curtea de Apel a reținut următoarele:

Excepția tardivității

contestației a fost corect respinsă de Tribunal deoarece, înscrisul intitulat „confirmare

de primire” nu face dovada actului care a fost primit de către reclamantă.

În ceea ce privește notificarea

soluționată de apelanta pârâtă, rezultă din conținutul deciziei nr. BB/2004 că a

privit notificarea nr. KK/N/2001 și nu notificarea nr. LL/N/2001, formulată de reclamantă.

Critica potrivit căreia

reclamanta nu a fost obligată să plătească despăgubirile primite pentru imobilul

expropriat nu a fost primită cu motivarea că nu rezultă din actele dosarului faptul

că reclamanta ar fi primit vreo sumă de bani pentru acest imobil.

Cu privire la apelul declarat

de intervenientă, Curtea a luat act de renunțarea la judecată a acestuia, iar în

ceea ce privește cererea de intervenție accesorie a considerat că în cauză sunt

aplicabile dispozițiile art. 56 C. proc. civ., în sensul că intervenția s-a făcut

în interesul reclamantei intimate, iar aceasta nu a declarat nicio cale de atac

împotriva sentinței.

Ulterior pronunțării deciziei,

intervenienta a solicitat completarea dispozitivului acesteia, arătând că instanța

a omis să ia act de renunțarea reclamantei la dreptul de a cere restituirea în natură

a terenului, renunțare care a intervenit pe parcursul judecății în apel.

Prin decizia civilă

nr. 1/A din 07 ianuarie 2010, Curtea de Apel Alba-Iulia, secția civilă, a respins

această cerere, cu motivarea că s-a pronunțat asupra tuturor cerilor formulate în

cauză și că aspectul invocat de intervenientă nu putea fi analizat în apelul acesteia,

la judecata căruia a renunțat și nici în cererea de aderare la apel, respinsă ca

neavenită.

A mai reținut că o astfel

de solicitare nu poate face obiectul procedurii prevăzute de art. 281

2

C. proc. civ. și că, de altfel, cererea de completare a dispozitivului a fost formulată

și cu depășirea termenului de 15 zile de la comunicarea deciziei.

Judecata în recurs.

Împotriva deciziei

nr. 136A din 01 octombrie 2009, au declarat recurs pârâta SC G. SA și intervenienta

SC D.-T. SRL.

1.Pârâta a invocat în

drept dispozițiile art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ., arătând în motivarea cererii

următoarele:

1.1. În mod greșit instanța

de apel nu a ținut seama de declarația reclamantei de renunțare în parte la dreptul

pretins, considerând că această declarație se poate valorifica pe cale separată,

întrucât reclamanta nu a declarat apel.

În acest fel, instanța

a acordat mai mult decât s-a cerut, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6

C. proc. civ.

Mai mult, reclamanta a

achiesat în parte la apelul declarat de către pârâtă, solicitând modificarea sentinței

în sensul respingerii capătului de cerere privind restituirea în natură.

1.2. Conform art. 247

alin. (5) C. proc. civ., se prevede în mod clar că dacă renunțarea la drept este

făcută în fața instanței de apel, hotărârea primei instanțe va fi anulată în tot

sau în parte, în măsura renunțării.

Prin declarația autentificată

depusă la dosar, reclamanta a renunțat la dreptul de a beneficia de restituirea

în natură a terenului în litigiu, solicitând instanței să pronunțe soluția prevăzută

de textul de lege anterior menționat.

Nefăcând aplicarea acestui

text de lege, Curtea de Apel a încălcat prevederile art. 129 alin. (6) și art. 247

alin. (5), ceea ce atrage incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

1.3. Excepția tardivității

contestației a fost greșit respinsă, deoarece s-a făcut dovada fără echivoc că reclamanta

a primit decizia la data de 01 martie 2004, așa cum rezultă din confirmarea de primire

depusă la dosar.

În ceea ce privește numărul

notificării soluționate s-a strecurat o eroare materială, fiind evident faptul că

s-a soluționat notificarea formulată de reclamantă.

Această concluzie se impune

cu atât mai mult cu cât reclamanta nu a făcut dovada că ar fi formulat două notificări

către pârâtă.

Mai susține recurenta

că prin înscrisurile depuse la dosar a demonstrat că reclamanta a beneficiat de

despăgubiri pentru imobilul care i-a fost naționalizat.

Cum între reclamantă și

intervenientă a intervenit o înțelegere prin care reclamanta a cedat terenul din

litigiu, obligarea pârâtei la restituirea în natură a rămas fără obiect.

cererea pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. și solicită, în principal,

casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, iar,

în subsidiar, modificarea în parte a deciziei, în sensul de a se lua act de renunțarea

reclamantei la dreptul de a cere restituirea în natură a imobilului și, pe cale

de consecință, anularea pct. 3 din dispozitivul sentinței tribunalului.

2.1. Deși în cauză reclamanta

a renunțat în parte la dreptul pretins în conformitate cu dispozițiile art. 247

C. proc. civ., instanța de apel a lăsat nesoluționată această cerere, încălcând

totodată dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Interesul promovării recursului

de către intervenientă rezidă în acela că, în lipsa declarației reclamantei de renunțare

la dreptul pretins, intervenienta nu ar fi renunțat la apel, ea având constituit

un drept de proprietate asupra terenului conform H.G. nr. 834/1991 și Legii nr.

15/1990.

2.2. Considerând că renunțarea

reclamantei la dreptul de a solicita restituirea în natură se poate valorifica pe

cale separată, curtea de apel a încălcat dispozițiile art. 247 alin. (5) C. proc.

civ., care prevăd în mod clar că dacă renunțarea la drept este făcută în fața instanței

de apel, hotărârea instanței de apel va fi anulată în totul sau în parte, în măsura

renunțării.

Au fost încălcate totodată

și dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., care consacră principiul disponibilității

părților în procesul civil, reclamantul fiind cel care fixează cadrul procesual

stabilește obiectul cererii de chemare în judecată și temeiul de drept.

La dosar nu s-au depus

întâmpinări, iar cu ocazia concluziilor orale, intimata reclamantă s-a opus admiterii

recursurilor.

Analizând decizia prin

prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele:

apelului, reclamanta G.M. a dat în fața notarului public E.C. o declarație ce a

fost autentificată din 17 iunie 2009 prin care a arătat că „renunță în parte la

dreptul ce face obiectul cauzei civile nr. 1814/1997/2007, înregistrată în apel,

pe rolul Curții de apel Alba-Iulia, în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 2167

din 31 decembrie 2008 de Tribunalul Hunedoara, secția civilă, respectiv la dreptul

de restituire în natură a terenului liber de construcții, astfel cum a fost determinat

prin expertiza topografică”.

La rândul său, intervenienta

SC D.-T. SRL a arătat că, având în vedere declarația autentică de renunțare la drept

dată de reclamantă, înțelege să renunțe la apelul declarat împotriva sentinței.

Instanța de apel, deși

a primit aceste cereri la dosar, făcând referire la ambele în cuprinsul considerentelor,

nu s-a pronunțat în niciun fel asupra cererii de renunțare la drept formulată de

reclamantă.

Explicația modului în

care a procedat nu este redată în decizia recurată, dar apare în decizia nr. 1 din

07 ianuarie 2010, devenită irevocabilă prin nerecurare și rezidă în aceea că renunțarea

la drept a reclamantei nu putea fi analizată în apelul intervenientei la care s-a

renunțat și nici în condițiile art. 281

2

C. proc. civ.

Înalta Curte nu are a

se pronunța asupra împrejurării dacă cererea formulată de intervenientă putea face

sau nu obiect al unei cereri de completare a dispozitivului, întrucât decizia

nr. 1/2010 nu a fost recurată.

În schimb, Înalta Curte

constată că sunt fondate criticile de nelegalitate formulate de ambele recurente

și care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., referitoare la ignorarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 247

C. proc. civ.

Potrivit alin. (1) al

textului de lege menționat, în caz de renunțare la însuși dreptul pretins, instanța

dă o hotărâre prin care va respinge cererea în fond și va hotărî asupra cheltuielilor.

Conform alin. (2) al aceluiași

text, renunțarea la drept se poate face și fără învoirea celeilalte părți, atât

în primă instanță, cât și în apel.

Alin. 3 prevede că renunțarea

se poate face în ședință sau prin înscris autentic, iar alin. (5) arată că, atunci

când renunțarea este făcută în instanța de apel, hotărârea primei instanțe va fi

anulată în totul sau în parte, în măsura renunțării.

Textul de lege redat nu

condiționează în niciun fel ca renunțarea la însuși dreptul pretins să fie făcută

de reclamant sub condiția de a fi declarat el însuși apel, ceea ce înseamnă că o

atare manifestare de voință poate interveni în apelul oricăreia dintre părțile litigante.

În speță, reclamanta a

dat o declarație de renunțare în parte la dreptul pretins, autentificată de un notar

public, iar instanța de apel era obligată să se pronunțe asupra acesteia, indiferent

de faptul că reclamanta nu declarase ea însăși apel împotriva sentinței, iar intervenienta

renunțase la al său, câtă vreme rămăsese sesizată prin apelul declarat de pârâtă,

iar aceasta fusese obligată în primă instanță să dispună într-un anume fel în legătură

cu terenul în litigiu.

Refuzând să se pronunțe

asupra acestei cereri, instanța de apel a încălcat formele de procedură, în sensul

art. 304 pct. 5 cu referire la art. 105 alin. (2) C. proc. civ., însă, pentru a

constata dacă această vătămare reclamă casarea deciziei, Înalta Curte urmează a

verifica dacă în mod concret se poate lua act de renunțarea reclamantei la parte

din dreptul pretins.

În acest scop, Înalta

Curte a citat părțile litigante pentru a se clarifica înțelesul termenilor utilizați

de reclamantă în declarația de renunțare.

Întrebată fiind dacă înțelege

să renunțe la însuși dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru partea din terenul

expropriat reprezentată în anexa grafică nr. 1 la raportul de expertiză, determinată

de punctele top. a – b - c - d – e - f sau numai la forma de reparație constând

în restituirea în natură, reclamanta a răspuns că cea de-a doua variantă este cea

pe care a urmărit-o atunci când a dat declarația autentificată în fața notarului

și pe care și-o menține și în prezent, dar că nu renunță la dreptul de a primi măsuri

reparatorii prin echivalent.

Așa fiind, Înalta Curte

urmează să constate că reclamanta dorește să renunțe la un drept de care nu poate

să dispună potrivit legii.

Legea nr. 10/2001 nu permite

persoanelor îndreptățite să opteze fie pentru restituirea în natură, fie pentru

măsuri reparatorii în echivalent, ci instituie o ordine de preferabilitate care

exclude acordarea de măsuri reparatorii în echivalent atunci când restituirea în

natură a imobilului este posibilă.

Acest principiu se degajă

din dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (1) și (2) și art. 9 al Legii

nr. 10/2001 și a fost reconfirmat prin Legea nr. 247/2005.

În speță, s-a reținut

de către prima instanță că terenul liber de construcții aflat în vecinătatea Hotelului

D. poate fi restituit în natură, iar în atare situație reclamanta nu poate ca, renunțând

la forma de restituire prevăzută de lege și confirmată de instanță, să solicite

acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile Titlului VII din

Legea nr. 247/2005, astfel cum s-a hotărât, de altfel, prin art. 2 al dispoziției

nr. AA/2007 ce a făcut obiectul contestației.

S-ar eluda în acest mod

dispozițiile art. 7 alin. (1) și (2) care prevăd că, de regulă, imobilele preluate

în mod abuziv se restituie în natură și că dacă restituirea în natură nu este posibilă

persoana îndreptățită nu poate opta pentru măsuri reparatorii prin echivalent decât

în cazurile expres prevăzute de prezenta lege.

A da eficiență declarației

de renunțare la drept, așa cum solicită recurentele, ar presupune păstrarea în proprietate

de către intervenientă a unui teren în legătură cu care s-a reținut de către prima

instanță nulitatea tranzacției prin care l-a dobândit, încheiată cu pârâta din litigiu,

cu consecința suportării de către stat a obligației de plată către reclamantă a

contravalorii acestui teren.

Acesta sunt considerentele

pentru care, analizând cererea de renunțare la drept, Înalta Curte nu o va primi

și nu va dispune anularea în parte a sentinței tribunalului.

de recurenta pârâtă privesc aspecte de netemeinicie, cu trimitere la situația de

fapt pe care o contestă ori reprezintă simple afirmații factuale, care nu pot face

obiect de analiză în instanța de recurs deoarece nu sunt încadrabile în prevederile

art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente,

Înalta Curte va menține decizia și în baza art. 312 C. proc. civ., va respinge ambele

recursuri, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate

recursurile declarate de pârâta SC G. SA Geoagiu-Băi și de intervenienta SC D.-T.

SRL Deva împotriva deciziei nr. 136/A din 01 octombrie 2009 a Curții de Apel Alba

Iulia, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 martie 2011.