ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2765/2011

Judecata în primă instanță. Prin acțiunea înregistrată la 11 mai 2007, reclamanta G.M. a chemat în judecată pe pârâții Primarul Orașului Geoagiu și SC G. SA Geoagiu–Băi, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța să anuleze dispozițiile nr. AA/2007 și nr. BB/2004 emise de pârâți și să dispună restituirea în natură a terenului înscris în CF nr. XX Geoagiu-Băi, nr. top. EEE, nr. top. FFF, nr. top. GGG și nr. top. HHH. În cauză a formulat cerere de intervenție în interes propriu intervenienta SC D.–T. SRL Deva, în calitate de cumpărătoare a unei suprafețe din terenul ce face obiectul litigiului. Reclamanta și-a completat acțiunea, solicitând și constatarea nulități absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 20 septembrie 2007 între pârâta SC G. SA Geoagiu-Băi și intervenienta SC D.–T.

SRL și restabilirea situației anterioare. Prin sentința civilă nr. 267 din 32 decembrie 2008, Tribunalul Hunedoara, secția civilă, a admis în parte acțiunea astfel cum a fost completată, a anulat decizia nr. CC/2004 emisă de pârâta SC G. SA Geoagiu-Băi; a constatat calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la reparațiunile reglementate de Legea nr. 10/2001, modificată, pentru imobilul expropriat prin Decretul nr. 65/1975 -construcții și teren - înscris în CF XX Geoagiu, nr. top. EEE, nr. top. FFF, nr. top. JJJ și nr. top.

HHH astfel cum a fost identificat și evaluat prin raportul de expertiză; a dispus restituirea în natură a terenului liber de construcții astfel cum a fost determinat prin expertiza topografică și reprezentat în anexa grafică nr. 1; a obligat pe pârâtă să emită dispoziție de soluționare a notificării prin care să propună acesteia măsuri reparatorii în echivalent în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 modificată pentru porțiunea de teren ocupată de clădirea Hotelului D. din Geoagiu-Băi, precum și pentru construcțiile demolate; a dispus ca, de îndată ce hotărârea va rămâne irevocabilă, dosarul notificării să fie transmis către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor; a respins acțiunea împotriva dispoziției nr. AA/2007 emisă de pârâtul Primarul Orașului Geoagiu, precum și cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta SC D.-T.

SRL și a obligat-o pe pârâta SC G. SA Geoagiu-Băi la plata sumei de 500 RON cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul a reținut următoarele: Din actele depuse la dosar rezultă că reclamanta este persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu, că a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 și că a contestat în termen dispozițiile emise de pârâți în soluționarea acesteia. Astfel, prin dispoziția nr. AA/2007 pârâtul Primarul Orașului Geoagiu a constatat calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru construcții și teren în suprafață de 1.470 m.p., dar și imposibilitatea de a fi restituit în natură, cu motivarea că terenul este inclus în sfera de sistematizare a stațiunii Geoagiu-Băi, iar construcțiile au fost demolate.

S-a mai arătat că terenul este deținut de SC G. SA, care s-a și pronunțat asupra notificării prin decizia nr. BB/2004 în sensul respingerii acesteia. Referitor la imobilul litigios, a reținut că, în prezent, o porțiune din acesta este ocupată de Hotelul D. în suprafață de 479 m.p., o altă porțiune de trotuare de strada G. și de taluzul drumului în suprafață de KK4 m.p., iar suprafața de 720 m.p. este liberă de construcții putând fi restituită în natură. Prin dispoziția nr. DD/2008 emisă pe parcursul procesului, Primarul Orașului Geoagiu a restituit reclamantei o suprafață de 450 m.p., iar pentru suprafața de KK4 m.p. și construcțiile demolate a propus acordarea de despăgubiri în condițiile art. 16 Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

În ceea ce privește terenul înstrăinat de pârâta SC G. SA Geoagiu-Băi către intervenienta SC D.-T. SRL, Tribunalul a reținut incidența dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001, care instituie sub sancțiunea nulității prohibiția tranzacționării imobilelor aflate în procedura specială a restituirii reglementată de acest act normativ, indiferent dacă tranzacția vizează înstrăinarea, concesionarea, locația de gestiune, ipotecarea, locațiunea sau schimbarea destinației imobilului. Reținând că părțile au fost de rea-credință atunci când au încheiat contractul de vânzare-cumpărare la data de 20 septembrie 2007, încercând să sustragă terenul de la procedura restituirii, tribunalul a constatat că suprafața liberă de construcții aflată în vecinătatea Hotelului D., poate fi, de asemenea restituită în natură.

Numai în ceea ce privește terenul ocupat de construcții și construcțiile demolate contestatoarea urmează să primească despăgubiri în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005. În ceea ce privește cererea de intervenție în interes propriu, Tribunalul a reținut că procedura contestației întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 poate fi declanșată numai de persoana îndreptățită la reparațiunile reglementate prin acest act normativ. Judecata în apel. Prin decizia civilă nr. 136/A din 01 octombrie 2009, Curtea de Apel Alba-Iulia, secția civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta SC G. SA Geoagiu-Băi împotriva sentinței; a luat act de renunțarea la judecata apelului de către intervenienta SC D.T.

SRL și a constatat neavenită cererea de intervenție accesorie formulată de aceeași intervenientă. Pentru a decide astfel, Curtea de Apel a reținut următoarele: Excepția tardivității contestației a fost corect respinsă de Tribunal deoarece, înscrisul intitulat „confirmare de primire” nu face dovada actului care a fost primit de către reclamantă. În ceea ce privește notificarea soluționată de apelanta pârâtă, rezultă din conținutul deciziei nr. BB/2004 că a privit notificarea nr. KK/N/2001 și nu notificarea nr. LL/N/2001, formulată de reclamantă. Critica potrivit căreia reclamanta nu a fost obligată să plătească despăgubirile primite pentru imobilul expropriat nu a fost primită cu motivarea că nu rezultă din actele dosarului faptul că reclamanta ar fi primit vreo sumă de bani pentru acest imobil.

Cu privire la apelul declarat de intervenientă, Curtea a luat act de renunțarea la judecată a acestuia, iar în ceea ce privește cererea de intervenție accesorie a considerat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 56 C. proc. civ., în sensul că intervenția s-a făcut în interesul reclamantei intimate, iar aceasta nu a declarat nicio cale de atac împotriva sentinței. Ulterior pronunțării deciziei, intervenienta a solicitat completarea dispozitivului acesteia, arătând că instanța a omis să ia act de renunțarea reclamantei la dreptul de a cere restituirea în natură a terenului, renunțare care a intervenit pe parcursul judecății în apel.

Prin decizia civilă nr. 1/A din 07 ianuarie 2010, Curtea de Apel Alba-Iulia, secția civilă, a respins această cerere, cu motivarea că s-a pronunțat asupra tuturor cerilor formulate în cauză și că aspectul invocat de intervenientă nu putea fi analizat în apelul acesteia, la judecata căruia a renunțat și nici în cererea de aderare la apel, respinsă ca neavenită. A mai reținut că o astfel de solicitare nu poate face obiectul procedurii prevăzute de art. 281 2 C. proc. civ. și că, de altfel, cererea de completare a dispozitivului a fost formulată și cu depășirea termenului de 15 zile de la comunicarea deciziei. Judecata în recurs. Împotriva deciziei nr. 136A din 01 octombrie 2009, au declarat recurs pârâta SC G. SA și intervenienta SC D.-T.

SRL. 1.Pârâta a invocat în drept dispozițiile art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ., arătând în motivarea cererii următoarele: 1.1. În mod greșit instanța de apel nu a ținut seama de declarația reclamantei de renunțare în parte la dreptul pretins, considerând că această declarație se poate valorifica pe cale separată, întrucât reclamanta nu a declarat apel. În acest fel, instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. Mai mult, reclamanta a achiesat în parte la apelul declarat de către pârâtă, solicitând modificarea sentinței în sensul respingerii capătului de cerere privind restituirea în natură. 1.2. Conform art. 247 alin. (5) C. proc. civ., se prevede în mod clar că dacă renunțarea la drept este făcută în fața instanței de apel, hotărârea primei instanțe va fi anulată în tot sau în parte, în măsura renunțării.

Prin declarația autentificată depusă la dosar, reclamanta a renunțat la dreptul de a beneficia de restituirea în natură a terenului în litigiu, solicitând instanței să pronunțe soluția prevăzută de textul de lege anterior menționat. Nefăcând aplicarea acestui text de lege, Curtea de Apel a încălcat prevederile art. 129 alin. (6) și art. 247 alin. (5), ceea ce atrage incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 1.3. Excepția tardivității contestației a fost greșit respinsă, deoarece s-a făcut dovada fără echivoc că reclamanta a primit decizia la data de 01 martie 2004, așa cum rezultă din confirmarea de primire depusă la dosar. În ceea ce privește numărul notificării soluționate s-a strecurat o eroare materială, fiind evident faptul că s-a soluționat notificarea formulată de reclamantă.

Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât reclamanta nu a făcut dovada că ar fi formulat două notificări către pârâtă. Mai susține recurenta că prin înscrisurile depuse la dosar a demonstrat că reclamanta a beneficiat de despăgubiri pentru imobilul care i-a fost naționalizat. Cum între reclamantă și intervenientă a intervenit o înțelegere prin care reclamanta a cedat terenul din litigiu, obligarea pârâtei la restituirea în natură a rămas fără obiect. 2. Intervenienta își întemeiază cererea pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. și solicită, în principal, casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, iar, în subsidiar, modificarea în parte a deciziei, în sensul de a se lua act de renunțarea reclamantei la dreptul de a cere restituirea în natură a imobilului și, pe cale de consecință, anularea pct. 3 din dispozitivul sentinței tribunalului.

2.1. Deși în cauză reclamanta a renunțat în parte la dreptul pretins în conformitate cu dispozițiile art. 247 C. proc. civ., instanța de apel a lăsat nesoluționată această cerere, încălcând totodată dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. Interesul promovării recursului de către intervenientă rezidă în acela că, în lipsa declarației reclamantei de renunțare la dreptul pretins, intervenienta nu ar fi renunțat la apel, ea având constituit un drept de proprietate asupra terenului conform H.G. nr. 834/1991 și Legii nr. 15/1990. 2.2. Considerând că renunțarea reclamantei la dreptul de a solicita restituirea în natură se poate valorifica pe cale separată, curtea de apel a încălcat dispozițiile art. 247 alin. (5) C. proc.

civ., care prevăd în mod clar că dacă renunțarea la drept este făcută în fața instanței de apel, hotărârea instanței de apel va fi anulată în totul sau în parte, în măsura renunțării. Au fost încălcate totodată și dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., care consacră principiul disponibilității părților în procesul civil, reclamantul fiind cel care fixează cadrul procesual stabilește obiectul cererii de chemare în judecată și temeiul de drept. La dosar nu s-au depus întâmpinări, iar cu ocazia concluziilor orale, intimata reclamantă s-a opus admiterii recursurilor. Analizând decizia prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele: 1. Pe parcursul judecării apelului, reclamanta G.M.

a dat în fața notarului public E.C. o declarație ce a fost autentificată din 17 iunie 2009 prin care a arătat că „renunță în parte la dreptul ce face obiectul cauzei civile nr. 1814/1997/2007, înregistrată în apel, pe rolul Curții de apel Alba-Iulia, în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 2167 din 31 decembrie 2008 de Tribunalul Hunedoara, secția civilă, respectiv la dreptul de restituire în natură a terenului liber de construcții, astfel cum a fost determinat prin expertiza topografică”. La rândul său, intervenienta SC D.-T. SRL a arătat că, având în vedere declarația autentică de renunțare la drept dată de reclamantă, înțelege să renunțe la apelul declarat împotriva sentinței. Instanța de apel, deși a primit aceste cereri la dosar, făcând referire la ambele în cuprinsul considerentelor, nu s-a pronunțat în niciun fel asupra cererii de renunțare la drept formulată de reclamantă.

Explicația modului în care a procedat nu este redată în decizia recurată, dar apare în decizia nr. 1 din 07 ianuarie 2010, devenită irevocabilă prin nerecurare și rezidă în aceea că renunțarea la drept a reclamantei nu putea fi analizată în apelul intervenientei la care s-a renunțat și nici în condițiile art. 281 2 C. proc. civ. Înalta Curte nu are a se pronunța asupra împrejurării dacă cererea formulată de intervenientă putea face sau nu obiect al unei cereri de completare a dispozitivului, întrucât decizia nr. 1/2010 nu a fost recurată. În schimb, Înalta Curte constată că sunt fondate criticile de nelegalitate formulate de ambele recurente și care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., referitoare la ignorarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 247 C. proc. civ. Potrivit alin. (1) al textului de lege menționat, în caz de renunțare la însuși dreptul pretins, instanța dă o hotărâre prin care va respinge cererea în fond și va hotărî asupra cheltuielilor. Conform alin. (2) al aceluiași text, renunțarea la drept se poate face și fără învoirea celeilalte părți, atât în primă instanță, cât și în apel. Alin. 3 prevede că renunțarea se poate face în ședință sau prin înscris autentic, iar alin. (5) arată că, atunci când renunțarea este făcută în instanța de apel, hotărârea primei instanțe va fi anulată în totul sau în parte, în măsura renunțării. Textul de lege redat nu condiționează în niciun fel ca renunțarea la însuși dreptul pretins să fie făcută de reclamant sub condiția de a fi declarat el însuși apel, ceea ce înseamnă că o atare manifestare de voință poate interveni în apelul oricăreia dintre părțile litigante.

În speță, reclamanta a dat o declarație de renunțare în parte la dreptul pretins, autentificată de un notar public, iar instanța de apel era obligată să se pronunțe asupra acesteia, indiferent de faptul că reclamanta nu declarase ea însăși apel împotriva sentinței, iar intervenienta renunțase la al său, câtă vreme rămăsese sesizată prin apelul declarat de pârâtă, iar aceasta fusese obligată în primă instanță să dispună într-un anume fel în legătură cu terenul în litigiu. Refuzând să se pronunțe asupra acestei cereri, instanța de apel a încălcat formele de procedură, în sensul art. 304 pct. 5 cu referire la art. 105 alin. (2) C. proc. civ., însă, pentru a constata dacă această vătămare reclamă casarea deciziei, Înalta Curte urmează a verifica dacă în mod concret se poate lua act de renunțarea reclamantei la parte din dreptul pretins.

În acest scop, Înalta Curte a citat părțile litigante pentru a se clarifica înțelesul termenilor utilizați de reclamantă în declarația de renunțare. Întrebată fiind dacă înțelege să renunțe la însuși dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru partea din terenul expropriat reprezentată în anexa grafică nr. 1 la raportul de expertiză, determinată de punctele top. a – b - c - d – e - f sau numai la forma de reparație constând în restituirea în natură, reclamanta a răspuns că cea de-a doua variantă este cea pe care a urmărit-o atunci când a dat declarația autentificată în fața notarului și pe care și-o menține și în prezent, dar că nu renunță la dreptul de a primi măsuri reparatorii prin echivalent.

Așa fiind, Înalta Curte urmează să constate că reclamanta dorește să renunțe la un drept de care nu poate să dispună potrivit legii. Legea nr. 10/2001 nu permite persoanelor îndreptățite să opteze fie pentru restituirea în natură, fie pentru măsuri reparatorii în echivalent, ci instituie o ordine de preferabilitate care exclude acordarea de măsuri reparatorii în echivalent atunci când restituirea în natură a imobilului este posibilă. Acest principiu se degajă din dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (1) și (2) și art. 9 al Legii nr. 10/2001 și a fost reconfirmat prin Legea nr. 247/2005.

În speță, s-a reținut de către prima instanță că terenul liber de construcții aflat în vecinătatea Hotelului D. poate fi restituit în natură, iar în atare situație reclamanta nu poate ca, renunțând la forma de restituire prevăzută de lege și confirmată de instanță, să solicite acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, astfel cum s-a hotărât, de altfel, prin art. 2 al dispoziției nr. AA/2007 ce a făcut obiectul contestației. S-ar eluda în acest mod dispozițiile art. 7 alin. (1) și (2) care prevăd că, de regulă, imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură și că dacă restituirea în natură nu este posibilă persoana îndreptățită nu poate opta pentru măsuri reparatorii prin echivalent decât în cazurile expres prevăzute de prezenta lege.

A da eficiență declarației de renunțare la drept, așa cum solicită recurentele, ar presupune păstrarea în proprietate de către intervenientă a unui teren în legătură cu care s-a reținut de către prima instanță nulitatea tranzacției prin care l-a dobândit, încheiată cu pârâta din litigiu, cu consecința suportării de către stat a obligației de plată către reclamantă a contravalorii acestui teren. Acesta sunt considerentele pentru care, analizând cererea de renunțare la drept, Înalta Curte nu o va primi și nu va dispune anularea în parte a sentinței tribunalului. 2. Celelalte critici formulate de recurenta pârâtă privesc aspecte de netemeinicie, cu trimitere la situația de fapt pe care o contestă ori reprezintă simple afirmații factuale, care nu pot face obiect de analiză în instanța de recurs deoarece nu sunt încadrabile în prevederile art. 304 pct. 1-9 C. proc.

civ. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va menține decizia și în baza art. 312 C. proc. civ., va respinge ambele recursuri, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâta SC G. SA Geoagiu-Băi și de intervenienta SC D.-T. SRL Deva împotriva deciziei nr. 136/A din 01 octombrie 2009 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 martie 2011.