ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 683/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel București la data de 09 februarie 2007 sub nr. 980/2/2007, reclamanții C.B., B.S., V.M., A.I., S.C., P.M., A.M.C., T.S., S.C.V., S.F., M.A.E., P.E.M., O.D., L.A., M.C., D.R.B., G.M., B.S.D., D.N., S.N., I.A., W.M., G.D., L.C.A., P.A., C.D., Z.L., Z.A., C.A.D., A.A., D.C., B.I., G.A., P.I., S.O.C., S.F., E.A., D.E., M.M.F.

au solicitat în contradictoriu cu pârâta Casa Națională de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale obligarea pârâtei la plata primei de vacanță pentru anii 2001, 2002 și 2006. În motivarea cererii, reclamanții au arătat că în perioada 2001-2002 și 2006 au avut calitatea de funcționar public în cadrul Casei Naționale de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale și potrivit art. 33 alin. (2), devenit art. 34 din Legea nr. 188/1999, republicată, au dreptul, pe lângă îndemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, însă până în prezent nu au beneficiat de aceste sume, deoarece s-a dispus suspendarea dispozițiilor prin O.U.G. nr. 33/2001 și ulterior prin legile bugetului de stat, până în anul 2006, când suspendarea dreptului și-a încetat activitatea.

Reclamanții au mai arătat că suspendarea dreptului este neconstituțională, întrucât exercițiul unor drepturi nu poate fi restrâns decât în anumite condiții, limitativ prevăzute de art. 53 din Constituție. Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1663 din 13 iunie 2007, a admis acțiunea reclamanților C.B., B.S., V.M., A.I., S.C., P.M., A.M.C., T.S., S.C.V., S.F., M.A.E., P.E.M., O.D., L.A., M.C., D.R.B., G.M., B.S.D., D.N., S.N., I.A., W.M., G.D., L.C.A., P.A., C.D., Z.L., Z.A., C.A.D., A.A., D.C., B.I., G.A., P.I., S.O.C., S.F., E.A., D.E., M.M.F. în contradictoriu cu pârâta Casa Națională de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale.

A obligat pârâta la plata către reclamanți a primei de vacanță pe perioada anilor 2001-2002-2003-2004-2005-2006, pe perioada în care au deținut funcția de funcționar public, după caz, actualizată cu rata inflației. În motivarea soluției s-a reținut că, reclamanții au făcut dovada calității de funcționar public, desfășurându-și activitatea în cadrul instituției pârâte, în cursul anilor 2001-2006 și că, potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu. S-a reținut, de asemenea, că, întrucât la data sesizării instanței nu mai erau în vigoare normele legale de suspendare a acordării primei de concediu cenzurarea legalității acestor suspendări revine potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, instanței de fond.

Normele de suspendare contravin dispozițiilor art. 53 din Constituția României privind cazurile în care se poate restrânge exercițiu unui drept, cât și reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Totodată, instanța de fond a avut în vedere că, deși exercițiul dreptului de a încasa prima de concediu a fost suspendat în perioada 2001-2006, aceasta nu echivalează cu stingerea dreptului, ci are ca efect doar imposibilitatea temporară a realizării lui. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs în termen – pârâta Casa Națională de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale, criticând-o în temeiul art. 304 pct. 6 C. proc. civ., susținând în esență că, deși reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la plata primei de concediu pe anii 2001, 2002 și 2006, instanța a înțeles în mod greșit perioadele pentru care se cere acordarea primei de concediu.

Totodată, recurenta susține că, întrucât funcționarii publici nu au beneficiat de prime de concediu în perioada solicitată, acordarea acestui drept fiind suspendată prin legile bugetare anuale, în mod greșit pârâta-recurentă a fost obligată la plata primelor de concediu. Examinând cauza în raport cu criticile aduse soluției instanței de fond, cu apărările formulate și probele administrate precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare: Este necontestat că prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcționarilor publici ca, pe lângă indemnizația de concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.

De asemenea, este de necontestat că prin dispoziții succesive, acordarea primei de concediu a fost suspendată în anii 2001-2006. Numai că, astfel cum corect a reținut instanța de fond, Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu echivalează cu înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența dreptului. Astfel, dreptul la prima de concediu, stabilit inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M. Of. nr. 600/08.12.1999), s-a menținut prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 251/22.03.2004) precum și prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 365/29.05.2007).

Așadar, prin suspendarea acestui drept nu se poate considera că dreptul nu există în perioada respectivă, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate. Mai mult, suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin nicio dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența. Neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut și garantat nu poate înlătura existența lui anterioară, pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția României revizuită (art. 49 din Constituția anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut de lege să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada anilor pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și practic să devină lipsit de orice valoare. De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicați de a se bucura efectiv de acestea, pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.

Cât privește critica privind perioada pentru care s-a acordat reclamanților prima de concediu se reține că instanța de fond a avut în vedere în pronunțarea soluției, pentru fiecare reclamant, perioada în care acesta a făcut dovada calității sale de funcționar public la instituția pârâtă, potrivit adeverinței depuse și înscrisurilor din carnetul de muncă. Prin urmare, constatându-se că sentința atacată este legală și temeinică, se va respinge recursul declarat în cauză, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1), teza a II-a, coroborate cu cele ale art. 20 și 28 din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Casa Națională de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale împotriva sentinței civile nr. 1663 din 13 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 februarie 2008.