ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3369/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3369/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului

constată următoarele:

Tribunalul Timiș, secția civilă, prin

sentința nr. 1225 din 17 mai 2010 a admis în parte demersul judiciar inițiat de

S.T.V.D.S. și S.C.S.O.A. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Timiș și l-a obligat pe pârât la

plata către reclamanți a sumei de 200.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit de autorul lor, prin condamnare. A respins în rest

demersul judiciar.

Pentru a hotărî astfel,

prima instanță a constatat că r

eclamanții, contrar susținerilor pârâtului din întâmpinare,

și-au legitimat calitatea de a accede la beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute

de Legea nr. 221/2009, dovedind, prin actele de stare civilă depuse la dosar, că

sunt copiii dr. S.T.L., condamnat, în primă etapă, la 12 ani de închisoare, conform

sentinței nr. 307/1950 a Tribunalului Militar Timișoara, condamnare prelungită în

baza Decretului nr. 318/1951 și a Decretului nr. 588/1952, pentru delictul de uneltire

contra ordinii sociale, prevăzută de art. 209 pct. 4 C. pen.

În ceea ce privește încadrarea

condamnării suferite de autorul reclamanților, în cazurile reglementate de Legea

nr. 221/2009, Tribunalul a apreciat că așa cum rezultă din actul normativ în discuție,

acesta cuprinde două ipoteze principale, urmate de alte două subsidiare: cele principale

fiind condamnările cu caracter politic, expres și limitativ prevăzute de art. 1

alin. (2) din lege, precum și măsurile administrative abuzive, declarate expres

de aceeași lege ca având caracter politic în cuprinsul art. 3.

Ipotezele subsidiare ale

legii vizează alte condamnări cu caracter politic, pronunțate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă

prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2

alin. (1) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 214/1999 precum și alte măsuri

administrative abuzive, decât cele reglementate de art. 3, dacă s-a urmărit scopul

supra enunțat. În aceste situații, ca o consecință logică, legea impune constatarea

în prealabil a caracterului politic atât al condamnărilor, cât și al măsurilor administrative

nereglementate expres, în condițiile de exigență ale art. 4.

Așa fiind, instanța a

constatat că situația autorului reclamanților se circumscrie ipotezei particularizate

de art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care enumeră expres această

infracțiune.

În acest context s-a impus

concluzia că în speță nu sunt incidente prevederile alin. (3) ale aceluiași

art. 1 din Legea nr. 221/2009 și nici cele ale art. 4 - vizând necesitatea constatării

în prealabil a caracterului politic al condamnării autorului reclamanților, de vreme

ce infracțiunea săvârșită de acesta se numără printre cele expres reglementate de

lege.

Dintre măsurile reparatorii

reglementate de lege, s-a constatat de către Tribunal că reclamanții au optat atât

pentru despăgubiri morale, reglementate de art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009,

cât și pentru despăgubiri materiale constând în plata sumei totale de 139.491 RON,

reprezentând cota-parte din imobilul SC M. și Ț. Lugoj și dividendele cuvenite acestuia,

de la data naționalizării societății.

S-a constatat că reparația

prejudiciului trebuie să fie integrală, suma de bani fixată ca echivalent bănesc

având scopul nu atât de a repune victima sau descendenții acesteia/ori soțul supraviețuitor

într-o situație similară celei avute anterior, cât de a-i procura satisfacții de

ordin moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.

Printre criteriile generale

identificate de instanță, în încercarea de a cuantifica aceste prejudicii morale

s-au numărat cele referitoare la importanța valorilor lezate și măsura lezării (în

speță privarea de libertate), consecințele negative suferite de autorul reclamanților

pe plan fizic și psihic, intensitatea percepției consecințelor vătămării, gradul

în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.

De asemenea, la cuantificarea

despăgubirilor, Tribunalul s-a raportat și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului (cauzele R. contra României, S. și P. contra României), observând că aceasta

s-a dovedit a fi moderată în acordare, raportându-se la situația concretă a fiecărui

caz.

Față de cele menționate,

Tribunalul a apreciat că suma de 200.000 de euro reprezintă o astfel de satisfacție

rezonabilă și proporțională cu prejudiciul moral suferit de autorul reclamanților.

În ceea ce privește daunele

materiale, instanța a observat din prevederile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea

nr. 221/2009 că legiuitorul a înțeles să coreleze aceste dispoziții cu o altă lege

specială cu caracter reparator, respectiv Legea nr. 10/2001, dispunând că bunurile

confiscate prin hotărârea de condamnare sau, după caz, ca efect al măsurii administrative

abuzive se restituie în temeiul acestei legi dacă nu au fost deja retrocedate, în

natură sau în echivalent în cadrul procedurii speciale reglementate de cel dintâi

act normativ.

Cum însă domeniul de aplicare

al Legii nr. 10/2001 vizează, prin excelență, imobilele „preluate în mod abuziv

de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada

6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii

nr. 139/1940 asupra rechizițiilor” a rezultat că legiuitorul a vizat aceeași sferă

de aplicare cu cea actului normativ la care face trimitere.

În speță însă, s-a observat

că prin hotărârea de condamnare nu a fost confiscată cota-parte din imobilul în

litigiu, acesta fiind naționalizat, ceea ce, prin raportare la argumentele precedente,

a exclus incidența art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.

Prin decizia nr. 684 din

5 aprilie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelurile declarate

de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de către

D.G.F.P. Timiș și de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș împotriva sentinței

Tribunalului, pe care a schimbat-o, în sensul că a respins acțiunea reclamanților,

în totalitate.

S-a reținut de către instanța

de apel că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale

a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice și în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare,

sunt neconstituționale.

În ceea ce privește efectele

Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, Curtea

a avut în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție

(prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile

din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea Deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul

sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile

Constituției”.

De asemenea, s-au constatat

a fi aplicabile speței și prevederile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit

cărora Deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României, iar de

la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Astfel, având în vedere

că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. al

României nr. 761/15.11.2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul

nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale [art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/1009] cu dispozițiile Constituției, a rezultat că aceste

prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce a însemnat că nu mai pot fi aplicate

și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Așadar, fiind desființat

temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii reclamantilor, respectiv

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea a apreciat că se impune

în cauză soluția admiterii apelurilor pârâtului și Parchetului, cu consecința schimbării

sentinței și respingerii acțiunii reclamanților.

Această soluție s-a impus,

chiar dacă cauza se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind

neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată

în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până

la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Or, apelul este devolutiv,

ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele

de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată asupra

fondului, de aceea, în cauză s-a constatat a nu fi aplicabilă nici ipoteza avută

în vedere de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Blecic vs. Croatia,

nefiind înfrânt principiul neretroactivității.

Această soluție s-a impus

cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., revizuirea

unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și

a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate

cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat

asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția

dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții.

În plus, Curtea a mai

constatat și faptul că potrivit principiului electa una via, non datur recursul

ad alteram, transpus procedural și prin textul art. 294 C. proc. civ., reclamanții

nu își pot modifica, în apelul părții adverse, temeiurile de drept care

au reprezentat baza legală pentru promovarea acțiunii introductive, câtă vreme

norma procedurală imperativă prevede că în apel nu se poate schimba calitatea părților,

cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri

noi, doar excepțiile de procedură și alte asemenea mijloace de apărare nefiind considerate

cereri noi.

Împotriva acestei ultime

decizii au declarat recurs reclamanții S.T.V.D.S. și S.C.S.O., întemeiat pe prevederile

pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. și au solicitat admiterea acestuia și modificarea

în tot a deciziei atacate, în sensul menținerii sentinței Tribunalului în întregime,

ca fiind temeinică și legală.

Au arătat că decizia este

criticabilă, instanța de judecată pronunțând o soluție netemeinică și nelegală și

mai ales, profund nedreaptă.

Au considerat greșită

motivarea instanței de apel, acest aspect reieșind din analiza consecințelor Deciziei

Curții Constituționale asupra drepturilor lor, din perspectiva art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil,

a art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție, a art. 14 al Convenției care

interzice discriminarea în legătură cu drepturi și libertăți garantate de Convenție

și protocoalele adiționale și a art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.

Astfel, au precizat că

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului impune și respectarea principiului

egalității părților în procesul civil și interzice, în principiu, intervenția legiuitorului

pe parcursul unui litigiu care ar putea afecta acest principiu.

Principiul egalității

în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în

funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite.

Or, aplicarea deciziei

nr. 1358/2010 în cazul persoanelor ale căror procese sau cereri formulate în temeiul

Legii nr. 221/2009 nu au fost soluționate prin pronunțarea unor hotărâri judecătorești

definitive ar fi de natură să instituie un tratament juridic diferit față de persoanele

care dețin deja o atare hotărâre definitivă, în baza unui criteriu aleatoriu și

exterior conduitei persoanei, în contradicție cu principiul egalității în fața legii,

consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție.

În raport și de art. 14

din Convenție, care garantează dreptul la nediscriminare, recurenții au precizat

că aplicarea Deciziei Curții Constituționale unui proces pendinte și suprimarea

temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de

art. 5 din Legea nr. 221/2009, care declanșaseră procedurile judiciare în temeiul

unei legi previzibile și accesibile, poate fi asimilată intervenției legislativului

în timpul procesului și ar crea premisele unei discriminări între persoane care,

deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic

diferit, în funcție de deținerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunțării

deciziei nr. 1358/2010.

Recurenții au conchis

că aplicarea deciziei nr. 1358/2010 prezentului litigiu de către instanța de apel

este de natură a duce la încălcarea pactelor și tratatelor privitoare la drepturile

fundamentale ale omului la care România este parte și au solicitat a se da prioritate

reglementărilor internaționale, prin respectarea art. 20 din Constituție, apreciind

că sunt îndreptățiți la măsurile reparatorii reglementate prin art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Recursul este nefondat,

urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.

Problema de drept care

se pune în speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221 din 2009

mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat

neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia

Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României

nr. 761/15.11.2010, aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa

temeiului juridic al cererii, ca efect al Deciziei Curții Constituționale.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea Deciziei

Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele

dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al art. menționat

se prevede că Deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of.

al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași

dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare

la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările

ulterioare.

În raport de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității

unui text de lege prin Decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru

viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor

care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această problemă

de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată

de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M.

Of. al României nr. 789/7.11.2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru

instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel s-a stabilit că

Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor

în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației

în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare

a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui

temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei

instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv

la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune deci

că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de

lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu

suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate

după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba

despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident

noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea

definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică,

aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna

ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu

ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză

în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea

că Deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă

că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

În speță, nu există însă

un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui bun susceptibil

de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acestora.

Concluzionând, prin intervenția

instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție

de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic,

realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional,

ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței

și al stabilității juridice.

Pentru aceste considerente,

față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat,

recursul declarat în cauză de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții

S.T.V D.S. și S.C.S.O.A. împotriva deciziei nr. 684 din 5 aprilie 2011 a Curții

de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 mai 2012.