ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3369/2012

Asupra recursului constată următoarele: Tribunalul Timiș, secția civilă, prin sentința nr. 1225 din 17 mai 2010 a admis în parte demersul judiciar inițiat de S.T.V.D.S. și S.C.S.O.A. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Timiș și l-a obligat pe pârât la plata către reclamanți a sumei de 200.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul lor, prin condamnare. A respins în rest demersul judiciar. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat că r eclamanții, contrar susținerilor pârâtului din întâmpinare, și-au legitimat calitatea de a accede la beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 221/2009, dovedind, prin actele de stare civilă depuse la dosar, că sunt copiii dr.

S.T.L., condamnat, în primă etapă, la 12 ani de închisoare, conform sentinței nr. 307/1950 a Tribunalului Militar Timișoara, condamnare prelungită în baza Decretului nr. 318/1951 și a Decretului nr. 588/1952, pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută de art. 209 pct. 4 C. pen.

În ceea ce privește încadrarea condamnării suferite de autorul reclamanților, în cazurile reglementate de Legea nr. 221/2009, Tribunalul a apreciat că așa cum rezultă din actul normativ în discuție, acesta cuprinde două ipoteze principale, urmate de alte două subsidiare: cele principale fiind condamnările cu caracter politic, expres și limitativ prevăzute de art. 1 alin. (2) din lege, precum și măsurile administrative abuzive, declarate expres de aceeași lege ca având caracter politic în cuprinsul art. 3. Ipotezele subsidiare ale legii vizează alte condamnări cu caracter politic, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 214/1999 precum și alte măsuri administrative abuzive, decât cele reglementate de art. 3, dacă s-a urmărit scopul supra enunțat.

În aceste situații, ca o consecință logică, legea impune constatarea în prealabil a caracterului politic atât al condamnărilor, cât și al măsurilor administrative nereglementate expres, în condițiile de exigență ale art. 4. Așa fiind, instanța a constatat că situația autorului reclamanților se circumscrie ipotezei particularizate de art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care enumeră expres această infracțiune. În acest context s-a impus concluzia că în speță nu sunt incidente prevederile alin. (3) ale aceluiași art. 1 din Legea nr. 221/2009 și nici cele ale art. 4 - vizând necesitatea constatării în prealabil a caracterului politic al condamnării autorului reclamanților, de vreme ce infracțiunea săvârșită de acesta se numără printre cele expres reglementate de lege.

Dintre măsurile reparatorii reglementate de lege, s-a constatat de către Tribunal că reclamanții au optat atât pentru despăgubiri morale, reglementate de art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, cât și pentru despăgubiri materiale constând în plata sumei totale de 139.491 RON, reprezentând cota-parte din imobilul SC M. și Ț. Lugoj și dividendele cuvenite acestuia, de la data naționalizării societății. S-a constatat că reparația prejudiciului trebuie să fie integrală, suma de bani fixată ca echivalent bănesc având scopul nu atât de a repune victima sau descendenții acesteia/ori soțul supraviețuitor într-o situație similară celei avute anterior, cât de a-i procura satisfacții de ordin moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.

Printre criteriile generale identificate de instanță, în încercarea de a cuantifica aceste prejudicii morale s-au numărat cele referitoare la importanța valorilor lezate și măsura lezării (în speță privarea de libertate), consecințele negative suferite de autorul reclamanților pe plan fizic și psihic, intensitatea percepției consecințelor vătămării, gradul în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială. De asemenea, la cuantificarea despăgubirilor, Tribunalul s-a raportat și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauzele R. contra României, S. și P. contra României), observând că aceasta s-a dovedit a fi moderată în acordare, raportându-se la situația concretă a fiecărui caz.

Față de cele menționate, Tribunalul a apreciat că suma de 200.000 de euro reprezintă o astfel de satisfacție rezonabilă și proporțională cu prejudiciul moral suferit de autorul reclamanților. În ceea ce privește daunele materiale, instanța a observat din prevederile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 că legiuitorul a înțeles să coreleze aceste dispoziții cu o altă lege specială cu caracter reparator, respectiv Legea nr. 10/2001, dispunând că bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau, după caz, ca efect al măsurii administrative abuzive se restituie în temeiul acestei legi dacă nu au fost deja retrocedate, în natură sau în echivalent în cadrul procedurii speciale reglementate de cel dintâi act normativ.

Cum însă domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 vizează, prin excelență, imobilele „preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor” a rezultat că legiuitorul a vizat aceeași sferă de aplicare cu cea actului normativ la care face trimitere. În speță însă, s-a observat că prin hotărârea de condamnare nu a fost confiscată cota-parte din imobilul în litigiu, acesta fiind naționalizat, ceea ce, prin raportare la argumentele precedente, a exclus incidența art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009. Prin decizia nr. 684 din 5 aprilie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de către D.G.F.P.

Timiș și de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș împotriva sentinței Tribunalului, pe care a schimbat-o, în sensul că a respins acțiunea reclamanților, în totalitate. S-a reținut de către instanța de apel că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, Curtea a avut în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție (prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”. De asemenea, s-au constatat a fi aplicabile speței și prevederile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora Deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of.

al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale [art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009] cu dispozițiile Constituției, a rezultat că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce a însemnat că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate. Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii reclamantilor, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea a apreciat că se impune în cauză soluția admiterii apelurilor pârâtului și Parchetului, cu consecința schimbării sentinței și respingerii acțiunii reclamanților.

Această soluție s-a impus, chiar dacă cauza se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive. Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului, de aceea, în cauză s-a constatat a nu fi aplicabilă nici ipoteza avută în vedere de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Blecic vs. Croatia, nefiind înfrânt principiul neretroactivității.

Această soluție s-a impus cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții. În plus, Curtea a mai constatat și faptul că potrivit principiului electa una via, non datur recursul ad alteram, transpus procedural și prin textul art. 294 C. proc.

civ., reclamanții nu își pot modifica, în apelul părții adverse, temeiurile de drept care au reprezentat baza legală pentru promovarea acțiunii introductive, câtă vreme norma procedurală imperativă prevede că în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi, doar excepțiile de procedură și alte asemenea mijloace de apărare nefiind considerate cereri noi. Împotriva acestei ultime decizii au declarat recurs reclamanții S.T.V.D.S. și S.C.S.O., întemeiat pe prevederile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. și au solicitat admiterea acestuia și modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul menținerii sentinței Tribunalului în întregime, ca fiind temeinică și legală.

Au arătat că decizia este criticabilă, instanța de judecată pronunțând o soluție netemeinică și nelegală și mai ales, profund nedreaptă. Au considerat greșită motivarea instanței de apel, acest aspect reieșind din analiza consecințelor Deciziei Curții Constituționale asupra drepturilor lor, din perspectiva art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, a art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție, a art. 14 al Convenției care interzice discriminarea în legătură cu drepturi și libertăți garantate de Convenție și protocoalele adiționale și a art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție. Astfel, au precizat că art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului impune și respectarea principiului egalității părților în procesul civil și interzice, în principiu, intervenția legiuitorului pe parcursul unui litigiu care ar putea afecta acest principiu.

Principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. Or, aplicarea deciziei nr. 1358/2010 în cazul persoanelor ale căror procese sau cereri formulate în temeiul Legii nr. 221/2009 nu au fost soluționate prin pronunțarea unor hotărâri judecătorești definitive ar fi de natură să instituie un tratament juridic diferit față de persoanele care dețin deja o atare hotărâre definitivă, în baza unui criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, în contradicție cu principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție.

În raport și de art. 14 din Convenție, care garantează dreptul la nediscriminare, recurenții au precizat că aplicarea Deciziei Curții Constituționale unui proces pendinte și suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, care declanșaseră procedurile judiciare în temeiul unei legi previzibile și accesibile, poate fi asimilată intervenției legislativului în timpul procesului și ar crea premisele unei discriminări între persoane care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, în funcție de deținerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunțării deciziei nr. 1358/2010.

Recurenții au conchis că aplicarea deciziei nr. 1358/2010 prezentului litigiu de către instanța de apel este de natură a duce la încălcarea pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și au solicitat a se da prioritate reglementărilor internaționale, prin respectarea art. 20 din Constituție, apreciind că sunt îndreptățiți la măsurile reparatorii reglementate prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed. Problema de drept care se pune în speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221 din 2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

al României nr. 761/15.11.2010, aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al Deciziei Curții Constituționale. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al art. menționat se prevede că Deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin Decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789/7.11.2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Astfel s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că Deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acestora. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Pentru aceste considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții S.T.V D.S. și S.C.S.O.A. împotriva deciziei nr. 684 din 5 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 mai 2012.