ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4487/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea formulată la data de 12 iulie 2011 (data poștei înscrisă pe plicul de expediere a cererii) și înregistrată la Înalta Curte de Casație și Justiție sub nr. 5878/1/2011, contestatorul N.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Cluj Napoca, anularea deciziei nr. 5620 din 30 iunie 2011 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, în Dosarul nr. 3750/117/2007. În motivarea contestației, s-a susținut, în primul rând, existența unei greșeli materiale grave, în sensul art. 318 teza I C. proc.

civ., întrucât, din eroare, instanța de recurs nu a observat că, pe parcursul judecării recursului, a fost invocată și o a doua excepție de neconstituționalitate – pe lângă cea respinsă prin decizia a cărei anulare se solicită, iar dacă instanța ar fi observat și această excepție și s-ar fi pronunțat asupra sa, altul ar fi putut fi rezultatul soluționării recursului. Excepția de neconstituționalitate vizează prevederile art. 22 (fostul art. 21) din Legea nr. 10/2001. În al doilea rând, neanalizarea și nepronunțarea asupra acestei excepții de către Înalta Curte reprezintă o omisiune de pronunțare a instanței de recurs asupra unui motiv de ordine publică, ce ar fi putut conduce, în cazul în care ar fi fost analizat și admis, la casarea sau modificarea deciziei atacate cu recurs, fiind, astfel, incidente și dispozițiile art. 318 teza a II-a C. proc.

civ., s-a mai susținut în motivarea contestației în anulare. Au fost atașate dosarele cu nr. unic 3750/117/2007 formate la Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea de Apel Cluj și Tribunalul Cluj, precum și Dosarele nr. 926/117/2007 al Tribunalului Cluj și nr. 9893/1/2011 al Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de 5 judecători. Analizând contestația în anulare formulată, Înalta Curte apreciază că nu este fondată, pentru următoarele considerente: În susținerea contestației în anulare speciale formulate împotriva deciziei nr. 5620 din 30 iunie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, contestatorul invocă, în drept, ambele ipoteze ale prevederilor art. 318 C. proc. civ., însă, în fapt, se prevalează de aceeași împrejurare, anume nepronunțarea instanței de recurs, din eroare, asupra unei excepții de neconstituționalitate invocate de către contestator în fața Înaltei Curți.

În raport de motivul de fapt al contestației, se constată că niciuna dintre ipotezele prevăzute de art. 318 C. proc. civ. nu este întrunită în cauză. Prima teză a normei menționate prevede posibilitatea formulării contestației în anulare împotriva hotărârii instanței de recurs atunci când „dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale (…)”. Întrunirea cerințelor acestui caz de contestație în anulare presupune săvârșirea unei erori evidente în legătură cu aspecte formale ale judecării recursului, reflectată în soluția pronunțată în cauză.

Norma citată are în vedere rezultatul pe care l-a produs neobservarea ori confundarea unor elemente sau date materiale asupra „dezlegării date”, ceea ce înseamnă că greșeala materială la care se referă legiuitorul trebuie să vizeze dispozițiile efectiv adoptate de către instanța de recurs, regăsite ca atare în dispozitivul hotărârii, nu pe cele care ar fi putut fi adoptate, dacă instanța ar fi ținut cont și de acele elemente sau date. Or, contestatorul, pretinzând neobservarea, de către instanța de recurs, a cererii depuse la dosar prin care excepția de neconstituționalitate a fost invocată, nu se referă la dispozițiile efectiv adoptate, ci la nepronunțarea asupra respectivei excepții, finalitate ce relevă neîntrunirea cerinței anterior menționate.

Pe de altă parte, se constată că, la termenul de judecată la care instanța de recurs a reținut cauza spre soluționare, recurentul – contestatorul din cauză – a susținut doar una dintre excepțiile de neconstituționalitate invocate în cursul judecății, respectiv aceea asupra căreia instanța a rămas în pronunțare [pe lângă excepția nulității recursului, cererea de suspendare a judecării cauzei, întemeiată pe dispozițiile art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. și recursul însuși] și s-a pronunțat efectiv, respingând cererea de sesizare a Curții Constituționale. Ca atare, nu poate fi reținută existența unei greșeli materiale în legătură cu cealaltă excepție de neconstituționalitate invocată de parte, cât timp partea însăși nu a înțeles să o mai susțină în fața instanței de recurs, prezentă fiind la termenul la care instanța a rămas în pronunțare.

Nepronunțarea asupra celei de-a doua cereri de sesizare a Curții Constituționale a fost consecința actului de voință al părții, în sensul de a nu se mai prevala de un mijloc de apărare formulat anterior prin cerere scrisă depusă la dosar. În aceste condiții, nu sunt întrunite cerințele de aplicare a primei ipoteze din art. 318 C. proc. civ. Ultimul considerent înfățișat anterior este valabil și pentru respingerea susținerilor petentului relative la cea de-a doua ipoteză din art. 318, potrivit căreia o hotărâre a instanței de recurs mai poate fi atacată pe calea contestației în anulare și atunci când „instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.

Și în această ipoteză, legiuitorul pretinde ca instanța de recurs să fi acționat „din greșeală”, omițând cercetarea unui motiv de recurs, ceea ce exclude de plano întrunirea în cauză a cerințelor de aplicare a normei, în condițiile în care, după cum s-a arătat, nepronunțarea instanței asupra uneia dintre excepțiile de neconstituționalitate a fost consecința faptului că recurentul nu a mai înțeles să o susțină. Cu toate că aceste considerente sunt suficiente pentru conturarea soluției în cauză, în sensul respingerii contestației în anulare, pentru a se răspunde tuturor susținerilor contestatorului, urmează a se analiza sunt dacă întrunite celelalte condiții din cea de-a doua ipoteză a art. 318, condiții ce trebuie îndeplinite în mod cumulativ pentru admiterea contestației în anulare.

Pe lângă cerința ca instanța de recurs să fi acționat „din greșeală”, legiuitor prevede și condiția necercetării vreunuia dintre motivele de modificare sau de casare, ce este îndeplinită în cauză. Legiuitorul are în vedere atât motivele invocate prin cererea de recurs, cât și motivele de ordine publică invocate în cursul judecării recursului, de către părți sau din oficiu, în condițiile art. 306 alin. (2) C. proc.

civ., însă doar dacă acestea sunt de natură a conduce la modificarea ori casarea hotărârii recurate, dată fiind inserarea expresă a acestei mențiuni în art. 318. Excepția de neconstituționalitate a unor prevederi legale, invocată în recurs, cu finalitatea Curții Constituționale, poate fi asimilată unui motiv de ordine publică, chiar dacă va conduce la casarea ori modificarea deciziei recurate abia după admiterea excepției de către Curtea Constituțională și după promovarea căii de atac a revizuirii împotriva hotărârii date în recurs, în condițiile art. 322 pct. 10 C. proc. civ., dat fiind că judecata recursului nu este împiedicată prin sesizarea Curții Constituționale.

În cauză, instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra sesizării Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate privind dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, din motive ce țin, însă, de voința părții, după cum s-a arătat, ceea ce echivalează cu nepronunțarea asupra unui motiv de ordine publică, ce tindea, indirect, la casarea sau modificarea deciziei recurate. Nu este întrunită, însă, nici cerința ca motivul de recurs invocat să fie determinant pentru soluționarea recursului, altfel, admiterea contestației fiind formală, fără finalitate reală în privința soluției adoptate în cauză. Se constată că, în speță, contestația lui N.A.

împotriva dispoziției nr. 7010 din 18 iulie 2007 emise de Primarul Municipiului Cluj Napoca în baza Legii nr. 10/2001, de respingere ca tardivă a notificării, a fost respinsă atât pentru motivul depunerii notificării cu depășirea termenului legal, prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, însă și pentru motivul că imobilul ce face obiectul notificării nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, nefiind preluat de către stat, ci înstrăinat chiar de către proprietarii tabulari. Astfel, eventuala admitere de către Curtea Constituțională a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001 - finalitate urmărită de către N.A.

prin invocarea excepției pretins ignorate de către instanța de recurs – nu ar putea conduce la admiterea recursului și la modificarea ori casarea deciziei recurate, cât timp subzistă cel de-al doilea motiv de respingere a contestației, a cărui legalitate a fost confirmată de instanța de recurs, iar această apreciere nu poate fi cenzurată în cadrul contestației în anulare. Ca atare, chiar dacă s-ar reține îndeplinirea tuturor celorlalte cerințe din art. 318 C. proc. civ., contestația în anulare nu poate fi admisă, în condițiile în care excepția de neconstituționalitate, pretins ignorată de către instanța de recurs, nu ar conduce la o altă soluție asupra recursului, decât cea efectiv adoptată în cauză, de respingere a recursului ca nefondat.

Față de cele expuse, constatând că nu este întrunită niciuna dintre ipotezele din art. 318 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondată, contestația în anulare declarată de contestatorul N.A. împotriva deciziei nr. 5620 din 30 iunie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 iunie 2012.