ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4487/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 12 iulie 2011 (data poștei

înscrisă pe plicul de expediere a cererii) și înregistrată la Înalta Curte de Casație

și Justiție sub nr. 5878/1/2011, contestatorul

N.A. a

solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Cluj Napoca, anularea

deciziei nr.

5620 din 30 iunie 2011 pronunțate de Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, în Dosarul nr. 3750/117/2007.

În motivarea contestației, s-a susținut,

în primul rând, existența unei greșeli materiale grave, în sensul art. 318 teza

I C. proc. civ., întrucât, din eroare, instanța de recurs nu a observat că, pe parcursul

judecării recursului, a fost invocată și o a doua excepție de neconstituționalitate

– pe lângă cea respinsă prin decizia a cărei anulare se solicită, iar dacă instanța

ar fi observat și această excepție și s-ar fi pronunțat asupra sa, altul ar fi putut

fi rezultatul soluționării recursului.

Excepția de neconstituționalitate vizează

prevederile art. 22 (fostul art. 21) din Legea nr. 10/2001.

În al doilea rând, neanalizarea și nepronunțarea

asupra acestei excepții de către Înalta Curte reprezintă o omisiune de pronunțare

a instanței de recurs asupra unui motiv de ordine publică, ce ar fi putut conduce,

în cazul în care ar fi fost analizat și admis, la casarea sau modificarea deciziei

atacate cu recurs, fiind, astfel, incidente și dispozițiile art. 318 teza a II-a

C. proc. civ., s-a mai susținut în motivarea contestației în anulare.

Au fost atașate dosarele cu nr. unic

3750/117/2007 formate la Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea de Apel Cluj

și Tribunalul Cluj, precum și Dosarele nr. 926/117/2007 al Tribunalului Cluj și

nr. 9893/1/2011 al Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de 5 judecători.

Analizând contestația în anulare formulată,

Înalta Curte apreciază că nu este fondată, pentru următoarele considerente:

În susținerea contestației în anulare

speciale formulate împotriva deciziei nr. 5620 din 30 iunie 2011 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, contestatorul invocă, în drept, ambele ipoteze ale prevederilor

art. 318 C. proc. civ., însă, în fapt, se prevalează de aceeași împrejurare, anume

nepronunțarea instanței de recurs, din eroare, asupra unei excepții de neconstituționalitate

invocate de către contestator în fața Înaltei Curți.

În raport de motivul de fapt al contestației,

se constată că niciuna dintre ipotezele prevăzute de art. 318 C. proc. civ. nu este

întrunită în cauză.

Prima teză a normei menționate prevede

posibilitatea formulării contestației în anulare împotriva hotărârii instanței de

recurs atunci când „dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale (…)”.

Întrunirea cerințelor acestui caz de

contestație în anulare presupune săvârșirea unei erori evidente în legătură cu aspecte

formale ale judecării recursului, reflectată în soluția pronunțată în cauză.

Norma citată are în vedere rezultatul

pe care l-a produs neobservarea ori confundarea unor elemente sau date materiale

asupra „dezlegării date”, ceea ce înseamnă că greșeala materială la care se referă

legiuitorul trebuie să vizeze dispozițiile efectiv adoptate de către instanța de

recurs, regăsite ca atare în dispozitivul hotărârii, nu pe cele care ar fi putut

fi adoptate, dacă instanța ar fi ținut cont și de acele elemente sau date.

Or, contestatorul, pretinzând neobservarea,

de către instanța de recurs, a cererii depuse la dosar prin care excepția de neconstituționalitate

a fost invocată, nu se referă la dispozițiile efectiv adoptate, ci la nepronunțarea

asupra respectivei excepții, finalitate ce relevă neîntrunirea cerinței anterior

menționate.

Pe de altă parte, se constată că, la

termenul de judecată la care instanța de recurs a reținut cauza spre soluționare,

recurentul – contestatorul din cauză – a susținut doar una dintre excepțiile de

neconstituționalitate invocate în cursul judecății, respectiv aceea asupra căreia

instanța a rămas în pronunțare [pe lângă excepția nulității recursului, cererea

de suspendare a judecării cauzei, întemeiată pe dispozițiile art. 244 alin. (1)

pct. 1 C. proc. civ. și recursul însuși] și s-a pronunțat efectiv, respingând cererea

de sesizare a Curții Constituționale.

Ca atare, nu poate fi reținută existența

unei greșeli materiale în legătură cu cealaltă excepție de neconstituționalitate

invocată de parte, cât timp partea însăși nu a înțeles să o mai susțină în fața

instanței de recurs, prezentă fiind la termenul la care instanța a rămas în pronunțare.

Nepronunțarea asupra celei de-a doua cereri de sesizare a Curții Constituționale

a fost consecința actului de voință al părții, în sensul de a nu se mai prevala

de un mijloc de apărare formulat anterior prin cerere scrisă depusă la dosar.

În aceste condiții, nu sunt întrunite

cerințele de aplicare a primei ipoteze din art. 318 C. proc. civ.

Ultimul considerent înfățișat anterior

este valabil și pentru respingerea susținerilor petentului relative la cea de-a

doua ipoteză din art. 318, potrivit căreia o hotărâre a instanței de recurs mai

poate fi atacată pe calea contestației în anulare și atunci când „instanța, respingând

recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul

dintre motivele de modificare sau de casare”.

Și în această ipoteză, legiuitorul pretinde

ca instanța de recurs să fi acționat „din greșeală”, omițând cercetarea unui motiv

de recurs, ceea ce exclude de plano întrunirea în cauză a cerințelor de aplicare

a normei, în condițiile în care, după cum s-a arătat, nepronunțarea instanței asupra

uneia dintre excepțiile de neconstituționalitate a fost consecința faptului că recurentul

nu a mai înțeles să o susțină.

Cu toate că aceste considerente sunt

suficiente pentru conturarea soluției în cauză, în sensul respingerii contestației

în anulare, pentru a se răspunde tuturor susținerilor contestatorului, urmează a

se analiza sunt dacă întrunite celelalte condiții din cea de-a doua ipoteză a

art. 318, condiții ce trebuie îndeplinite în mod cumulativ pentru admiterea contestației

în anulare.

Pe lângă cerința ca instanța de recurs

să fi acționat „din greșeală”, legiuitor prevede și condiția necercetării vreunuia

dintre motivele de modificare sau de casare, ce este îndeplinită în cauză.

Legiuitorul are în vedere atât motivele

invocate prin cererea de recurs, cât și motivele de ordine publică invocate în cursul

judecării recursului, de către părți sau din oficiu, în condițiile art. 306 alin.

(2) C. proc. civ., însă doar dacă acestea sunt de natură a conduce la modificarea

ori casarea hotărârii recurate, dată fiind inserarea expresă a acestei mențiuni

în art. 318.

Excepția de neconstituționalitate a unor

prevederi legale, invocată în recurs, cu finalitatea Curții Constituționale, poate

fi asimilată unui motiv de ordine publică, chiar dacă va conduce la casarea ori

modificarea deciziei recurate abia după admiterea excepției de către Curtea Constituțională

și după promovarea căii de atac a revizuirii împotriva hotărârii date în recurs,

în condițiile art. 322 pct. 10 C. proc. civ., dat fiind că judecata recursului nu

este împiedicată prin sesizarea Curții Constituționale.

În cauză, instanța de recurs nu s-a pronunțat

asupra sesizării Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate

privind dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, din motive ce țin, însă, de

voința părții, după cum s-a arătat, ceea ce echivalează cu nepronunțarea asupra

unui motiv de ordine publică, ce tindea, indirect, la casarea sau modificarea deciziei

recurate.

Nu este întrunită, însă, nici cerința

ca motivul de recurs invocat să fie determinant pentru soluționarea recursului,

altfel, admiterea contestației fiind formală, fără finalitate reală în privința

soluției adoptate în cauză.

Se constată că, în speță, contestația

lui N.A. împotriva dispoziției nr. 7010 din 18 iulie 2007 emise de Primarul Municipiului

Cluj Napoca în baza Legii nr. 10/2001, de respingere ca tardivă a notificării, a

fost respinsă atât pentru motivul depunerii notificării cu depășirea termenului

legal, prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, însă și pentru motivul că imobilul

ce face obiectul notificării nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001,

nefiind preluat de către stat, ci înstrăinat chiar de către proprietarii tabulari.

Astfel, eventuala admitere de către Curtea

Constituțională a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 22 din

Legea nr. 10/2001 - finalitate urmărită de către N.A. prin invocarea excepției pretins

ignorate de către instanța de recurs – nu ar putea conduce la admiterea recursului

și la modificarea ori casarea deciziei recurate, cât timp subzistă cel de-al doilea

motiv de respingere a contestației, a cărui legalitate a fost confirmată de instanța

de recurs, iar această apreciere nu poate fi cenzurată în cadrul contestației în

anulare.

Ca atare, chiar dacă s-ar reține îndeplinirea

tuturor celorlalte cerințe din art. 318 C. proc. civ., contestația în anulare nu

poate fi admisă, în condițiile în care excepția de neconstituționalitate, pretins

ignorată de către instanța de recurs, nu ar conduce la o altă soluție asupra recursului,

decât cea efectiv adoptată în cauză, de respingere a recursului ca nefondat.

Față de cele expuse, constatând că nu

este întrunită niciuna dintre ipotezele din art. 318 C. proc. civ., Înalta Curte

va respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația în

anulare declarată de contestatorul

N.A.

împotriva deciziei nr. 5620 din 30 iunie 2011 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 iunie 2012.