ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4686/2012

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 83 din 28 ianuarie 2011, pronunțată de Tribunalul Cluj, s-a admis excepția inadmisibilității invocată de pârâți și s-a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta G.M.D. (fostă G., fostă W.), cetățean australian, în contradictoriu cu pârâții P.E.D., T.L., decedată în cursul procesului și continuată de S.D.L., S.M.D. și S.T., Municipiul Cluj-Napoca, prin primar și Consiliul local al Municipiului Cluj-Napoca, prin primar, având ca obiect constatarea nevalabilității titlului prin care Statul Român a preluat imobilul situat în Cluj-Napoca, str. E. Racoviță, jud. Cluj, revendicare imobiliară constând în obligarea pârâților persoane fizice să-i lase în deplină proprietate și posesie apartamentele situate în imobilul descris mai sus, cumpărate de către aceștia în temeiul Legii nr. 112/1995 și restabilirea situației anterioare de CF. A fost obligată reclamanta să plătească pârâtului P.E.D.

cheltuieli de judecată în cuantum de 2000 lei, iar pârâților S.M.D., S.T. și S.D.L., cheltuieli de judecată în cuantum de 6.907,95 lei. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut, în esență, următoarele: Din copia actelor de stare civilă depuse la dosarul cauzei și a extrasului de CF reiese că antecesorul reclamantei, W.I., a fost proprietar tabular asupra imobilului înscris în CF Cluj. Imobilul a fost preluat de către Statul Român în baza Decretului nr. 92/1950, conform înscrierii de sub B+5. La dosarul cauzei, s-au depus dovezi că proprietarul tabular este decedat din anul 1977 și s-a făcut dovada prin acte de stare civilă că reclamanta ar avea calitatea de moștenitor a acestuia.

Acțiunea s-a întemeiat în drept pe dispozițiile art. 480 C. civ., temei din care își are izvorul acțiunea în revendicare. În prezenta cauză, în vederea soluționării excepției inadmisibilității invocată din oficiu de către instanță, tribunalul a apreciat că trebuie analizat dacă reclamanta poate urma, pentru satisfacerea pretențiilor sale, calea de drept comun care își are izvorul în prevederile art. 480 și următoarele C. civ. sau ar fi trebuit să procedeze conform dispozițiilor legii speciale, Legea nr. 10/2001. Imobilul a fost preluat în temeiul Decretului nr. 92/1950, intrând în sfera art. 2 din Legea nr. 10/2001. Imobilul-construcție a fost apartamentat, iar apartamentele rezultate au fost înstrăinate, prin contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, pârâților sau antecesorilor pârâților-persoane fizice.

În această împrejurare, este evident că imobilului de față îi sunt incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar reclamanta avea obligația să urmeze procedura specială reglementată de această lege. Prin Decizia pronunțată în recurs în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a stabilit că, concursul dintre legea specială și legea generală, se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă aceasta nu este prevăzut expres în legea specială. În soluționarea concursului dintre cele două legi și cu aplicarea directă la situații în care terți nu sunt implicați, decizia I.C.C.J., este foarte clară.

Ea stabilește că legea specială se referă și aplică atât la imobile preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil, și este obligatoriu de urmat, întrucât Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni, menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat. În considerentele deciziei s-a reținut: „în consecință, trebuie reținut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.”.

În altă soluție de speță, s-a stipulat că Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun, în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu. De aceea, s-a apreciat că trebuie reținut, de principiu, că persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ. și că apărările invocate în acțiune, referitoare la incidența art. 1 din Protocol 1 adițional la CEDO, nu au putut fi primite în prezenta cauză, cu motivarea că pentru pretenția sa reclamanta ar fi trebuit să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Doar în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe dintre legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și CEDO, Convenția are prioritate. În cazul în care, urmare a parcurgerii acestei proceduri, s-ar fi constatat divergențe sau neconcordanțe între legea națională și Convenție s-ar fi impus verificarea pretențiilor reclamantei prin raportare la drepturile și garanțiile cuprinse în Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

De asemenea, s-a mai reținut că, chiar dacă s-ar interpreta că existența Legii nr. 10/2001 nu exclude în toate situațiile posibilitatea de a se recurge la o acțiune în revendicare, grevat de prevalarea reclamantului de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO și de a i se asigure acestuia accesul la justiție, raportat la datele concretei ale speței, așa cum rezultă din actele depuse la dosarul cauzei, reclamanta nu deține un bun în sensul Convenției, respectiv o hotărâre judecătorească anterioară prin care să i se fi recunoscut dreptul de a păstra imobilul, o speranță legitimă în același sens dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect; că, prin edictarea Legii nr. 10/2001, legiuitorul nu a urmărit doar restituirea proprietăților preluate abuziv, ci și reglementarea definitivă a situației juridice a acestei categorii de imobile, inclusiv prin limitarea în timp a posibilităților de revendicare, ca o componentă a principiului securității și stabilității raporturilor juridice; că raportat la aceste statuări, solicitarea de constatare a nevalabilității titlului statului apare ca fiind lipsită de interes, devreme ce un act normativ a fost emis în vederea reglementării situațiilor legate de proprietate și califică ca fiind un act abuziv decretul care a constituit temeiul juridic al preluării imobilului, și că,

în speță, nu se mai impune analiza titlurilor de proprietate și a comparării acestora. Cererea a fost apreciată ca inadmisibilă și din altă perspectivă, respectiv reclamanta nu a învestit instanța cu o cerere în constatarea nulității contractelor de vânzare cumpărare. Jurisprudența Î.C.C.J. relevată și de Decizia 7012 din 26 iunie 2009, publicată și în Buletinul Casației nr. 5, pag 11-17, este în sensul că nu se poate dispune restituirea unor bunuri dacă nu s-a cerut constatarea nulității actelor juridice de înstrăinare. Este obligatorie învestirea instanței cu un capăt de cerere privind anularea contractelor de vânzare cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995. Apărările reclamantei referitoare la admisibilitatea cererii, prin raportare și la jurisprudența CEDO, respectiv a cauzei F. contra României, nu au putut fi primite, cu motivarea că situația de fapt și circumstanțele concrete ale celor două spețe sunt diferite.

De altfel, chiar și în această cauză, CEDO a constatat că urmare a deciziei nr. 33/2008, pronunțată în recurs în interesul legii, problema admisibilității unor astfel de cereri a căpătat o soluționare unitară, spre deosebire de situația avută în speță, când cererea inițială a fost înregistrată în anul 2002, fiind, de asemenea, reținută și nefuncționalitatea Fondului P. Chiar dacă soluția inadmisibilității ar putea eventual ridica anumite incertitudini plecând de la teza a II-a a Deciziei nr. 33/2008, s-a reținut că se poate aprecia că admiterea unei astfel de cereri pe calea dreptului comun ar aduce atingere drepturilor terților. În virtutea rolului activ, instanța a pus în discuția părților excepția uzucapiunii reglementată de Decretul nr. 115/1938, respectiv art. 27, pârâții fiind în măsură să invoce această excepție cu succes și pentru paralizarea cererii formulate de reclamantă, în temeiul art. 480 C. civ.

Reclamanta, invocând prevederile dreptului comun, este supusă din toate punctele de vedere acestor dispoziții. Astfel, s-a reținut că, în condițiile speciale concrete ale speței, dacă s-ar aprecia prin prisma argumentelor invocate că titlul de care se prevalează reclamanta există în patrimoniul ei, acesta nu mai poate fi protejat pe calea aleasă, întrucât, ca urmare a împlinirii termenului de 10 ani al uzucapiunii tabulare, nu se mai poate bucura de protecție.

Dreptul de proprietate al pârâților-persoane fizice asupra apartamentelor a fost dobândit în anul 1996, iar intabularea s-a realizat în anul 1996. Antecesorul reclamantei, așa cum aceasta a afirmat și a justificat, a decedat în anul 1977. Față de cele expuse, pe acest aspect, s-a conchis că pârâții-persoane fizice au folosit imobilele mai mult de 10 ani cu bună-credință, buna credință a acestora rezultând din încheierea unui contract de vânzare-cumpărare cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, din lipsa vreunei notări în CF a pretențiilor reclamantei ulterior anului 1990 și prin pasivitatea în care reclamanta a stat până la momentul înregistrării acestei cereri, așa cum a arătat și apărătorul său, și că nu există niciun motiv a se aprecia că posesia pârâților nu este utilă.

Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, prin decizia nr. 261/ A din 17 iunie 2011, a respins apelul declarat de reclamanta G.M.D.; a obligat apelanta reclamantă să plătească intimatului P.E.D. suma de 2.000 lei și intimaților S.D.L., S.M.D. și S.T.

suma de 6.609,20 lei, cheltuieli de judecată în apel, reținând, în esență, următoarele: Referitor la critica vizând nesoluționarea în primă instanță a petitului privind constatarea nevalabilității titlului prin care statul a preluat imobilul în litigiu, pe care s-a grefat solicitarea de desființare a sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, curtea a constatat că aceasta nu este fondată, cu motivarea că atâta timp cât prin dispozițiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 se recunoaște caracterul abuziv al preluării imobilelor naționalizate prin Decretul nr. 92/1950, reiese că acțiunea reclamantei este lipsită de interes, pentru acest aspect, indiferent că este formulată în temeiul dreptului comun sau în temeiul legii speciale, recunoașterea fiind făcută prin chiar acest act normativ pentru toate imobilele preluate în temeiul Decretului nr. 92/1950.

Referitor la cererile având ca obiect revendicarea celor 3 apartamente cumpărate în temeiul Legii nr. 112/1995, în condițiile în care reclamanta nu a urmat procedura instituită de Legea nr. 10/2001, respectiv nu a solicitat în termenul defipt de acest act normativ special constatarea nulității absolute a celor 3 contracte de vânzare-cumpărare, s-a reținut că prima instanță în mod corect a reținut excepția inadmisibilității raportat la cele statuate prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Critica referitoare la nedreptatea săvârșită prin prevederile Legii nr. 10/2001, care a încalcă principiul imprescriptibilității dreptului de proprietate, s-a reținut că nu poate fi analizată în cadrul prezentei căi de atac, adoptarea legilor constituind exclusiv atributul puterii legiuitoare.

Curtea a constatat că în mod corect s-a dat eficiență excepției inadmisibilității, întrucât, așa cum în mod constant a statuat practica judiciară, iar în anul 2008 a stabilit și Înalta Curte de Casație și Justiție, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor nu mai poate fi solicitată decât în temeiul acestei legi, excluzând calea dreptului comun, conform principiului „specialia genralibus derogant”. Pot face obiectul unei acțiuni în revendicare imobilele preluate fără titlu valabil doar dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație. Or, în cauză, imobilul în litigiu face obiectul unei legi speciale de reparație, anume Legea nr. 10/2001, iar potrivit Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, concursul între legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant.

Doar în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unul alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Afirmația reclamantei conform căreia prin admiterea acțiunii nu ar fi afectat nici un alt drept de proprietate, s-a reținut că nu pot fi luată în considerare, întrucât apartamentele revendicate se află în prezent în proprietatea intimaților, care au dobândit dreptul de proprietate prin cumpărare, în temeiul Legii nr. 112/1995, titlurile lor nefiind desființate, iar analizarea bunei credințe a cumpărătorilor nu poate fi abordată în prezentul cadru procesual, aceasta putând constitui obiect de cercetare în cadrul litigiului având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de către aceștia, reclamanta neinvestind în termen legal instanța cu o astfel de acțiune.

O astfel de acțiune ar fi de altfel prescrisă în momentul actual, întrucât prin art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 s-a prevăzut că, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de 1 an, termen prelungit succesiv. Reclamanta nu a formulat acțiune în termenul special, astfel că o eventuală acțiune întemeiată pe prevederile dreptului comun ar fi prescrisă. S-a conchis, că principiul proporționalității, invocat de către reclamantă, nu este incident în cauză, intimații, ale căror contracte de vânzare-cumpărare sunt valabile, nefiind în situația de a se prevala de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, această prevedere fiind edictată pentru persoanele cărora li s-au anulat contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, contractele fiind încheiate cu respectarea dispozițiilor acestui act normativ.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta G.M.D., care, fără să indice vreunul din motivele prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., a arătat că instanța de apel a respins apelul într-un mod deosebit de succint „pe aproximativ o pagină”, că, în privința capătului de cerere în constatarea nevalabilității titlului statului, greșit, acesta a fost respins ca inadmisibil de instanțele de fond și apel, cât și ca lipsit de interes, și că acțiunea a fost respinsă, ca inadmisibilă, greșit. Cu privire la capătul de cerere referitor la revendicarea terenului situat în Cluj-Napoca, str. Emil Racoviță nr. 9, s-a arătat că instanțele, atât cea de fond, cât și cea de apel au analizat în bloc acțiunea, în loc să o abordeze așa cum este legal și normal, adică prin analizarea fiecărui petit și prin pronunțarea instanței asupra fiecărei cereri ce face obiect al acțiunii introductive.

Cu privire la acest capăt de cerere, s-a arătat că a fost formulat în mod distinct și că instanțele de judecată au dat impresia că s-au ferit cu mare grijă să îl abordeze, asimilând în mod forțat, nelegal și netemeinic, situația juridică a acestui imobil (teren) cu situația juridică a celorlalte imobile în litigiu (apartamente). Respingerea ca inadmisibilă, inclusiv a cererii prin care se revendică terenul, se constituie într-o greșită aplicare a legii, atât a legii interne, cât și a Convenției Europene, întrucât instanțele de fond și de apel, pentru a pronunța o hotărâre legală, trebuiau să analizeze dacă exista contrarietăți între legea interna și cea europeană, și daca prin admiterea acțiunii se duce atingere drepturilor vreunui terț sau securității raporturilor juridice civile, cu priviri la teren.

În urma unei asemenea analize, care trebuind să fie făcută într-o manieră explicită, de natura să facă posibil controlul judiciar al legalității, instanțele trebuiau să decidă, motivat, dacă este sau nu legală admiterea în parte a acțiunii, cu privire la pretențiile formulate relativ la teren. De asemenea, s-a arătat că hotărârea atacata este dată cu aplicarea greșită a legii și sub aspectul aplicării dreptului intern, și anume a Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție, întrucât, deși simulează analizarea cauzei și sub acest aspect, judecătorii din apel nu fac decât să exprime convingerile lor generale cu privire la problematica respectiva, în loc să aplice legea la cauza dedusă judecații.

Or, în măsura în care reclamanta se prevalează de un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană, nu numai că cererea în revendicare formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, însă obligă instanța de judecată în a analiza existența unui asemenea drept de proprietate în patrimoniul reclamantei și, în caz afirmativ, să procedeze la compararea titlurilor părților.

În speță, reclamanta arată că este titulara unui „bun ” , în sensul Convenției și al practicii Curții Europene, întrucât în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, titlul statului nefiind valabil, antecesorul său și, pe cale de consecință, nici aceasta nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu, având o „speranță legitimă" la restituirea acestui bun, legitimitatea speranței derivând tocmai din lipsa titlului valabil al Statului Roman și din situația juridică actuală a terenului, care din momentul naționalizării și până în prezent a constituit și constituie proprietate de stat, nefiind astfel afectat dreptul niciunui terț.

Totodată, s-a arătat că instanța de apel a reținut în mod eronat că cererea reclamantei de desființare a sentinței pronunțate la fond și de trimitere a cauzei spre rejudecare ar fi grefată numai pe nesoluționarea petitului privind constatarea nevalabilității titlului statului, însă s-a solicitat acest lucru pentru că instanța de fond nu a binevoit să facă vreo analiza distincta a petitului prin care s-a revendicat terenul; că instanța de fond a invocat din oficiu excepția prescripției achizitive în favoarea pârâților-intimați, însă nu s-a pronunțat asupra acesteia, în dispozitiv neregăsindu-se nicio referire la acest aspect, și că, în mod surprinzător, Curtea de Apel Cluj adopta aceeași atitudine, trecând cu vederea problematica revendicării distincte a terenului, preferând să judece și să respingă în bloc acțiunea.

Instanța de apel a reținut posibilitatea legală a admiterii unei acțiuni în revendicare pe dreptul comun, arătând că o asemenea posibilitate subzistă în cazul în care ar exista neconcordanțe între legea internă și legea europeană, și când nu ar fi afectat dreptul de proprietate al vreunui terț, însă analizarea vătămării dreptului terților este făcută de către aceasta exclusiv cu privire la apartamente, nu și la terenul care constituie și în prezent proprietate a Statului Roman. Dacă s-a apreciat că acțiunea formulată aduce totuși atingere drepturilor vreunor terți, prin revendicarea pe dreptul comun a locuințelor dobândite de foștii chiriași, s-a susținut că judecătorii apelului trebuiau să analizeze în întregime acțiunea formulata, spre a vedea dacă nu cumva este posibilă admiterea acesteia, instanța de apel fiind obligată să aplice întocmai dispozițiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți.

S-a conchis, că acțiunea este perfect admisibilă, cel puțin în ceea ce privește petitul prin care se revendică terenul, având în vedere situația juridică a acestuia. De asemenea, s-a arătat că nicio dispoziție din Legea nr. 10/2001 nu interzice promovarea unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., și că, acțiunea în revendicare de drept comun nu poate deveni inadmisibilă prin apariția unei legi speciale de reparație, iar lipsirea de un bun în absența oricărei despăgubiri constituie o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. Datorită incidenței Deciziei nr. 33 din anul 2008 a Înaltei Curți, împrejurarea că reclamanta nu a uzat de procedura specială instituită de Legea nr. 10/2001 nu poate duce la paralizarea acțiunii acesteia, atât timp cât reclamanta este privată de un bun care a intrat în mod abuziv în proprietatea statului, fiind vorba despre o încălcare a art. 1 din Protocolul adițional nr. I la Convenție.

În ceea ce privește temeiul juridic al acțiunii în revendicare, s-a arătat că trebuie făcută în cauză aplicarea directă a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Omului, prin raportare la dispozițiile art. 480-481 C. civ. A susține că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, persoana care nu a formulat notificarea în termenul de 6 luni prevăzut de art. 21 alin. (1) din lege, așa cum a fost prelungit, nu mai poate utiliza acțiunea în revendicare, înseamnă a i se interzicea accesul la justiție, contrar dispozițiilor art. 6 din C.E.D.O.

In ceea ce privește capetele de cerere privitoare la apartamentele situate în imobilul-clădire din str. Emil Racoviță, Cluj-Napoca, s-a arătat că respingerea acțiunii ca fiind inadmisibilă este nelegală, întrucât, în considerarea elementelor specifice prezentei cauze și datorită, în principal, succesiunii actelor juridice încheiate și a textelor de lege aplicabile, este necesară compararea titlurilor pe care părțile le dețin asupra imobilelor în litigiu, iar titlul deținut de reclamantă este preferabil, având o valoare juridică net superioară, fiind mai caracterizat, aceasta dobândind dreptul de proprietate asupra imobilelor în litigiu cu titlu de drept moștenire, iar autorul său cu titlu de drept vânzare-cumpărare prin act autentic încheiat cu un verus dominus.

În ceea ce îi privește pe parații, s-a arătat că aceștia au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentelor respective, însă, în realitate, transferul dreptului de proprietate nu a operat și nu putea opera legal, întrucât Statul Roman nu a deținut niciodată în mod legal în patrimoniul său dreptul de proprietate asupra imobilelor în litigiu și chiar dacă există un act juridic în materialitatea sa acesta nu a fost apt să transmită dreptul de proprietate în favoarea foștilor chiriași care au cumpărat de la stat, întrucât „nimeni nu poate să transmită mai mult decât are”. S-a concluzionat, că titlul statului fiind nevalabil, reclamanta nu și-a pierdut niciodată dreptul de proprietate, ceea ce determină deținerea de către acesta a unui „bun ” în sensul prevederilor art. 1 din Protocolul nr. I adițional la Convenție, situație în care dreptul la recunoașterea instrumentelor speciale de apărare și fructificare a acestui bun, este întemeiat.

Examinând decizia în limitele criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., de către instanță, în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., cât și în raport de motivul de ordine publică invocat prin întâmpinare de intimații reclamanți, și anume excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului Cluj-Napoca și a Consiliului local al municipiului Cluj Napoca, instanța constată următoarele: În ceea ce privește motivul de ordine publică, se susține că, cu ocazia dezbaterilor, apărătorul ales al intimaților pârâți S.D.L., S.M., S.T. a arătat că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra acestei excepții. Verificând actele și lucrările dosarului, se constată că în apel pârâții au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Municipiul Cluj Napoca și Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca, prin întâmpinarea formulată, filele 43-45 dosar apel.

Or, împrejurarea că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra acestei excepții deschidea posibilitatea intimaților să formuleze recurs împotriva deciziei pronunțate în apel, prin care să invoce nepronunțarea instanței de apel asupra acesteia și, astfel, decizia ce face obiectul prezentului recurs să poată fi supusă controlului judiciar și nu posibilitatea ca reclamanții să invoce această excepție în calea de atac subsecventă. Cu alte cuvinte, invocarea unei excepții cu ocazia efectuării controlului judiciar, câtă vreme aceasta a fost invocată și în fața instanței care a pronunțat decizia supusă controlului judiciar, apare ca inadmisibilă, astfel că instanța va dispune respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților Municipiul Cluj-Napoca și Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca, invocată de intimații pârâți, în consecință.

Prin criticile formulate, privind motivul de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., reclamanta a arătat că motivarea deciziei este „succintă, pe aproximativ o pagină” și aceasta este de natură să nu facă posibilă efectuarea „controlului judiciar” în privința legalității acesteia. Această critică este nefondată, întrucât decizia recurată cuprinde considerentele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția instanței de apel, pe de o parte, iar pe de altă parte, prin decizia recurată, prin care s-a respins apelul reclamantei, s-a păstrat soluția instanței de fond, inclusiv considerentele de fapt și de drept pe care aceasta și-a întemeiat soluția, ceea ce permite efectuarea controlului judiciar asupra deciziei recurate pe calea prezentului recurs.

În ceea ce privește motivul de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., formulat de recurenta reclamantă, se constată, de asemenea, că este nefondat, pentru cele ce urmează: În raport de cadrul procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată, se constată că reclamanta a promovat prezenta acțiune în revendicare în temeiul art. 480 C. civ. și art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO, pe calea dreptului comun, atât în contradictoriu cu pârâții persoane juridice Municipiul Cluj-Napoca, prin primar, și Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca, cât și cu pârâții persoane fizice. Solicitările reclamantei în sensul de a se constata „nelegalitatea trecerii în proprietatea statului a imobilului în litigiu”, constituie argumente pentru susținerea acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., promovată de aceasta, nefiind vorba de un capăt de cerere distinct în acest sens, așa cum susține reclamanta.

De altfel, asupra modului de preluare a imobilului în litigiu de către stat, prin naționalizare, s-a statuat asupra caracterului abuziv al preluării prin art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, și chiar dacă s-ar aprecia că, în speță, reclamanta ar fi formulat un capăt de cerere distinct pe acest aspect, se constată că acesta este lipsit de interes, câtă vreme printr-o dispoziție legal s-a recunoscut caracterul abuziv al acestei măsuri, așa cum corect a stabilit instanța de apel.

În ceea ce privește contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, se constată că, reclamanta a precizat că „nu a cerut instanței să dispună, în temeiul art. 45 din Legea nr. 10/2001, constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate pentru apartamentele revendicate, ci a invocat, pe cale incidentală, nelegalitatea înstrăinării apartamentelor pentru fraudă la lege, ca argument pentru restituirea apartamentelor și ca motiv de a acorda preferabilitatea titlului său în procedura de comparare a titlurilor”. Prin urmare, contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, a căror „nelegalitate” s-a invocat de către reclamantă ca argument pentru restituirea apartamentelor, nefiind atacate cu acțiune în justiție în constatarea nulității în termenul prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, așa cum a fost prelungit, sunt valabile, producându-și efectele în continuare.

Cu privire la decizia recurată, deși din dispozitivul acesteia rezultă că s-a respins apelul reclamantei, menținându-se astfel soluția primei instanțe de respingere a acțiunii principale ca „inadmisibilă”, se constată că din considerente acesteia rezultă că inadmisibilitatea acțiunii în revendicare promovată de reclamantă, în baza art. 480 C. civ., a fost stabilită în contradictoriu cu „unitatea deținătoare”, așa cum este aceasta definită prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar cu privire la acțiunea în revendicare promovată de reclamantă, în temeiul art. 480 C. civ., în contradictoriu cu pârâții persoane fizice, s-a reținut că dreptul reclamantei asupra apartamentelor în litigiu nu a fost recunoscut în prealabil printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, care să o îndreptățească să-l invoce și că aceasta nu are nicio speranță legitimă, întemeiată pe dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO, care să poată fi valorificată pe calea dreptului comun.

Cu alte cuvinte, implicit, pronunțându-se asupra fondului cererii în revendicare, instanța de apel a realizat o comparare a titlurilor părților asupra imobilelor în litigiu și a dat preferabilitatea titlurilor pârâților. Cu privire la soluția instanței de apel pe excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., în contradictoriu cu „entitatea deținătoare” așa cum aceasta este definită prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, privind terenul în litigiu, se constată că este legală, pentru următoarele considerente: Reclamanta se află în situația de a fi inițiat acțiune în revendicare, pe dreptul comun, a terenului în litigiu, iar în dovedirea dreptului de proprietate a invocat titlul original al autorului său.

În ceea ce privește revendicarea imobilului în litigiu, se constată că, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, „bunurile preluate de stat fără titlu valabil, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație”.

Însă în materia imobilelor preluate abuziv de stat a fost adoptată, ca lege specială de reparație, Legea nr. 10/2001, iar procedurile reglementate de acest act normativ reparatoriu impuneau reclamantei să se conformeze conduitei prescrise de aceasta față de unitatea deținătoare, respectiv să adreseze notificare unității deținătoare în termenul și în condițiile prevăzute de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, și să finalizeze procedura judiciară prevăzută de acest act normativ, iar sancțiunea pentru nefinalizarea acestei proceduri este „pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent”, pentru imobilul în litigiu, în contradictoriu cu entitățile sau unitățile deținătoare.

În speță, reclamanta a invocat ca temei al cererii de chemare în judecată dispozițiile dreptului comun, art. 480 C. civ., și dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO. Or, având în vedere cele statuate prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, analiza cererii de față, în contradictoriu cu pârâții persoane juridice, nu poate opera pe calea dreptului comun, deoarece, potrivit principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea generală și legea specială se realizează în favoarea celei din urmă. Prin urmare, se constată că, legal, instanța de apel a respins acțiunea în revendicare promovată pe calea dreptului comun de către reclamantă, privind terenul în litigiu în contradictoriu cu „unitatea deținătoare”, respectiv pârâții persoane juridice, ca inadmisibilă.

În ceea ce privește criticile formulate de reclamantă potrivit cărora titlul său de proprietate asupra apartamentelor în litigiu este mai bine caracterizat față de titlurile pârâților, care au dobândit apartamentele în litigiu cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și deci sunt anulabile, dreptul său intrând astfel sub protecția art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO, se constată caracterul nefondat al acestora, pentru cele ce urmează; Astfel, titlurile pârâților nefiind contestate în justiție în termenul legal, așa cum s-a arătat mai sus, sunt valabile, iar reclamanta în dovedirea dreptului său de proprietate a invocat titlul originar al autorului său.

Potrivit deciziei nr. 33/2008, pronunțată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire la acțiunile întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea celei speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială. Instanța supremă a mai statuat că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Se reține, că decizia dată de instanța supremă în interesul legii este pe deplin aplicabilă în cauză, deoarece analizează și situația acțiunilor în revendicare prin comparare de titlu, în raporturile juridice create între foștii proprietari și foștii chiriași, cumpărători ai imobilelor deținute în baza unui contract de închiriere. Astfel, Înalta Curte a reținut că este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ocrotit, de asemenea, de Convenție sau de principiul securității raporturilor juridice.

Prin decizia amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acțiuni în revendicare este posibil ca ambele părți să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, instanțele fiind puse în situația de a da preferabilitatea unui titlu în defavoarea celuilalt, cu respectarea principiului securității raporturilor juridice. In ceea ce privește noțiunea de „bun”, Curtea Europeană a decis că poate cuprinde atât bunurile existente, cât și valori patrimoniale, respectiv creanțe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a le vedea concretizate.

Conform principiilor ce se degajă din jurisprudența CEDO, „bunul actual” presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza Străin și alții împotriva României, hotărârea CEDO din 30 iunie 2005). În schimb, Curtea Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului menționat speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanță condițională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției (cauza Penția și Penția împotriva României, hotărârea CEDO din 23 martie 2006, cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea CEDO din 13 decembrie 2000, cauza Lindner și Hammermeyer împotriva României, hotărârea CEDO din 3 decembrie 2002). Însă, jurisprudența Curții Europene este extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz, iar cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea a afirmat ca o hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naționalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea unui imobil (hotărârea CEDO din 12 octombrie 2010). Față de aceste considerente, se constată că reclamanta nu deține un bun și un drept la restituirea în natură a imobilelor în litigiu, astfel cum aceasta pretinde,

pe calea acțiunii în revendicare, ci ar fi putut avea un drept de creanță (dreptul la despăgubiri), stabilit în procedura Legii nr. 10/2001, de natură să excludă incidența dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acțiunii în revendicare, în măsura în care ar fi uzat de procedura specială prevăzută de acest act normativ.

De precizat, că, până în luna octombrie 2010, data pronunțării hotărârii pilot împotriva României, era posibilă recunoașterea unui drept la restituire chiar în condițiile în care o instanță de judecată nu se pronunțase explicit în acest sens anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate, operată prin vânzarea de către stat unui terț a imobilului aparținând reclamantei, combinată cu lipsa totală a despăgubirii și ineficienta mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului P., nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăși posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfățișat de către pârâți, în condițiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți.

Însă, urmare a hotărârii Curții din cauza Atanasiu, circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță ce putea fi valorificat în procedura Legii nr. 10/2001, în măsura în care reclamanta uza de procedurile prevăzute de acest act normativ, care reglementează inclusiv accesul la justiție, pentru valorificarea efectivă a dreptului pretins, în sensul art. 6 din CEDO. Schimbarea de abordare în analiza cerinței bunului este justificată de aplicarea procedurii hotărârii - pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligației de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag.

1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu. Stabilirea obligației Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual și instituirea de proceduri simplificate și eficiente, (parag. 232) echivalează, în același timp, cu validarea masurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situația vânzării imobilului către fostul chiriaș. Dată fiind importanța deosebită a hotărârii - pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorata de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Referitor la preferabilitatea titlului pârâților persoane fizice, se constată că, într-adevăr, aceștia justifică un titlu de proprietate, consolidat prin neatacarea contractelor încheiate înăuntrul termenului prevăzut de lege, titluri și drepturi ce pot fi astfel opuse oricărei persoane, inclusiv fostului proprietar, iar faptul că legea specială a instituit un termen în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea contracte corespunde nevoii de securitate și stabilitate a raporturilor juridice, ceea ce se degajă imperativ și din jurisprudența Curții Europene. Prin urmare, reclamanta, care nu deține un „bun actual", nu are un drept la restituire care să o îndreptățească la redobândirea posesiei, motiv pentru care este inutilă evaluarea cerinței existenței unui „bun ” și în patrimoniul pârâților, precum și compararea titlurilor pe baza criteriilor arătate în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți.

Așadar, față de considerentele mai sus expuse, criticile formulate de reclamantă referitoare la interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor Protocolului nr. 1 adițional la Convenție și ale art. 480 C. civ. sunt nefondate. Pentru considerentele expuse, instanța, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă. Văzând și art. 274 alin. (1) C. proc. civ., instanța va dispune obligarea reclamantei la 2.728 lei cheltuieli de judecată către intimații pârâți S.D.L., S.M., S.T.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibilă, excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului Cluj Napoca invocată de intimații-pârâți S.D.L., S.M., S.T. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta G.M.D. împotriva deciziei nr. 261/ A din 17 iunie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Obligă pe recurentă la plata sumei de 2.728 lei cheltuieli de judecată către intimații-pârâți S.D.L., S.M., S.T. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 iunie 2012.