ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4686/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4686/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 83 din 28 ianuarie

2011, pronunțată de Tribunalul Cluj, s-a admis excepția inadmisibilității

invocată de pârâți și s-a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta G.M.D.

(fostă G., fostă W.), cetățean australian, în contradictoriu cu pârâții P.E.D.,

T.L., decedată în cursul procesului și continuată de S.D.L., S.M.D. și S.T.,

Municipiul Cluj-Napoca, prin primar și Consiliul local al Municipiului

Cluj-Napoca, prin primar, având ca obiect constatarea nevalabilității titlului

prin care Statul Român a preluat imobilul situat în Cluj-Napoca, str. E.

Racoviță, jud. Cluj, revendicare imobiliară constând în obligarea pârâților

persoane fizice să-i lase în deplină proprietate și posesie apartamentele

situate în imobilul descris mai sus, cumpărate de către aceștia în temeiul

Legii nr. 112/1995 și restabilirea situației anterioare de CF.

A fost obligată

reclamanta să plătească pârâtului P.E.D. cheltuieli de judecată în cuantum de

2000 lei, iar pârâților S.M.D., S.T. și S.D.L., cheltuieli de judecată în

cuantum de 6.907,95 lei.

Pentru a pronunța această

sentință, tribunalul a reținut, în esență, următoarele:

Din copia actelor de

stare civilă depuse la dosarul cauzei și a extrasului de CF reiese că

antecesorul reclamantei, W.I., a fost proprietar tabular asupra imobilului

înscris în CF Cluj.

Imobilul a fost

preluat de către Statul Român în baza Decretului nr. 92/1950, conform

înscrierii de sub B+5.

La dosarul cauzei,

s-au depus dovezi că proprietarul tabular este decedat din anul 1977 și s-a

făcut dovada prin acte de stare civilă că reclamanta ar avea calitatea de

moștenitor a acestuia.

Acțiunea s-a întemeiat

în drept pe dispozițiile art. 480 C. civ., temei din care își are izvorul

acțiunea în revendicare.

În prezenta cauză, în

vederea soluționării excepției inadmisibilității invocată din oficiu de către instanță,

tribunalul a apreciat că trebuie analizat dacă reclamanta poate urma, pentru

satisfacerea pretențiilor sale, calea de drept comun care își are izvorul în

prevederile art. 480 și următoarele C. civ. sau ar fi trebuit să procedeze

conform dispozițiilor legii speciale, Legea nr. 10/2001.

Imobilul a fost

preluat în temeiul Decretului nr. 92/1950, intrând în sfera art. 2 din Legea nr.

10/2001.

Imobilul-construcție

a fost apartamentat, iar apartamentele rezultate au fost înstrăinate, prin

contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995,

pârâților sau antecesorilor pârâților-persoane fizice.

În această

împrejurare, este evident că imobilului de față îi sunt incidente dispozițiile

Legii nr. 10/2001, iar reclamanta avea obligația să urmeze procedura specială

reglementată de această lege.

Prin Decizia

pronunțată în recurs în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, s-a stabilit că, concursul dintre legea specială și legea generală,

se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus

derogant, chiar dacă aceasta nu este prevăzut expres în legea specială.

În

soluționarea concursului dintre cele două legi și cu aplicarea directă la

situații în care terți nu sunt implicați, decizia I.C.C.J., este foarte clară.

Ea stabilește că legea specială se referă și aplică atât la imobile preluate de

stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil, și este

obligatoriu de urmat, întrucât Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură

administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni, menite să

limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele

preluate abuziv de stat.

În

considerentele deciziei s-a reținut: „în consecință, trebuie reținut că, de

principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile

Legii nr. 10/2001

nu au posibilitatea de a opta

între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în

materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.”.

În altă soluție de

speță, s-a stipulat că Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispozițiile art.

6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun, în materia

retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu.

De aceea, s-a apreciat

că trebuie reținut, de principiu, că persoanele cărora le sunt aplicabile

dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea

prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia

revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ. și că apărările invocate

în acțiune, referitoare la incidența art. 1 din Protocol 1 adițional la CEDO, nu au putut fi primite în prezenta cauză, cu motivarea că pentru pretenția sa

reclamanta ar fi trebuit să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Doar în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe dintre legea specială,

respectiv Legea nr. 10/2001 și CEDO, Convenția are prioritate.

În cazul în care,

urmare a parcurgerii acestei proceduri, s-ar fi constatat divergențe sau

neconcordanțe între legea națională și Convenție s-ar fi impus verificarea

pretențiilor reclamantei prin raportare la drepturile și garanțiile cuprinse în

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

De asemenea, s-a mai

reținut că, chiar dacă s-ar interpreta că existența Legii nr. 10/2001 nu

exclude în toate situațiile posibilitatea de a se recurge la o acțiune în

revendicare, grevat de prevalarea reclamantului de un bun în sensul art. 1 din

Primul Protocol adițional la CEDO și de a i se asigure acestuia accesul la justiție,

raportat la datele concretei ale speței, așa cum rezultă din actele depuse la

dosarul cauzei, reclamanta nu deține un bun în sensul Convenției, respectiv o

hotărâre judecătorească anterioară prin care să i se fi recunoscut dreptul de a

păstra imobilul, o speranță legitimă în același sens dedusă din dispozițiile

legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect; că, prin

edictarea Legii nr. 10/2001, legiuitorul nu a urmărit doar restituirea

proprietăților preluate abuziv, ci și reglementarea definitivă a situației

juridice a acestei categorii de imobile, inclusiv prin limitarea în timp a

posibilităților de revendicare, ca o componentă a principiului securității și

stabilității raporturilor juridice; că raportat la aceste statuări, solicitarea

de constatare a nevalabilității titlului statului apare ca fiind lipsită

de interes, devreme ce un act normativ a fost emis în vederea reglementării situațiilor

legate de proprietate și califică ca fiind un act abuziv decretul care a

constituit temeiul juridic al preluării imobilului, și că, în speță, nu se mai

impune analiza titlurilor de proprietate și a comparării acestora.

Cererea a fost

apreciată ca inadmisibilă și din altă perspectivă, respectiv reclamanta nu a

învestit instanța cu o cerere în constatarea nulității contractelor de vânzare

cumpărare.

Jurisprudența Î.C.C.J.

relevată și de Decizia 7012 din 26 iunie 2009, publicată și în Buletinul

Casației nr. 5, pag 11-17, este în sensul că nu se poate dispune restituirea

unor bunuri dacă nu s-a cerut constatarea nulității actelor juridice de

înstrăinare.

Este obligatorie

învestirea instanței cu un capăt de cerere privind anularea contractelor de

vânzare cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995.

Apărările reclamantei

referitoare la admisibilitatea cererii, prin raportare și la jurisprudența CEDO,

respectiv a cauzei F. contra României, nu au putut fi primite, cu motivarea că situația

de fapt și circumstanțele concrete ale celor două spețe sunt diferite.

De altfel, chiar și

în această cauză, CEDO a constatat că urmare a deciziei nr. 33/2008, pronunțată

în recurs în interesul legii, problema admisibilității unor astfel de cereri a

căpătat o soluționare unitară, spre deosebire de situația avută în speță, când

cererea inițială a fost înregistrată în anul 2002, fiind, de asemenea, reținută

și nefuncționalitatea Fondului P.

Chiar dacă soluția

inadmisibilității ar putea eventual ridica anumite incertitudini plecând de la teza

a II-a a Deciziei nr. 33/2008, s-a reținut că se poate aprecia că admiterea

unei astfel de cereri pe calea dreptului comun ar aduce atingere drepturilor

terților.

În virtutea rolului

activ, instanța a pus în discuția părților excepția uzucapiunii reglementată de

Decretul nr. 115/1938, respectiv art. 27, pârâții fiind în măsură să invoce

această excepție cu succes și pentru paralizarea cererii formulate de

reclamantă, în temeiul art. 480 C. civ.

Reclamanta, invocând

prevederile dreptului comun, este supusă din toate punctele de vedere acestor

dispoziții.

Astfel, s-a reținut

că, în condițiile speciale concrete ale speței, dacă s-ar aprecia prin prisma

argumentelor invocate că titlul de care se prevalează reclamanta există în

patrimoniul ei, acesta nu mai poate fi protejat pe calea aleasă, întrucât, ca

urmare a împlinirii termenului de 10 ani al uzucapiunii tabulare, nu se mai

poate bucura de protecție.

Dreptul de

proprietate al pârâților-persoane fizice asupra apartamentelor a fost dobândit

în anul 1996, iar intabularea s-a realizat în anul 1996.

Antecesorul

reclamantei, așa cum aceasta a afirmat și a justificat, a decedat în anul 1977.

Față de cele expuse,

pe acest aspect, s-a conchis că pârâții-persoane fizice au folosit imobilele

mai mult de 10 ani cu bună-credință, buna credință a acestora rezultând din

încheierea unui contract de vânzare-cumpărare cu respectarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995, din lipsa vreunei notări în CF a pretențiilor reclamantei

ulterior anului 1990 și prin pasivitatea în care reclamanta a stat până la

momentul înregistrării acestei cereri, așa cum a arătat și apărătorul său, și

că nu există niciun motiv a se aprecia că posesia pârâților nu este utilă.

Curtea de Apel Cluj,

secția civilă, de muncă și asigurări sociale, prin decizia nr. 261/ A din 17

iunie 2011, a respins apelul declarat de reclamanta G.M.D.; a obligat apelanta reclamantă

să plătească intimatului P.E.D. suma de 2.000 lei și intimaților S.D.L., S.M.D.

și S.T. suma de 6.609,20 lei, cheltuieli de judecată în apel, reținând, în

esență, următoarele:

Referitor la critica

vizând nesoluționarea în primă instanță a petitului privind constatarea

nevalabilității titlului prin care statul a preluat imobilul în litigiu, pe

care s-a grefat solicitarea de desființare a sentinței și trimiterea cauzei

spre rejudecare, curtea a constatat că aceasta nu este fondată, cu motivarea că

atâta timp cât prin dispozițiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 se

recunoaște caracterul abuziv al preluării imobilelor naționalizate prin

Decretul nr. 92/1950, reiese că acțiunea reclamantei este lipsită de interes,

pentru acest aspect, indiferent că este formulată în temeiul dreptului comun

sau în temeiul legii speciale, recunoașterea fiind făcută prin chiar acest act

normativ pentru toate imobilele preluate în temeiul Decretului nr. 92/1950.

Referitor la cererile

având ca obiect revendicarea celor 3 apartamente cumpărate în temeiul Legii nr.

112/1995, în condițiile în care reclamanta nu a urmat procedura instituită de

Legea nr. 10/2001, respectiv nu a solicitat în termenul defipt de acest act

normativ special constatarea nulității absolute a celor 3 contracte de

vânzare-cumpărare, s-a reținut că prima instanță în mod corect a reținut

excepția inadmisibilității raportat la cele statuate prin decizia nr. 33/2008 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Critica referitoare

la nedreptatea săvârșită prin prevederile Legii nr. 10/2001, care a încalcă

principiul imprescriptibilității dreptului de proprietate, s-a reținut că nu

poate fi analizată în cadrul prezentei căi de atac, adoptarea legilor

constituind exclusiv atributul puterii legiuitoare.

Curtea a constatat că

în mod corect s-a dat eficiență excepției inadmisibilității, întrucât, așa cum

în mod constant a statuat practica judiciară, iar în anul 2008 a stabilit și Înalta Curte de Casație și Justiție, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor nu mai poate fi solicitată

decât în temeiul acestei legi, excluzând calea dreptului comun, conform

principiului „specialia genralibus derogant”.

Pot face

obiectul unei acțiuni în revendicare imobilele preluate fără titlu valabil doar

dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație.

Or, în

cauză, imobilul în litigiu face obiectul unei legi speciale de reparație, anume

Legea nr. 10/2001, iar potrivit Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, concursul între legea

specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform

principiului specialia generalibus derogant.

Doar în cazul în care

sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001

și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare pe

dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unul alt drept

de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Afirmația reclamantei

conform căreia prin admiterea acțiunii nu ar fi afectat nici un alt drept de proprietate,

s-a reținut că nu pot fi luată în considerare, întrucât apartamentele

revendicate se află în prezent în proprietatea intimaților, care au dobândit

dreptul de proprietate prin cumpărare, în temeiul Legii nr. 112/1995, titlurile

lor nefiind desființate, iar analizarea bunei credințe a cumpărătorilor nu

poate fi abordată în prezentul cadru procesual, aceasta putând constitui obiect

de cercetare în cadrul litigiului având ca obiect constatarea nulității

absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de către aceștia,

reclamanta neinvestind în termen legal instanța cu o astfel de acțiune. O

astfel de acțiune ar fi de altfel prescrisă în momentul actual, întrucât prin art.

45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 s-a prevăzut că, indiferent de cauza de

nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de 1 an, termen prelungit

succesiv. Reclamanta nu a formulat acțiune în termenul special, astfel că o

eventuală acțiune întemeiată pe prevederile dreptului comun ar fi prescrisă.

S-a conchis, că principiul

proporționalității, invocat de către reclamantă, nu este incident în cauză,

intimații, ale căror contracte de vânzare-cumpărare sunt valabile, nefiind în

situația de a se prevala de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, această

prevedere fiind edictată pentru persoanele cărora li s-au anulat contractele de

vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, contractele fiind

încheiate cu respectarea dispozițiilor acestui act normativ.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta G.M.D., care, fără să indice vreunul din

motivele prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., a arătat că instanța de

apel a respins apelul într-un mod deosebit de succint „pe aproximativ o pagină”,

că, în privința capătului de cerere în constatarea nevalabilității titlului

statului, greșit, acesta a fost respins ca inadmisibil de instanțele de fond și

apel, cât și ca lipsit de interes, și că acțiunea a fost respinsă, ca

inadmisibilă, greșit.

Cu privire la capătul

de cerere referitor la revendicarea terenului situat în Cluj-Napoca, str. Emil

Racoviță nr. 9, s-a arătat că instanțele, atât cea de fond, cât și cea de apel

au analizat în bloc acțiunea, în loc să o abordeze așa cum este legal și

normal, adică prin analizarea fiecărui petit și prin pronunțarea instanței

asupra fiecărei cereri ce face obiect al acțiunii introductive.

Cu privire la acest

capăt de cerere, s-a arătat că a fost formulat în mod distinct și că instanțele

de judecată au dat impresia că s-au ferit cu mare grijă să îl abordeze, asimilând

în mod forțat, nelegal și netemeinic, situația juridică a acestui imobil (teren)

cu situația juridică a celorlalte imobile în litigiu (apartamente).

Respingerea ca

inadmisibilă, inclusiv a cererii prin care se revendică terenul, se constituie într-o

greșită aplicare a legii, atât a legii interne, cât și a Convenției Europene,

întrucât instanțele de fond și de apel, pentru a pronunța o hotărâre legală,

trebuiau să analizeze dacă exista contrarietăți între legea interna și cea

europeană, și daca prin admiterea acțiunii se duce atingere drepturilor vreunui

terț sau securității raporturilor juridice civile, cu priviri la teren.

În urma unei asemenea

analize, care trebuind să fie făcută într-o manieră explicită, de natura să facă

posibil controlul judiciar al legalității, instanțele trebuiau să decidă,

motivat, dacă este sau nu legală admiterea în parte a acțiunii, cu privire la

pretențiile formulate relativ la teren.

De asemenea, s-a

arătat că hotărârea atacata este dată cu aplicarea greșită a legii și sub

aspectul aplicării dreptului intern, și anume a Deciziei nr. 33/2008 pronunțată

de Înalta Curte de Casație si Justiție, întrucât, deși simulează analizarea

cauzei și sub acest aspect, judecătorii din apel nu fac decât să exprime

convingerile lor generale cu privire la problematica respectiva, în loc să

aplice legea la cauza dedusă judecații.

Or, în măsura în care

reclamanta se prevalează de un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr.

1 adițional la Convenția europeană, nu numai că cererea în revendicare formulată

ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, însă obligă

instanța de judecată în a analiza existența unui asemenea drept de proprietate

în patrimoniul reclamantei și, în caz afirmativ, să procedeze la compararea

titlurilor părților.

În speță, reclamanta

arată că este titulara unui „bun

”

, în sensul Convenției și al practicii Curții

Europene, întrucât în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, titlul statului nefiind valabil, antecesorul său și, pe cale de

consecință, nici aceasta nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra terenului

în litigiu, având o „speranță legitimă" la restituirea acestui bun,

legitimitatea speranței derivând tocmai din lipsa titlului valabil al Statului

Roman și din situația juridică actuală a terenului, care din momentul

naționalizării și până în prezent a constituit și constituie proprietate de

stat, nefiind astfel afectat dreptul niciunui terț.

Totodată, s-a arătat

că instanța de apel a reținut în mod eronat că cererea reclamantei de

desființare a sentinței pronunțate la fond și de trimitere a cauzei spre rejudecare

ar fi grefată numai pe nesoluționarea petitului privind constatarea nevalabilității

titlului statului, însă s-a solicitat acest lucru pentru că instanța de fond nu

a binevoit să facă vreo analiza distincta a petitului prin care s-a revendicat terenul;

că instanța de fond a invocat din oficiu excepția prescripției achizitive în favoarea

pârâților-intimați, însă nu s-a pronunțat asupra acesteia, în dispozitiv neregăsindu-se

nicio referire la acest aspect, și că, în mod surprinzător, Curtea de Apel Cluj

adopta aceeași atitudine, trecând cu vederea problematica revendicării

distincte a terenului, preferând să judece și să respingă în bloc acțiunea.

Instanța de apel a reținut

posibilitatea legală a admiterii unei acțiuni în revendicare pe dreptul comun,

arătând că o asemenea posibilitate subzistă în cazul în care ar exista

neconcordanțe între legea internă și legea europeană, și când nu ar fi afectat

dreptul de proprietate al vreunui terț, însă analizarea vătămării dreptului terților

este făcută de către aceasta exclusiv cu privire la apartamente, nu și la terenul

care constituie și în prezent proprietate a Statului Roman.

Dacă s-a apreciat că

acțiunea formulată aduce totuși atingere drepturilor vreunor terți, prin

revendicarea pe dreptul comun a locuințelor dobândite de foștii chiriași, s-a

susținut că judecătorii apelului trebuiau să analizeze în întregime acțiunea

formulata, spre a vedea dacă nu cumva este posibilă admiterea acesteia,

instanța de apel fiind obligată să aplice întocmai dispozițiile Deciziei nr. 33/2008

a Înaltei Curți.

S-a conchis, că

acțiunea este perfect admisibilă, cel puțin în ceea ce privește petitul prin

care se revendică terenul, având în vedere situația juridică a acestuia.

De asemenea, s-a

arătat că nicio dispoziție din Legea nr. 10/2001 nu interzice promovarea unei

acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., și că,

acțiunea în revendicare de drept comun nu poate deveni inadmisibilă prin

apariția unei legi speciale de reparație, iar lipsirea de un bun în absența oricărei

despăgubiri constituie o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Datorită incidenței

Deciziei nr. 33 din anul 2008 a Înaltei Curți, împrejurarea că reclamanta nu a

uzat de procedura specială instituită de Legea nr. 10/2001 nu poate duce la

paralizarea acțiunii acesteia, atât timp cât reclamanta este privată de un bun

care a intrat în mod abuziv în proprietatea statului, fiind vorba despre o

încălcare a art. 1 din Protocolul adițional nr. I la Convenție.

În ceea ce privește

temeiul juridic al acțiunii în revendicare, s-a arătat că trebuie făcută în

cauză aplicarea directă a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Omului, prin raportare la dispozițiile art. 480-481 C. civ.

A susține că după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, persoana care nu a formulat notificarea

în termenul de 6 luni prevăzut de art. 21 alin. (1) din lege, așa cum a fost

prelungit, nu mai poate utiliza acțiunea în revendicare, înseamnă a i se interzicea

accesul la justiție, contrar dispozițiilor art. 6 din C.E.D.O.

In ceea ce privește

capetele de cerere privitoare la apartamentele situate în imobilul-clădire din

str. Emil Racoviță, Cluj-Napoca, s-a arătat că respingerea acțiunii ca fiind

inadmisibilă este nelegală, întrucât, în considerarea elementelor specifice

prezentei cauze și datorită, în principal, succesiunii actelor juridice

încheiate și a textelor de lege aplicabile, este necesară compararea titlurilor

pe care părțile le dețin asupra imobilelor în litigiu, iar titlul deținut de reclamantă

este preferabil, având o valoare juridică net superioară, fiind mai

caracterizat, aceasta dobândind dreptul de proprietate asupra imobilelor în

litigiu cu titlu de drept moștenire, iar autorul său cu titlu de drept vânzare-cumpărare

prin act autentic încheiat cu un verus dominus.

În ceea ce îi

privește pe parații, s-a arătat că aceștia au dobândit dreptul de proprietate asupra

apartamentelor respective, însă, în realitate, transferul dreptului de

proprietate nu a operat și nu putea opera legal, întrucât Statul Roman nu a deținut

niciodată în mod legal în patrimoniul său dreptul de proprietate asupra

imobilelor în litigiu și chiar dacă există un act juridic în materialitatea sa

acesta nu a fost apt să transmită dreptul de proprietate în favoarea foștilor

chiriași care au cumpărat de la stat, întrucât „nimeni nu poate să transmită mai

mult decât are”.

S-a concluzionat, că titlul

statului fiind nevalabil, reclamanta nu și-a pierdut niciodată dreptul de

proprietate, ceea ce determină deținerea de către acesta a unui „bun

”

în sensul

prevederilor art. 1 din Protocolul nr. I adițional la Convenție, situație în care dreptul la recunoașterea instrumentelor speciale de apărare și

fructificare a acestui bun, este întemeiat.

Examinând decizia în

limitele criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 7 și 9 C.

proc. civ., de către instanță, în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ.,

cât și în raport de motivul de ordine publică invocat prin întâmpinare de

intimații reclamanți, și anume excepția lipsei calității procesuale pasive a

Municipiului Cluj-Napoca și a Consiliului local al municipiului Cluj Napoca,

instanța constată următoarele:

În ceea ce privește

motivul de ordine publică, se susține că, cu ocazia dezbaterilor, apărătorul

ales al intimaților pârâți S.D.L., S.M., S.T. a arătat că instanța de apel nu

s-a pronunțat asupra acestei excepții.

Verificând actele și

lucrările dosarului, se constată că în apel pârâții au invocat excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâților Municipiul Cluj Napoca și Consiliul

local al municipiului Cluj-Napoca, prin întâmpinarea formulată, filele 43-45

dosar apel.

Or, împrejurarea că

instanța de apel nu s-a pronunțat asupra acestei excepții deschidea

posibilitatea intimaților să formuleze recurs împotriva deciziei pronunțate în

apel, prin care să invoce nepronunțarea instanței de apel asupra acesteia și, astfel,

decizia ce face obiectul prezentului recurs să poată fi supusă controlului judiciar

și nu posibilitatea ca reclamanții să invoce această excepție în calea de atac

subsecventă.

Cu alte cuvinte, invocarea

unei excepții cu ocazia efectuării controlului judiciar, câtă vreme aceasta a

fost invocată și în fața instanței care a pronunțat decizia supusă controlului

judiciar, apare ca inadmisibilă, astfel că instanța va dispune respingerea

excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților Municipiul Cluj-Napoca

și Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca, invocată de intimații pârâți,

în consecință.

Prin criticile

formulate, privind motivul de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.

7 C. proc. civ., reclamanta a arătat că motivarea deciziei este „succintă, pe

aproximativ o pagină” și aceasta este de natură să nu facă posibilă efectuarea

„controlului judiciar” în privința legalității acesteia.

Această critică este

nefondată, întrucât decizia recurată cuprinde considerentele de fapt și de

drept pe care se întemeiază soluția instanței de apel, pe de o parte, iar pe de

altă parte, prin decizia recurată, prin care s-a respins apelul reclamantei,

s-a păstrat soluția instanței de fond, inclusiv considerentele de fapt și de

drept pe care aceasta și-a întemeiat soluția, ceea ce permite efectuarea

controlului judiciar asupra deciziei recurate pe calea prezentului recurs.

În ceea ce privește

motivul de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

formulat de recurenta reclamantă, se constată, de asemenea, că este nefondat,

pentru cele ce urmează:

În raport de cadrul

procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată, se constată că reclamanta

a promovat prezenta acțiune în revendicare în temeiul art. 480 C. civ. și art. 1

din Primul Protocol adițional la CEDO, pe calea dreptului comun, atât în

contradictoriu cu pârâții persoane juridice Municipiul Cluj-Napoca, prin primar,

și Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca, cât și cu pârâții persoane

fizice.

Solicitările

reclamantei în sensul de a se constata „nelegalitatea trecerii în proprietatea

statului a imobilului în litigiu”, constituie argumente pentru susținerea

acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., promovată

de aceasta, nefiind vorba de un capăt de cerere distinct în acest sens, așa cum

susține reclamanta. De altfel, asupra modului de preluare a imobilului în litigiu

de către stat, prin naționalizare, s-a statuat asupra caracterului abuziv al

preluării prin art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, și chiar dacă s-ar

aprecia că, în speță, reclamanta ar fi formulat un capăt de cerere distinct pe

acest aspect, se constată că acesta este lipsit de interes, câtă vreme printr-o

dispoziție legal s-a recunoscut caracterul abuziv al acestei măsuri, așa cum

corect a stabilit instanța de apel.

În ceea ce privește

contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, se

constată că, reclamanta a precizat că „nu a cerut instanței să dispună, în

temeiul art. 45 din Legea nr. 10/2001, constatarea nulității contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate pentru apartamentele revendicate, ci a invocat, pe

cale incidentală, nelegalitatea înstrăinării apartamentelor pentru fraudă la

lege, ca argument pentru restituirea apartamentelor și ca motiv de a acorda preferabilitatea

titlului său în procedura de comparare a titlurilor”.

Prin urmare,

contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, a

căror „nelegalitate” s-a invocat de către reclamantă ca argument pentru

restituirea apartamentelor, nefiind atacate cu acțiune în justiție în

constatarea nulității în termenul prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001,

republicată, așa cum a fost prelungit, sunt valabile, producându-și efectele în

continuare.

Cu privire la decizia

recurată, deși din dispozitivul acesteia rezultă că s-a respins apelul

reclamantei, menținându-se astfel soluția primei instanțe de respingere a acțiunii

principale ca „inadmisibilă”, se constată că din considerente acesteia rezultă

că inadmisibilitatea acțiunii în revendicare promovată de reclamantă, în baza art.

480 C. civ., a fost stabilită în contradictoriu cu „unitatea deținătoare”, așa

cum este aceasta definită prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar cu privire

la acțiunea în revendicare promovată de reclamantă, în temeiul art. 480 C. civ.,

în contradictoriu cu pârâții persoane fizice, s-a reținut că dreptul

reclamantei asupra apartamentelor în litigiu nu a fost recunoscut în prealabil

printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, care să o

îndreptățească să-l invoce și că aceasta nu are nicio speranță legitimă,

întemeiată pe dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO, care să poată fi valorificată pe calea dreptului comun.

Cu alte cuvinte,

implicit, pronunțându-se asupra fondului cererii în revendicare, instanța de

apel a realizat o comparare a titlurilor părților asupra imobilelor în litigiu

și a dat preferabilitatea titlurilor pârâților.

Cu privire la soluția

instanței de apel pe excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare

întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., în contradictoriu cu „entitatea

deținătoare” așa cum aceasta este definită prin dispozițiile Legii nr. 10/2001,

privind terenul în litigiu, se constată că este legală, pentru următoarele

considerente:

Reclamanta se află în

situația de a fi inițiat acțiune în revendicare, pe dreptul comun, a terenului

în litigiu, iar în dovedirea dreptului de proprietate a invocat titlul original

al autorului său.

În ceea ce privește

revendicarea imobilului în litigiu, se constată că, potrivit art. 6 alin. (2)

din Legea nr. 213/1998, „bunurile preluate de stat fără titlu valabil, pot fi

revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac

obiectul unor legi speciale de reparație”.

Însă în materia

imobilelor preluate abuziv de stat a fost adoptată, ca lege specială de

reparație, Legea nr. 10/2001, iar procedurile reglementate de acest act

normativ reparatoriu impuneau reclamantei să se conformeze conduitei prescrise

de aceasta față de unitatea deținătoare, respectiv să adreseze notificare

unității deținătoare în termenul și în condițiile prevăzute de art. 22 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, republicată, și să finalizeze procedura judiciară

prevăzută de acest act normativ, iar sancțiunea pentru nefinalizarea acestei

proceduri este „pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri

reparatorii în natură sau prin echivalent”, pentru imobilul în litigiu, în

contradictoriu cu entitățile sau unitățile deținătoare.

În speță, reclamanta

a invocat ca temei al cererii de chemare în judecată dispozițiile dreptului

comun, art. 480 C. civ., și dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO.

Or, având în vedere

cele statuate prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, analiza cererii de față, în

contradictoriu cu pârâții persoane juridice, nu poate opera pe calea dreptului

comun, deoarece, potrivit principiului specialia generalibus derogant,

concursul dintre legea generală și legea specială se realizează în favoarea

celei din urmă.

Prin urmare, se

constată că, legal, instanța de apel a respins acțiunea în revendicare

promovată pe calea dreptului comun de către reclamantă, privind terenul în

litigiu în contradictoriu cu „unitatea deținătoare”, respectiv pârâții persoane

juridice, ca inadmisibilă.

În ceea ce privește

criticile formulate de reclamantă potrivit cărora titlul său de proprietate

asupra apartamentelor în litigiu este mai bine caracterizat față de titlurile

pârâților, care au dobândit apartamentele în litigiu cu încălcarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și deci sunt anulabile, dreptul său intrând astfel

sub protecția art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO, se constată caracterul nefondat al acestora, pentru cele ce urmează;

Astfel, titlurile

pârâților nefiind contestate în justiție în termenul legal, așa cum s-a arătat

mai sus, sunt valabile, iar reclamanta în dovedirea dreptului său de

proprietate a invocat titlul originar al autorului său.

Potrivit deciziei nr.

33/2008, pronunțată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de

Casație și Justiție, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire

la acțiunile întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea

imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea

celei speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă

acesta nu este prevăzut în legea specială.

Instanța supremă a

mai statuat că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea

specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are

prioritate.

Această prioritate

poate fi dată în cadrul unei acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul

comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de

proprietate ori securității raporturilor juridice.

Se reține, că decizia

dată de instanța supremă în interesul legii este pe deplin aplicabilă în cauză,

deoarece analizează și situația acțiunilor în revendicare prin comparare de

titlu, în raporturile juridice create între foștii proprietari și foștii

chiriași, cumpărători ai imobilelor deținute în baza unui contract de

închiriere.

Astfel, Înalta Curte

a reținut că este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete

ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană

și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept

de proprietate, ocrotit, de asemenea, de Convenție sau de principiul

securității raporturilor juridice.

Prin decizia

amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acțiuni în revendicare este

posibil ca ambele părți să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenție, instanțele fiind puse în situația de a da preferabilitatea

unui titlu în defavoarea celuilalt, cu respectarea principiului securității

raporturilor juridice.

In ceea ce privește

noțiunea de „bun”, Curtea Europeană a decis că poate cuprinde atât bunurile

existente, cât și valori patrimoniale, respectiv creanțe cu privire la care

reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a le vedea

concretizate.

Conform principiilor

ce se degajă din jurisprudența CEDO, „bunul actual” presupune existența unei

decizii administrative sau judecătorești definitive, prin care să se recunoască

direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza

Străin și alții împotriva României, hotărârea CEDO din 30 iunie 2005).

În schimb, Curtea

Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului

menționat speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de

mult timp ori o creanță condițională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea

condiției (cauza Penția și Penția împotriva României, hotărârea CEDO din 23

martie 2006, cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea CEDO din 13

decembrie 2000, cauza Lindner și Hammermeyer împotriva României, hotărârea CEDO

din 3 decembrie 2002).

Însă, jurisprudența

Curții Europene este extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză

pronunțată, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz, iar cauza

Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea a afirmat ca o hotărâre prin

care s-a constatat nelegalitatea naționalizării nu constituie titlu executoriu

pentru restituirea unui imobil (hotărârea CEDO din 12 octombrie 2010).

Față de aceste

considerente, se constată că reclamanta nu deține un bun și un drept la

restituirea în natură a imobilelor în litigiu, astfel cum aceasta pretinde, pe

calea acțiunii în revendicare, ci ar fi putut avea un drept de creanță (dreptul

la despăgubiri), stabilit în procedura Legii nr. 10/2001, de natură să excludă

incidența dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acțiunii în

revendicare, în măsura în care ar fi uzat de procedura specială prevăzută de

acest act normativ.

De precizat, că, până

în luna octombrie 2010, data pronunțării hotărârii pilot împotriva României,

era posibilă recunoașterea unui drept la restituire chiar în condițiile în care

o instanță de judecată nu se pronunțase explicit în acest sens anterior cererii

în revendicare, deoarece privarea de proprietate, operată prin vânzarea de

către stat unui terț a imobilului aparținând reclamantei, combinată cu lipsa

totală a despăgubirii și ineficienta mecanismului de despăgubire conceput prin

intermediul Fondului P., nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi

însăși posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate

înfățișat de către pârâți, în condițiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți.

Însă, urmare a

hotărârii Curții din cauza Atanasiu, circumstanțele factuale de natura celor

din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui

drept de creanță ce putea fi valorificat în procedura Legii nr. 10/2001, în

măsura în care reclamanta uza de procedurile prevăzute de acest act normativ,

care reglementează inclusiv accesul la justiție, pentru valorificarea efectivă

a dreptului pretins, în sensul art. 6 din CEDO.

Schimbarea de

abordare în analiza cerinței bunului este justificată de aplicarea procedurii

hotărârii - pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligației de a

adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv

drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr.

1 adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei

Atanasiu.

Stabilirea obligației

Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin

amendarea mecanismului de restituire actual și instituirea de proceduri

simplificate și eficiente, (parag. 232) echivalează, în același timp, cu

validarea masurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu

acordarea de despăgubiri în situația vânzării imobilului către fostul chiriaș.

Dată fiind importanța

deosebită a hotărârii - pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea

schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie

nu poate fi ignorata de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată

și în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Referitor la preferabilitatea

titlului pârâților persoane fizice, se constată că, într-adevăr, aceștia

justifică un titlu de proprietate, consolidat prin neatacarea contractelor

încheiate înăuntrul termenului prevăzut de lege, titluri și drepturi ce pot fi

astfel opuse oricărei persoane, inclusiv fostului proprietar, iar faptul că

legea specială a instituit un termen în care să fie contestată valabilitatea

unor asemenea contracte corespunde nevoii de securitate și stabilitate a

raporturilor juridice, ceea ce se degajă imperativ și din jurisprudența Curții

Europene.

Prin urmare,

reclamanta, care nu deține un „bun actual", nu are un drept la restituire

care să o îndreptățească la redobândirea posesiei, motiv pentru care este

inutilă evaluarea cerinței existenței unui „bun

”

și în patrimoniul

pârâților, precum și compararea titlurilor pe baza criteriilor arătate în

Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți.

Așadar, față de

considerentele mai sus expuse, criticile formulate de reclamantă referitoare la

interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor Protocolului nr. 1 adițional

la Convenție și ale art. 480 C. civ. sunt nefondate.

Pentru considerentele

expuse, instanța, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.

Văzând și art. 274

alin. (1) C. proc. civ., instanța va dispune obligarea reclamantei la 2.728 lei

cheltuieli de judecată către intimații pârâți S.D.L., S.M., S.T.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibilă, excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului Cluj

Napoca invocată de intimații-pârâți S.D.L., S.M., S.T.

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta G.M.D. împotriva deciziei nr. 261/ A

din 17 iunie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări

sociale, pentru minori și familie.

Obligă pe recurentă

la plata sumei de 2.728 lei cheltuieli de judecată către intimații-pârâți S.D.L.,

S.M., S.T.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 iunie 2012.