ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3799/2012

Asupra recursurilor civile de față, constată: Prin sentința civilă nr. 224 din 22 februarie 2010 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, s-a respins acțiunea în revendicare înaintată de reclamanta I.L. împotriva pârâtelor Municipiul București, prin Primarul General, SC H.N. SA, R.D.R. și R.A.S., reținându-se incidența excepției autorității de lucru judecat. Pentru a pronunța această hotărâre, au fost reținute următoarele considerente: Pentru a exista autoritate de lucru judecat trebuie să existe tripla identitate de părți, obiect și cauză.

În ce privește identitatea de obiect între prezentul litigiu și cel soluționat prin sentința civilă nr. 756 din 30 iunie 2000 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 183 din 05 iunie 2001 a Curții de Apel București și respectiv decizia civilă nr. 2399 din 14 iunie 2002 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că există această identitate, în ambele litigii fiind pus în discuție dreptul de proprietate asupra apartamentului situat în București. S-a reținut că nu poate fi primită susținerea reclamantei în sensul că nu ar exista identitate de obiect deoarece obiectul primului litigiu l-a constituit întregul imobil compus din teren de 2.925 m.p.

și construcții, în timp ce obiectul prezentului litigiu este dat doar de apartamentul și de cota indiviză de teren aferentă acestuia, întrucât apartamentul și cota indiviză de teren fac parte din imobilul ce a constituit inițial o singură unitate locativă și a cărui suprafață totală de teren era compusă din teren de 2.925 m.p. și mai multe construcții, fiind inclus în acesta. În ceea ce privește identitatea de cauză între prezentul litigiu și cel soluționat prin sentința civilă nr. 756 din 30 iunie 2000 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, definitivă prin decizia civilă nr. 183A din 05 aprilie 2001 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă, și irevocabilă prin decizia civilă nr. 2399 din 14 iunie 2002 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Tribunalul reține că există identitate.

Astfel, prin cauză se înțelege fundamentul pretenției afirmate, constând în situația de fapt calificată juridic. În cadrul primul litigiu, cauza acțiunii a constituit-o pretenția reclamantei I.L. de restituire a apartamentului în litigiu, în urma comparării titlului de proprietate invocat de ea cu titlu de proprietate constând în contractul de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 1997, prin care pârâții R.D.R. și R.A.S. au dobândit dreptul de proprietate asupra aceluiași apartament. A fost invocată nelegalitatea titlului statului, constând în Decretul nr. 92/1950 și,prin urmare, preferabilitatea titlului reclamantei. Cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 și 481 C. civ. Or, și prezentul litigiu, cauza acțiunii o reprezintă aceeași pretenție a reclamantei de restituire a apartamentului, în cadrul unei acțiuni în revendicare pe calea dreptului comun, prin compararea acelorași titluri de proprietate, pe același temei juridic.

Adăugarea convențiilor și pactelor internaționale nu poate duce la o schimbare a cauzei, revendicarea pe calea dreptului comun ducând la identitatea de cauză. Tribunalul a înlăturat apărările reclamantei care susține că nu există identitate de cauză deoarece în primul litigiu nu a fost invocată o comparare a titlurilor. Astfel, atâta timp cât, în cadrul acelui litigiu s-a invocat ca temei juridic revendicarea conform art. 480 și 481 C. civ., compararea titlurilor de proprietate invocate de fiecare parte era inerentă pretenției deduse judecății. Tribunalul a constatat că este neîntemeiată și susținerea reclamantei în sensul că nu există identitate de cauză, deoarece în cadrul primului litigiu a invocat ca titlu proprietatea dobândită de autorul său prin partaj, iar în acest dosar invocă proprietatea dobândită de autorul său prin succesiune și schimb (actul de partaj voluntar fiind calificat drept un contract de schimb).

Or, din analiza hotărârilor judecătorești pronunțate în cadrul primului litigiu soluționat irevocabil, Tribunalul constată că reclamanta a invocat ca titlu al autorului său convenția dintre proprietari din mai 1947 și actul intitulat „act de partaj voluntar” din 06 august 1947 . Aceleași titluri sunt invocate de reclamant și în prezenta cauză. Faptul că reclamanta, în prezentul litigiu, înțelege să califice juridic același act intitulat „act de partaj voluntar” ca având natura juridică a unui act de schimb, aspect pe care nu l-a invocat în primul litigiu, când a folosit în dovedirea dreptului de proprietate al autorului său același act, apare fără relevanță juridică, deoarece, indiferent de denumirea actului, instanța a analizat conținutul său, dându-i relevanță ca atare în soluționarea litigiului.

Atâta timp cât este vorba de același act de proprietate invocat de reclamantă în susținerea acțiunii în revendicare nu se poate susține că s-a schimbat temeiul juridic al acțiunii. Și al treilea argument al reclamantei în susținerea lipsei identității de cauză între cele două litigii este neîntemeiat. Astfel, s-a arătat că în primul litigiu acțiunea în revendicare a fost respinsă pentru nerespectarea regulii unanimității, regulă care nu mai este aplicabilă în prezent, datorită practicii Curții Europene a Drepturilor Omului. În primul rând, Tribunalul a avut în vedere faptul că primul litigiu nu a fost soluționat prin constatarea nerespectării regulii unanimității, situație în care, în cauză ar fi fost admisă excepția inadmisibilității acțiunii sau a lipsei calității procesual pasive integrale.

Din analiza sentinței civile nr. 756 din 30 iunie 2000 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, definitivă prin decizia civilă nr. 183A din 05 aprilie 2001 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă, și irevocabilă prin decizia civilă nr. 2399 din 14 iunie 2002 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, se poate constata că instanțele au ajuns la concluzia că actul de partaj nu poate constitui titlu de proprietate și că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate, în condițiile în care reclamanta nu a dovedit că autorul său a fost unicul proprietar al imobilului revendicat. În al doilea rând, Tribunalul a avut în vedere faptul că susținerile reclamantei în sensul că în prezent regula unanimității este înlăturată de practica Curții Europene a Drepturilor Omului nu corespunde realității.

Astfel, într-o singura speță, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat Statul Român, constatând că în acel caz particular, în care dreptul de proprietate era fragmentat în cote ideale ce aparțineau foarte multor persoane, a cere reclamantului să respecte această regulă constituie o încălcare a accesului liber la justiție. Acest lucru nu presupune în niciun caz ca o persoană să poată revendica întreaga proprietate a unui bun din care deține doar o cotă parte ideală. Or, în cadrul primului litigiu, instanțele au respectat practica Curții Europene a Drepturilor Omului, deși ea nu exista încă la acel moment. Astfel, s-a asigurat accesul liber al reclamantei la justiție, acțiunea sa nefiind respinsă prin admiterea de plano a excepției inadmisibilității acțiunii, însă, urmare a analizării titlului prezentat de aceasta, s-a constatat, prin hotărâri judecătorești irevocabile, că nu s-a făcut dreptul de proprietate asupra imobilului solicitat.

Această situație nu ar putea fi schimbată în prezentul proces, fără a se opune autoritatea de lucru judecat, cu atât mai mult cu cât se revendică o parte determinată material, concret (un apartament) din imobilul asupra căruia reclamanta nu a putut face dovada dreptului de proprietate al autorului său. Asupra identității de părți între cele două litigii, Tribunalul constată următoarele: Este adevărat că în cadrul primului litigiu a figurat în calitate de pârât doar R.D.R., iar în prezenta cauză figurează, alături de R.D.R. și R.A.S., coproprietara aceluiași apartament, conform contractului de vânzare-cumpărare. Tribunalul a reținut însă că acest lucru nu aduce atingere autorității de lucru judecat.

Astfel, atât în practica judiciară, cât și în literatura de specialitate, s-a decis constant în sensul că, ceea ce are preponderență, este calitatea în care participă părțile. De aceea, în litigiile care au ca obiect un bun comun al soților, dobândit de aceștia în devălmășie, așa cum este și situația apartamentului în litigiu în prezenta cauză, problema identității părților trebuie privită în raport cu situația specifică a litigiilor privitoare la bunurile comune. Dacă în primul proces a figurat numai unul dintre soți ca pârât și acțiunea a fost respinsă, iar în al doilea litigiu figurează și celălalt soț ca pârât, alături de primul, problema autorității de lucru judecat se rezolvă în funcție de natura drepturilor puse în discuție, cu respectarea regulilor de la art. 35 alin. (1) și (2) C. fam.

Astfel, pentru apărările făcute de soțul parte în primul litigiu, apărări ce reprezintă acte de conservare, operează prezumția de mandat tacit a soțului care nu a participat la efectuarea lor. Față de aceste considerente, se constată că, în cazul apărărilor formulate de soțul pârât în cadrul primului litigiu și celălalt soț este prezent juridic în proces, prin mandatul tacit prezumat, apărarea dreptului de proprietate realizată efectiv (acțiunea în revendicare a fost respinsă) fiind întotdeauna un act de conservare. Prin urmare, Tribunalul a constatat și existența identității de părți.

Tot cu privire la existența identității de părți, Tribunalul constată că orice altă soluție ar fi neconceput din punct de vedere logic și juridic, astfel: - dacă nu ar exista autoritatea de lucru judecat cu privire la pârâta R.A.S., cererea de chemare în judecată ar trebui judecată în continuare cu aceasta, fără însă a se putea determina cota ideală deținută de aceasta din apartament, fiind vorba de o devălmășie. Practic, ar exista imposibilitatea determinării obiectului acțiunii în revendicare. - din punct de vedere procedural, singura persoană care ar putea invoca lipsa mandatului tacit reciproc între soți și o nulitate determinată de acest lucru, este R.A.S., și în niciun caz reclamanta.

Or, această pârâtă nu ar putea invoca vreo nulitate deoarece prin aplicarea regulilor de la mandatul tacit reciproc nu i s-a adus nici vătămare, dimpotrivă actul de conservare efectuat de soțul său în primul litigiu a produs efecte și față de ea, ducând la respingerea acțiunilor în revendicare succesiv formulate. Față de considerentele de mai sus, Tribunalul a admis excepția autorității de lucru judecat, respingând acțiunea în revendicare ca urmare a existenței autorității de lucru judecat. Primul capăt de cerere - constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 1997 încheiat între Primăria Municipiului București, prin SC H.N. SA, și R.D.R.

și R.A.S., a fost respins ca prescris, urmare a faptului că această excepție a fost admisă prin încheierea pronunțată în data de 18 mai 2009. În argumentarea acestei din urmă soluții, prin încheierea sus-citată, instanța a reținut că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care derogă de la dreptul comun de vreme ce stipulează în mod expres, că indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a legii. Acest termen a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001, ajungând să fie în final un termen de 18 luni. Legea nr. 10/2001 cuprinde dispoziții derogatorii în ceea ce privește termenul de prescripție pentru acțiunile în nulitate, în raport cu cele de drept comun instituite prin Decretul nr. 167/1958, atât în ceea ce privește termenul de prescripție, cât și începerea curgerii termenului, de la data intrării în vigoare a legii.

Reclamanta se apără, susținând suspendarea cursului termenului de prescripție, în raport de prevederile art. 13 din Decretul nr. 167/1958, pretinzând că a fost în imposibilitate de a obține datele necesare pentru a putea acționa. Or, această împrejurare nu este echivalentă forței majore, reglementată prin art. 13 din Decretul nr. 167/1958, căci nu reprezintă o împrejurare externă, invincibilă și extraordinară care să pună partea într-o imposibilitate obiectivă de a acționa. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta, iar prin decizia civilă nr. 579 din 05 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a admis apelul reclamantei, s-a desființat hotărârea instanței de fond cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe privind soluționarea acțiunii în revendicare.

S-a menținut dispoziția privind respingerea ca prescrisă a cererii privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 1997. Pentru a pronunța această hotărâre, au fost reținute următoarele considerente: Conform art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, modificată și republicată, „prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an și șase luni de la data intrării în vigoare a legii”. Într-adevăr, acest termen legal de un an și 6 luni este derogatoriu de la termenul de 3 ani instituit prin prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.

De asemenea, derogatorie este și data de la care acest termen începe să curgă, căci dacă în cazul acțiunilor în nulitate a actelor juridice de înstrăinare având ca obiect imobile preluate fără titlu la stat, termenul începe să curgă de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în celelalte cazuri de nulitate, de drept comun, termenul începe să curgă de la data când cel îndreptățit a cunoscut cauza anulării, însă cel mai târziu de la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului, astfel cum se stipulează prin prevederile art. 9 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă. Instanța de apel a constatat că dispozițiile derogatorii dintr-o lege specială (Legea nr. 10/2001) au prioritate în aplicare în raport de dreptul comun în materie (Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă), astfel încât just prima instanță a acordat prioritate dispozițiilor legii speciale.

Aceste din urmă dispoziții se înscriu în limitele dreptului la acces în justiție, care nu este un drept absolut, statul fiind în drept să prevadă astfel de limitări, când interese de ordin general și de stabilitate a raporturilor juridice o cer. Astfel fiind, s-a reținut că prin reglementarea instituită prin prevederile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, dispozițiile art. 21 alin. (2) din Constituție și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu au fost încălcate. Legea nr. 10/2001 nu conține dispoziții derogatorii de la Decretul nr. 167/1958 și în ceea ce privește suspendarea sau întreruperea cursului prescripției extinctive. Numai că motivele invocate de reclamantă nu se subscriu niciuneia dintre cauzele de suspendare sau întrerupere a cursului prescripției.

Faptul că reclamanta nu ar fi putut obține înăuntrul termenului de prescripție informații cu privire la împrejurarea că pârâții persoane fizice, la data cumpărării apartamentului din litigiu mai deținea și un alt imobil în proprietate, nu reprezintă un caz de forță majoră, respectiv o împrejurare externă, invincibilă și extraordinară care să pună partea într-o imposibilitate obiectivă de a acționa în sensul art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, cum just a reținut prima instanță. De asemenea, respingerea ca lipsită de interes a cererii privind constatarea nulității aceluiași contract prin sentința civilă nr. 1939 din 19 martie 2003 a Judecătoriei Sectorului 1 București, nu este un act întrerupător al cursului prescripției în raport de prevederile art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.

Conform acestui din urmă text, prescripția nu este întreruptă dacă s-a pronunțat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a facut-o a renunțat la ea. De vreme ce legiuitorul a înlăturat caracterul întreruptiv al cererilor de chemare în judecată soluționate prin respingere, greșit se susține că în cauză ar avea aplicare dispozițiile art. 1886 C. civ., conform cu care nicio prescripție nu poate începe a curge mai înainte de a se naște acțiunea supusă acestui mod de stingere. În raport de cele de mai sus, s-a mai reținut că, de vreme ce acțiunea a fost intentată cu mult peste termenul de un an și 6 luni de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv la data de 06 februarie 2009, just prima instanță a respins capătul de cerere privind constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 1997 ca prescris.

În schimb, greșit a fost soluționată excepția autorității de lucru judecat în ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere al acțiunii. Astfel, se susține că pe acest capăt de cerere există autoritate de lucru judecat, în raport de sentința civilă nr. 756 din 30 iunie 2000 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 183 A din 05 aprilie 2001 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă, și irevocabilă prin decizia civilă nr. 2399 din 14 iunie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă. Obiectul acelui proces l-a constituit o suprafață de 2.925 m.p. teren și întreaga construcție situată în București, și nu numai un apartament din acest imobil.

Acțiunea în revendicare întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ. a fost respinsă, ca nefondată, pe considerentul că „reclamanta nu a făcut dovada că autorul acesteia a fost unic moștenitor, proprietar al imobilului din litigiu”, astfel încât s-ar încălca regula unanimității. De asemenea, nu s-a făcut dovada deschiderii succesiunii soției supraviețuitoare, care la data partajului voluntar avea jumătate din imobil în proprietatea sa. În plus, actul de partaj voluntar încheiat la 06 august 1947, pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea poate avea caracterul unui partaj de ascendent, care nu constituie o ieșire din indiviziune, ci o modalitate de prevenire a ieșirii din indiviziune. S-a mai reținut că prima instanță a reținut identitatea de părți și obiect între cele două cauze, astfel cum este ea cerută prin prevederile art. 1201 C. civ.

Lipsește însă identitatea de cauză, pretinsă prin aceleași dispoziții legale și a cărei neîndeplinire cumulativă, atrage neincidența excepției autorității de lucru judecat. Astfel, se constată că prima instanță nu a făcut distincție între cauza acțiunii (cauza petendi) și cauza dreptului (cauza debendi), ce constituie cauza cererii de chemare în judecată. De exemplu, în cazul în care se revendică un bun de la o persoană, cauza acțiunii o constituie deținerea abuzivă a bunului de acea persoană și voința de a face ca această deținere să înceteze, iar cauza cererii de chemare în judecată poate fi succesiunea, uzucapiunea, contractul etc. Deși reclamanta a invocat același act juridic pe care-și întemeiază calitatea de proprietar, respectiv actul încheiat în luna august 1947, în prima cerere i-a atribuit semnificația de act de partaj voluntar și a invocat dobândirea de către autorul său I.N.

a dreptului de proprietate asupra întregului imobil prin partaj voluntar, prin prezenta cauză a invocat succesiunea autorului său, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate, doar pentru cota de 1/6 din imobil și schimbul efectuat cu ceilalți coindivizari pentru restul cotei de 5/6 din imobil. Cu alte cuvinte, dacă în prima pricină cauza cererii de chemare în judecată a constat în succesiune pentru întreg imobilul, în prezenta cauză succesiunea s-a menținut doar pentru cota de 1/6 din imobil, iar pentru restul cotei de 5/6 din imobil, se invocă schimbul. Or, acțiunea a fost respinsă cu motivarea instanței supreme precum că reclamanta nu a dovedit dreptul de proprietate al autorului său pentru întreg imobilul și a nesocotit principiul unanimității.

Cum prin prezenta acțiune pentru diferența de 5/6 din imobil reclamanta invocă ca și temei juridic schimbul, este evident că nu ne aflăm în prezența unor cauze identice ale celor două cereri de chemare în judecată. În plus de aceasta, în afara condițiilor întrunite cumulativ, astfel cum sunt ele reglementate prin art. 1201 C. civ., respectiv identitate de părți, obiect și cauză, pentru a se putea reține incidența excepției autorității de lucru judecat este necesară ca prin primul proces să se fi judecat cauza în fond. De altfel, aceasta a și fost rațiunea pentru care s-a limitat din punct de vedere legislativ accesul la justiție prin instituirea excepției autorității de lucru judecat, respectiv pentru a se evita judecata pe fond a aceluiași litigiu, de două ori și a se evita soluții contradictorii.

Or, în primul proces nu s-a judecat cauza în fond, cu alte cuvinte raporturile juridice dintre părți nu au fost tranșate, așa încât nici din acest punct de vedere nu există autoritate de lucru judecat. Cum al doilea capăt de cerere, respectiv revendicarea, nu s-a soluționat în fond pe baza greșitei rețineri a incidenței excepției autorității de lucru judecat, s-a constatat că în cauză își au aplicarea dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., așa încât urmează a se admite apelul, a se desființa parțial sentința și a se trimite cauza aceleiași instanțe pentru soluționarea acțiunii în revendicare. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta I.L. precum și pârâții R.D.R. și R.A.S.

Astfel criticile aduse de reclamantă hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: Reclamanta invocă astfel nelegalitatea soluționării excepției prescripției dreptului la acțiune în privința capătului 1 din cerere, precum și nelegalitatea parțială a motivării soluționării excepției puterii de lucru judecat în privința celui de-al doilea capăt de cerere. Ca atare, susține reclamanta, instanța a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 1, 18 și 13 din Decretul nr. 167/1958, art. 1201, 1886 C. civ. și 111 C. proc. civ., precum și art. 21 alin. (2) din Constituția și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Reclamanta mai susține că în mod greșit instanța a reținut identitatea de părți în aceeași calitate, câtă vreme R.A.S. nu a fost parte în primul ciclu procesual. De asemenea, reclamanta mai susține și lipsa identității de cauză, câtă vreme în primul ciclu procesual revendicarea a urmărit să se facă între ea și stat ce nu avea titlu și chiriași ca persoane ce exercitau folosința în numele statului. Or, susține reclamanta, reținerea instanței legată de compararea titlurilor, nu are niciun corespondent în acțiunea de față sau în hotărârile pronunțate. Pârâții R.D.R. și R.A.S. au criticat hotărârea instanței de apel prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

sub următoarele aspecte: Se susține astfel greșita interpretare a actului dedus judecății, fiind schimbată și natura și înțelesul lămurit al cauzei și greșita aplicare a dispozițiilor art. 1201 C. civ., precum și greșita interpretare a înscrisurilor depuse, respectiv convenția din 10 martie 1947 și actul de partaj voluntar din 06 august 1947. Examinând hotărârea recurată prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., Înalta Curte reține următoarele: Față de obiectul dedus judecății, de faptul că reclamanta invocă schimbul ca temei al dreptului său pentru cota de 5/6 din imobil, raportat la dispozițiile sentinței civile nr. 756 din 30 iunie 2000 a Tribunalului București, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 183 din 05 aprilie 2001 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 2399 din 14 iunie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă, instanța de apel a făcut o legală interpretare a excepției autorității de lucru judecat în condițiile prevăzute de art. 1201 C. civ. și art. 166 C. proc. civ. Astfel, este de reținut că deși reclamanta a invocat același act juridic pe care-și întemeiază calitatea de proprietar, respectiv actul încheiat în luna august 1947, în prima acțiune a invocat dobândirea de către autorul său I.N.

a dreptului de proprietate asupra întregului imobil prin partaj voluntar, pe când în prezenta cauză se invocă succesiunea autorului său, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate, doar pentru cota de 1/6 din imobil și schimbul efectuat cu ceilalți coindivizari pentru restul cotei de 5/6 din imobil. Or, prima acțiune a fost respinsă pe considerentul că reclamanta nu a dovedit dreptul de proprietate al autorului său pentru întreg imobilul și a nesocotit principiul unanimității.

Cum prin prezenta cauză reclamanta invocă schimbul pentru cota de 5/6 din imobil, este evident că nu ne aflăm în prezența unor cauze identice ale celor două cereri de chemare în judecată, motiv pentru care sunt neîntemeiate criticile legate de greșita interpretare și aplicare a legii, a excepției autorității de lucru judecat, precum și cele legate de greșila intrepretare a inscrisurilor respectiv convenția din 10 martie 1947 și actul de partaj voluntar din 06 august 1947 și implicit cele legate de schimbarea naturii și înțelesului lămurit al cauzei. Ca atare, din perspectiva celor expuse, niciuna din criticile recurenților nu se circumscriu dispozițiilor art 304 pct 8 și 9 C. proc. civ., urmează a fi resăpinse recursurile declarate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta I.L. și de pârâții R.D.R. și R.A.S. împotriva deciziei nr. 579A din 05 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 mai 2012.