ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3799/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3799/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursurilor civile de față, constată:

Prin

sentința civilă nr. 224 din 22 februarie 2010 a Tribunalului București, secția

a IV-a civilă, s-a respins acțiunea în revendicare înaintată de reclamanta I.L.

împotriva pârâtelor Municipiul București, prin Primarul General, SC H.N. SA, R.D.R.

și R.A.S., reținându-se incidența excepției autorității de lucru judecat.

Pentru a pronunța această hotărâre, au fost reținute

următoarele considerente:

Pentru a exista autoritate de lucru judecat trebuie

să existe tripla identitate de părți, obiect și cauză.

În

ce privește

identitatea de obiect între prezentul litigiu și cel soluționat prin sentința

civilă nr. 756 din 30 iunie 2000 a Tribunalului București, secția a IV-a

civilă, definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 183 din 05 iunie 2001

a Curții de Apel București și respectiv decizia civilă nr. 2399 din 14 iunie

2002 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că există această

identitate, în ambele litigii fiind pus în discuție dreptul de proprietate

asupra apartamentului situat în București.

S-a reținut că nu poate fi primită susținerea

reclamantei în sensul că nu ar exista identitate de obiect deoarece obiectul

primului litigiu l-a constituit întregul imobil compus din teren de 2.925 m.p.

și construcții, în timp ce obiectul prezentului litigiu este dat doar de

apartamentul și de cota indiviză de teren aferentă acestuia, întrucât

apartamentul și cota indiviză de teren fac parte din imobilul ce a constituit

inițial o singură unitate locativă și a cărui suprafață totală de teren era

compusă din teren de 2.925 m.p. și mai multe construcții, fiind inclus în acesta.

În

ceea ce

privește identitatea de cauză între prezentul litigiu și cel soluționat prin

sentința civilă nr. 756 din 30 iunie 2000 a Tribunalului București, secția a

IV-a civilă, definitivă prin decizia civilă nr. 183A din 05 aprilie 2001 a

Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă, și irevocabilă prin decizia

civilă nr. 2399 din 14 iunie 2002 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Tribunalul

reține că există identitate.

Astfel, prin cauză se înțelege fundamentul pretenției

afirmate, constând în situația de fapt calificată juridic.

În

cadrul

primul litigiu, cauza acțiunii a constituit-o pretenția reclamantei I.L. de

restituire a apartamentului în litigiu, în urma comparării titlului de

proprietate invocat de ea cu titlu de proprietate constând în contractul de

vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 1997, prin care pârâții R.D.R. și R.A.S. au

dobândit dreptul de proprietate asupra aceluiași apartament.

A fost invocată nelegalitatea titlului statului,

constând în Decretul nr. 92/1950 și,prin urmare, preferabilitatea titlului

reclamantei.

Cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 și

481 C. civ.

Or, și prezentul litigiu, cauza acțiunii o reprezintă

aceeași pretenție a reclamantei de restituire a apartamentului, în cadrul unei

acțiuni în revendicare pe calea dreptului comun, prin compararea acelorași

titluri de proprietate, pe același temei juridic. Adăugarea convențiilor și

pactelor internaționale nu poate duce la o schimbare a cauzei, revendicarea pe

calea dreptului comun ducând la identitatea de cauză.

Tribunalul a înlăturat apărările reclamantei care

susține că nu există identitate de cauză deoarece în primul litigiu nu a fost

invocată o comparare a titlurilor. Astfel, atâta timp cât, în cadrul acelui

litigiu s-a invocat ca temei juridic revendicarea conform art. 480 și 481 C.

civ., compararea titlurilor de proprietate invocate de fiecare parte era

inerentă pretenției deduse judecății.

Tribunalul a constatat că este neîntemeiată și

susținerea reclamantei în sensul că nu există identitate de cauză, deoarece în

cadrul primului litigiu a invocat ca titlu proprietatea dobândită de autorul

său prin partaj, iar în acest dosar invocă proprietatea dobândită de autorul

său prin succesiune și schimb (actul de partaj voluntar fiind calificat drept

un contract de schimb).

Or, din analiza hotărârilor judecătorești pronunțate

în cadrul primului litigiu soluționat irevocabil, Tribunalul constată că

reclamanta a invocat ca titlu al autorului său convenția dintre proprietari din

mai 1947 și actul intitulat „act de partaj voluntar” din 06 august

1947

.

Aceleași titluri sunt invocate de reclamant și în prezenta

cauză.

Faptul că reclamanta, în prezentul litigiu, înțelege să

califice juridic același act intitulat „act de partaj voluntar” ca având natura

juridică a unui act de schimb, aspect pe care nu l-a invocat în primul litigiu,

când a folosit în dovedirea dreptului de proprietate al autorului său același act,

apare fără relevanță juridică, deoarece, indiferent de denumirea actului, instanța

a analizat conținutul său, dându-i relevanță ca atare în soluționarea litigiului.

Atâta timp cât este vorba de același act de proprietate

invocat de reclamantă în susținerea acțiunii în revendicare nu se poate susține

că s-a schimbat temeiul juridic al acțiunii.

Și al treilea argument al reclamantei în susținerea lipsei

identității de cauză între cele două litigii este neîntemeiat.

Astfel, s-a arătat că în primul litigiu acțiunea în revendicare

a fost respinsă pentru nerespectarea regulii unanimității, regulă care nu mai este

aplicabilă în prezent, datorită practicii Curții Europene a Drepturilor Omului.

În

primul rând,

Tribunalul a avut în vedere faptul că primul litigiu nu a fost soluționat prin constatarea

nerespectării regulii unanimității, situație în care, în cauză ar fi fost admisă

excepția inadmisibilității acțiunii sau a lipsei calității procesual pasive integrale.

Din analiza sentinței civile nr. 756 din 30 iunie 2000 a Tribunalului București,

secția a IV-a civilă, definitivă prin decizia civilă nr. 183A din 05 aprilie 2001

a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă, și irevocabilă prin decizia civilă

nr. 2399 din 14 iunie 2002 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, se poate constata

că instanțele au ajuns la concluzia că actul de partaj nu poate constitui titlu

de proprietate și că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate, în condițiile

în care reclamanta nu a dovedit că autorul său a fost unicul proprietar al imobilului

revendicat.

În

al doilea rând,

Tribunalul a avut în vedere faptul că susținerile reclamantei în sensul că în prezent

regula unanimității este înlăturată de practica Curții Europene a Drepturilor Omului

nu corespunde realității. Astfel, într-o singura speță, Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a condamnat Statul Român, constatând că în acel caz particular, în care dreptul

de proprietate era fragmentat în cote ideale ce aparțineau foarte multor persoane,

a cere reclamantului să respecte această regulă constituie o încălcare a accesului

liber la justiție.

Acest lucru nu presupune în niciun caz ca o persoană să

poată revendica întreaga proprietate a unui bun din care deține doar o cotă parte

ideală.

Or, în cadrul primului litigiu, instanțele au respectat

practica Curții Europene a Drepturilor Omului, deși ea nu exista încă la acel moment.

Astfel, s-a asigurat accesul liber al reclamantei la justiție,

acțiunea sa nefiind respinsă prin admiterea de plano a excepției inadmisibilității

acțiunii, însă, urmare a analizării titlului prezentat de aceasta, s-a constatat,

prin hotărâri judecătorești irevocabile, că nu s-a făcut dreptul de proprietate

asupra imobilului solicitat.

Această situație nu ar putea fi schimbată în prezentul

proces, fără a se opune autoritatea de lucru judecat, cu atât mai mult cu cât se

revendică o parte determinată material, concret (un apartament) din imobilul asupra

căruia reclamanta nu a putut face dovada dreptului de proprietate al autorului său.

Asupra identității de părți între cele două litigii, Tribunalul

constată următoarele:

Este adevărat că în cadrul primului litigiu a figurat

în calitate de pârât doar R.D.R., iar în prezenta cauză figurează, alături de R.D.R.

și R.A.S., coproprietara aceluiași apartament, conform contractului de vânzare-cumpărare.

Tribunalul a reținut însă că acest lucru nu aduce atingere

autorității de lucru judecat.

Astfel, atât în practica judiciară, cât și în literatura

de specialitate, s-a decis constant în sensul că, ceea ce are preponderență, este

calitatea în care participă părțile. De aceea, în litigiile care au ca obiect un

bun comun al soților, dobândit de aceștia în devălmășie, așa cum este și situația

apartamentului în litigiu în prezenta cauză, problema identității părților trebuie

privită în raport cu situația specifică a litigiilor privitoare la bunurile comune.

Dacă în primul proces a figurat numai unul dintre soți ca pârât și acțiunea a fost

respinsă, iar în al doilea litigiu figurează și celălalt soț ca pârât, alături de

primul, problema autorității de lucru judecat se rezolvă în funcție de natura drepturilor

puse în discuție, cu respectarea regulilor de la art. 35 alin. (1) și (2) C.

fam.

Astfel, pentru apărările făcute de soțul parte în primul

litigiu, apărări ce reprezintă acte de conservare, operează prezumția de mandat

tacit a soțului care nu a participat la efectuarea lor.

Față de aceste considerente, se constată că, în cazul

apărărilor formulate de soțul pârât în cadrul primului litigiu și celălalt soț este

prezent juridic în proces, prin mandatul tacit prezumat, apărarea dreptului de proprietate

realizată efectiv (acțiunea în revendicare a fost respinsă) fiind întotdeauna un

act de conservare.

Prin urmare, Tribunalul a constatat și existența identității

de părți.

Tot cu privire la existența identității de părți, Tribunalul

constată că orice altă soluție ar fi neconceput din punct de vedere logic și juridic,

astfel:

- dacă nu ar exista autoritatea de lucru judecat cu privire

la pârâta R.A.S., cererea de chemare în judecată ar trebui judecată în continuare

cu aceasta, fără însă a se putea determina cota

ideală deținută de aceasta din apartament, fiind vorba de o devălmășie. Practic,

ar exista imposibilitatea determinării obiectului acțiunii în revendicare.

- din punct de vedere procedural, singura persoană care

ar putea invoca lipsa mandatului tacit reciproc între soți și o nulitate determinată

de acest lucru, este R.A.S., și în niciun caz reclamanta. Or, această pârâtă nu

ar putea invoca vreo nulitate deoarece prin aplicarea regulilor de la mandatul tacit

reciproc nu i s-a adus nici  vătămare, dimpotrivă actul de conservare efectuat de

soțul său în primul litigiu a produs efecte și față de ea, ducând la respingerea

acțiunilor în revendicare succesiv formulate.

Față de considerentele de mai sus, Tribunalul a admis

excepția autorității de lucru judecat, respingând acțiunea în revendicare ca urmare

a existenței autorității de lucru judecat.

Primul capăt de cerere - constatarea nulității absolute

a contractului de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 1997 încheiat între Primăria

Municipiului București, prin SC H.N. SA, și R.D.R. și R.A.S., a fost respins ca

prescris, urmare a faptului că această excepție a fost admisă prin încheierea pronunțată

în data de 18 mai 2009.

În argumentarea acestei din urmă soluții, prin încheierea

sus-citată, instanța a reținut că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 45

alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care derogă de la dreptul comun de vreme ce stipulează

în mod expres, că indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie

în termen de un an de la data intrării în vigoare a legii. Acest termen a fost prelungit

succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001, ajungând să fie în final

un termen de 18 luni.

Legea nr. 10/2001 cuprinde dispoziții derogatorii în ceea

ce privește termenul de prescripție pentru acțiunile în nulitate, în raport cu cele

de drept comun instituite prin Decretul nr. 167/1958, atât în ceea ce privește termenul

de prescripție, cât și începerea curgerii termenului, de la data intrării în vigoare

a legii.

Reclamanta se apără, susținând suspendarea cursului termenului

de prescripție, în raport de prevederile art. 13 din Decretul nr. 167/1958, pretinzând

că a fost în imposibilitate de a obține datele necesare pentru a putea acționa.

Or, această împrejurare nu este echivalentă forței majore,

reglementată prin art. 13 din Decretul nr. 167/1958, căci nu reprezintă o

împrejurare externă, invincibilă și extraordinară care

să pună partea într-o imposibilitate obiectivă de a acționa.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta,

iar prin decizia civilă nr. 579 din 05 octombrie 2010 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă, s-a admis apelul reclamantei, s-a desființat hotărârea instanței

de fond cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe privind soluționarea

acțiunii în revendicare.

S-a menținut dispoziția privind respingerea ca prescrisă

a cererii privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare

din 22 ianuarie 1997.

Pentru a pronunța această hotărâre, au fost reținute următoarele

considerente:

Conform art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, modificată

și republicată, „prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate,

dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an și șase luni de la data intrării

în vigoare a legii”.

Într-adevăr, acest termen legal de un an și 6 luni este

derogatoriu de la termenul de 3 ani instituit prin prevederile art. 3 din Decretul

nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.

De asemenea, derogatorie este și data de la care acest

termen începe să curgă, căci dacă în cazul acțiunilor în nulitate a actelor juridice

de înstrăinare având ca obiect imobile preluate fără titlu la stat, termenul începe

să curgă de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în celelalte cazuri

de nulitate, de drept comun, termenul începe să curgă de la data când cel îndreptățit

a cunoscut cauza anulării, însă cel mai târziu de la împlinirea a 18 luni de la

data încheierii actului, astfel cum se stipulează prin prevederile art. 9 alin.

(2) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.

Instanța de apel a constatat că dispozițiile derogatorii

dintr-o lege specială (Legea nr. 10/2001) au prioritate în aplicare în raport de

dreptul comun în materie (Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă),

astfel încât just prima instanță a acordat prioritate dispozițiilor legii speciale.

Aceste din urmă dispoziții se înscriu în limitele dreptului

la acces în justiție, care nu este un drept absolut, statul fiind în drept să prevadă

astfel de limitări, când interese de ordin general și de stabilitate a raporturilor

juridice o cer.

Astfel fiind, s-a reținut că prin reglementarea instituită

prin prevederile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, dispozițiile art. 21 alin.

(2) din Constituție și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu au

fost încălcate.

Legea nr. 10/2001 nu conține dispoziții derogatorii de

la Decretul nr. 167/1958 și în ceea ce privește suspendarea sau întreruperea cursului

prescripției extinctive.

Numai că motivele invocate de reclamantă nu se subscriu

niciuneia dintre cauzele de suspendare sau întrerupere a cursului prescripției.

Faptul că reclamanta nu ar fi putut obține înăuntrul termenului

de prescripție informații cu privire la împrejurarea că pârâții persoane fizice,

la data cumpărării apartamentului din litigiu mai deținea și un alt imobil în proprietate,

nu reprezintă un caz de forță majoră, respectiv o împrejurare externă, invincibilă

și extraordinară care să pună partea într-o imposibilitate obiectivă de a acționa

în sensul art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, cum just a reținut prima instanță.

De asemenea, respingerea ca lipsită de interes a cererii

privind constatarea nulității aceluiași contract prin sentința civilă nr. 1939

din 19 martie 2003 a Judecătoriei Sectorului 1 București, nu este un act întrerupător

al cursului prescripției în raport de prevederile art. 16 alin. (2) din Decretul

nr. 167/1958.

Conform acestui din urmă text, prescripția nu este întreruptă

dacă s-a pronunțat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau

executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a facut-o

a renunțat la ea.

De vreme ce legiuitorul a înlăturat caracterul întreruptiv

al cererilor de chemare în judecată soluționate prin respingere, greșit se susține

că în cauză ar avea aplicare dispozițiile art. 1886 C. civ., conform cu care nicio

prescripție nu poate începe a curge mai înainte de a se naște acțiunea supusă acestui

mod de stingere.

În

raport de cele

de mai sus, s-a mai reținut că, de vreme ce acțiunea a fost intentată cu mult peste

termenul de un an și 6 luni de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv

la data de 06 februarie 2009, just prima instanță a respins capătul de cerere privind

constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 1997 ca

prescris.

În

schimb, greșit

a fost soluționată excepția autorității de lucru judecat în ceea ce privește cel

de-al doilea capăt de cerere al acțiunii.

Astfel, se susține că pe acest capăt de cerere există

autoritate de lucru judecat, în raport de sentința civilă nr. 756 din 30 iunie 2000

a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, rămasă definitivă prin

decizia civilă

nr. 183 A din 05 aprilie 2001 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă,

și irevocabilă prin decizia civilă nr. 2399 din 14 iunie 2002 a Curții Supreme de

Justiție, secția civilă.

Obiectul acelui proces l-a constituit o suprafață de 2.925

m.p. teren și întreaga construcție situată în București, și nu numai un apartament

din acest imobil.

Acțiunea în revendicare întemeiată pe prevederile

art. 480 C. civ. a fost respinsă, ca nefondată, pe considerentul că „reclamanta

nu a făcut dovada că autorul acesteia a fost unic moștenitor, proprietar al imobilului

din litigiu”, astfel încât s-ar încălca regula unanimității. De asemenea, nu s-a

făcut dovada deschiderii succesiunii soției supraviețuitoare, care la data partajului

voluntar avea jumătate din imobil în proprietatea sa. În plus, actul de partaj voluntar

încheiat la 06 august 1947, pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea poate avea

caracterul unui partaj de ascendent, care nu constituie o ieșire din indiviziune,

ci o modalitate de prevenire a ieșirii din indiviziune.

S-a mai reținut că prima instanță a reținut identitatea

de părți și obiect între cele două cauze, astfel cum este ea cerută prin prevederile

art. 1201 C. civ.

Lipsește însă identitatea de cauză, pretinsă prin aceleași

dispoziții legale și a cărei neîndeplinire cumulativă, atrage neincidența excepției

autorității de lucru judecat.

Astfel, se constată că prima instanță nu a făcut distincție

între cauza acțiunii (cauza petendi) și cauza dreptului (cauza debendi), ce constituie

cauza cererii de chemare în judecată.

De exemplu, în cazul în care se revendică un bun de la

o persoană, cauza acțiunii o constituie deținerea abuzivă a bunului de acea persoană

și voința de a face ca această deținere să înceteze, iar cauza cererii de chemare

în judecată poate fi succesiunea, uzucapiunea, contractul etc.

Deși reclamanta a invocat același act juridic pe care-și

întemeiază calitatea de proprietar, respectiv actul încheiat în luna august 1947,

în prima cerere i-a atribuit semnificația de act de partaj voluntar și a invocat

dobândirea de către autorul său I.N. a dreptului de proprietate asupra întregului

imobil prin partaj voluntar, prin prezenta cauză a invocat succesiunea autorului

său, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate, doar pentru cota de 1/6 din

imobil și schimbul efectuat cu ceilalți coindivizari pentru restul cotei de 5/6

din imobil.

Cu alte cuvinte, dacă în prima pricină cauza cererii de

chemare în judecată a constat în succesiune pentru întreg imobilul, în prezenta

cauză succesiunea s-a menținut doar pentru cota de 1/6 din imobil, iar pentru restul

cotei de 5/6 din imobil, se invocă schimbul.

Or, acțiunea a fost respinsă cu motivarea instanței supreme

precum că reclamanta nu a dovedit dreptul de proprietate al autorului său pentru

întreg imobilul și a nesocotit principiul unanimității.

Cum prin prezenta acțiune pentru diferența de 5/6 din

imobil reclamanta invocă ca și temei juridic schimbul, este evident că nu ne aflăm

în prezența unor cauze identice ale celor două cereri de chemare în judecată.

În plus de aceasta, în afara condițiilor întrunite cumulativ,

astfel cum sunt ele reglementate prin art. 1201 C. civ., respectiv identitate de

părți, obiect și cauză, pentru a se putea reține incidența excepției autorității

de lucru judecat este necesară ca prin primul proces să se fi judecat cauza în fond.

De altfel, aceasta a și fost rațiunea pentru care s-a

limitat din punct de vedere legislativ accesul la justiție prin instituirea excepției

autorității de lucru judecat, respectiv pentru a se evita judecata pe fond a aceluiași

litigiu, de două ori și a se evita soluții contradictorii.

Or, în primul proces nu s-a judecat cauza în fond, cu

alte cuvinte raporturile juridice dintre părți nu au fost tranșate, așa încât nici

din acest punct de vedere nu există autoritate de lucru judecat.

Cum al doilea capăt de cerere, respectiv revendicarea,

nu s-a soluționat în fond pe baza greșitei rețineri a incidenței excepției autorității

de lucru judecat, s-a constatat că în cauză își au aplicarea dispozițiile art. 297

alin. (1) C. proc. civ., așa încât urmează a se admite apelul, a se desființa parțial

sentința și a se trimite cauza aceleiași instanțe pentru soluționarea acțiunii în

revendicare.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta

I.L. precum și pârâții R.D.R. și R.A.S.

Astfel criticile aduse de reclamantă hotărârii instanței

de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

Reclamanta invocă astfel nelegalitatea soluționării excepției

prescripției dreptului la acțiune în privința capătului 1 din cerere, precum și

nelegalitatea parțială a motivării soluționării excepției puterii de lucru judecat

în privința celui de-al doilea capăt de cerere.

Ca atare, susține reclamanta, instanța a făcut o greșită

interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 1, 18 și 13 din Decretul nr. 167/1958,

art.

1201, 1886 C. civ. și 111 C. proc.

civ., precum și art. 21 alin. (2) din Constituția și art. 6 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

Reclamanta mai susține că în mod greșit instanța a reținut

identitatea de părți în aceeași calitate, câtă vreme R.A.S. nu a fost parte în primul

ciclu procesual.

De asemenea, reclamanta mai susține și lipsa identității

de cauză, câtă vreme în primul ciclu procesual revendicarea a urmărit să se facă

între ea și stat ce nu avea titlu și chiriași ca persoane ce exercitau folosința

în numele statului.

Or, susține reclamanta, reținerea instanței legată de

compararea titlurilor, nu are niciun corespondent în acțiunea de față sau în hotărârile

pronunțate.

Pârâții R.D.R. și R.A.S. au criticat hotărârea instanței

de apel prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. sub următoarele

aspecte:

Se susține astfel greșita interpretare a actului dedus

judecății, fiind schimbată și natura și înțelesul lămurit al cauzei și greșita aplicare

a dispozițiilor art. 1201 C. civ., precum și greșita interpretare a înscrisurilor

depuse, respectiv convenția din 10 martie 1947 și actul de partaj voluntar din 06

august 1947.

Examinând hotărârea recurată prin prisma motivelor de

recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., Înalta

Curte reține următoarele:

Față de obiectul dedus judecății, de faptul că reclamanta

invocă schimbul ca temei al dreptului său pentru cota de 5/6 din imobil, raportat

la dispozițiile sentinței civile nr. 756 din 30 iunie 2000 a Tribunalului București,

rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 183 din 05 aprilie 2001 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 2399

din 14 iunie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă, instanța de apel

a făcut o legală interpretare a excepției autorității de lucru judecat în condițiile

prevăzute de art. 1201 C. civ. și art. 166 C. proc. civ.

Astfel, este de reținut că deși reclamanta a invocat același

act juridic pe care-și întemeiază calitatea de proprietar, respectiv actul încheiat

în luna august 1947, în prima acțiune a invocat dobândirea de către autorul său

I.N. a dreptului de proprietate asupra întregului imobil prin partaj voluntar, pe

când în prezenta cauză se invocă succesiunea autorului său, ca mod de dobândire

a dreptului de proprietate, doar pentru cota de 1/6 din imobil și schimbul efectuat

cu ceilalți coindivizari pentru restul cotei de 5/6 din imobil.

Or, prima acțiune a fost respinsă pe considerentul că

reclamanta nu a dovedit dreptul de proprietate al autorului său pentru întreg imobilul

și a nesocotit principiul unanimității.

Cum prin prezenta cauză reclamanta invocă schimbul pentru

cota de 5/6 din imobil, este evident că nu ne aflăm în prezența unor cauze identice

ale celor două cereri de chemare în judecată, motiv pentru care sunt neîntemeiate

criticile legate de greșita interpretare și aplicare a legii, a excepției autorității

de lucru judecat, precum și cele legate de greșila intrepretare a inscrisurilor

respectiv convenția din 10 martie 1947 și actul de partaj voluntar din 06 august

1947 și implicit cele legate de schimbarea naturii și înțelesului lămurit al cauzei.

Ca atare, din perspectiva celor expuse, niciuna din criticile

recurenților nu se circumscriu dispozițiilor art 304 pct 8 și 9 C. proc. civ., urmează

a fi resăpinse recursurile declarate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta

I.L. și de pârâții R.D.R. și R.A.S. împotriva deciziei nr. 579A din 05 octombrie

2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 mai 2012.