ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4447/2012

Deliberând, în condițiile

art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față;

Prin sentința civilă

nr. 694 din 18 mai 2010 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca

inadmisibilă acțiunea formulată de reclamanta D.E. în contradictoriu cu pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reținând că pentru măsurile

administrative cu caracter politic persoana care a suferit asemenea măsuri,

soțul ori descendenții acesteia, pot solicita, în condițiile Legii 221/2009,

doar despăgubiri materiale conform art. 5 lit. b), nu și despăgubiri morale,

care se acordă doar în cazul condamnărilor.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamanta, apel respins prin decizia civilă nr.

216 A

din 01

martie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie.

Pentru a decide

astfel, Curtea a reținut că temeiul juridic al cererii reclamantei l-au

constituit dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, ce au fost

declarate neconstituționale prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a

Curții Constituționale. Această decizie are efect imediat, inclusiv asupra

acțiunilor deja introduse, în caz contrar ajungându-se la crearea unor situații

discriminatorii între reclamanți în raport de data formulării cererilor de

chemare în judecată. Curtea a arătat că apelul, fiind o cale devolutivă de atac,

judecata în apel este tot o judecată în fond. De aceea nu există niciun

impediment ca prevederile unei legi noi să se aplice și în cazul procesului

pendinte, fără a se aduce vreo atingere principiului neconstituțional al

neretroactivității legii noi. Cu atât mai mult în cauza de față, în care nu se

aplică o nouă lege, ci s-a declarat neconstituționalitatea textului dintr-o

lege ce a constituit fundamentul pretențiilor deduse judecății, nu se poate

susține că ar mai fi posibilă aplicarea în continuare a acelei norme legale

neconstituționale. Nu s-ar putea afirma nici că instanța de apel ar trebui să

facă aplicarea directă a normelor Convenției Europene a Drepturilor Omului,

deoarece jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu poate constitui,

prin ea însăși, temei de drept al unei acțiuni în justiție. De asemenea, a

reținut că reclamanta nu se află în situația în care legiuitorul ar priva-o de

un bun fără o dreaptă și prealabilă despăgubire, deoarece până la pronunțarea

deciziei Curții Constituționale nu a obținut o hotărâre irevocabilă, care să

dea naștere unei creanțe în patrimoniul acesteia. Referitor la excepția

inadmisibilității acțiunii, instanța de apel a reținut că, în mod greșit tribunalul

nu a constatat caracterul politic al măsurii administrative luată față de

reclamantă. Deși este adevărat că în temeiul Legii 221/2009 se puteau acorda

despăgubiri morale și pentru măsurile administrative cu caracter politic,

efectele deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale conduc la încetarea

efectelor prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I. Substituind motivarea

primei instanțe, Curtea a respins ca nefondat apelul.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta, solicitând modificarea

în tot a deciziei recurate, admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței

și admiterea cererii introductive așa cum a fost formulată. A invocat motivele

de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului

a arătat că la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul

Legii 221/2009, nemodificată prin O.U.G. 62/2010, s-a născut un drept la

acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii,

astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în

judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. A criticat decizia

atacată și pentru aprecierea eronată a conținutului probelor și pentru greșita

interpretare a temeiurilor de drept pe care și-a întemeiat cererea, arătând că

legea prevede posibilitatea obținerii unor despăgubiri care puteau fi

solicitate în virtutea dreptului de acces la justiție garantat de Codul civil,

Constituția României, Rezoluția nr. 1096/1996 și de art. 5, art. 6 și art. 14

din CEDO, care primează. A arătat că în reaprecierea cuantumului daunelor

morale instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere existența prejudiciului

moral complex, care este o consecință directă a măsurilor abuzive la care a

fost supusă, iar nu să se limiteze la motivarea respingerii apelului pe existența

deciziilor Curții Constituționale. Susține că prin legea specială s-a stabilit

un drept subiectiv patrimonial, care se subsumează noțiunii de bun în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Analizând recursul,

în limitele criticilor invocate, ce pot fi circumscrise cazului de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este

nefondat, urmând a-l respinge pentru considerentele ce succed:

Mai întâi, Înalta

Curte observă că în cauză nu este incident motivul de modificare prevăzut de

art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Dispozițiile invocate

prevăd posibilitatea de a cere modificarea ori casarea unei hotărâri „când

instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura

ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.” Referirea

legiuitorului la „actul juridic dedus judecății”, al cărui înțeles „lămurit și

vădit neîndoielnic” privește încălcarea principiului înscris în art. 969 alin.

(1)

C. civ., potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege

între părțile contractante, ceea ce în speță nu se verifică.

Criticile formulate

de reclamantă urmează a fi analizate din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19

septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în

interesul legii, publicată în M.Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011.

Problema de drept

care se pune în speță nu este deci cea a îndreptățirii reclamantei la acordarea

daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, ci

aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă

soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un

control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale

nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of. al României nr. 761 din 15

noiembrie 2010.

Potrivit art. 147 alin. (1) din

Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului

menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării

în M.Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru

viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din

Legea 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și

erga omnes

, se aplică și acțiunilor

în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest

sens.

Se reține că această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a

stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte

juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M.Of.,

cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a

deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M.Of.

Or, în speță, la data publicării

în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci

soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune deci, că fiind

promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se

întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem

în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate

după regula

tempus regit actum

.

Dimpotrivă, este vorba despre o

situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident

noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea

definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la

art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică,

aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar

însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca

și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce

Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept

definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titularul unui bun susceptibil de

protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi

confirmat dreptul său.

Concluzionând, prin intervenția

instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție

de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că

prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de

efecte

erga omnes și ex nunc

ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Nu poate fi primită nici critica

referitoare la aplicarea prioritară a normelor Convenției Europene a

Drepturilor Omului, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Constituția

României. Recursul reclamantei nu conține nicio referire, explicită ori

implicită, la dreptul prevăzut de convenție și încălcat prin legislația

internă, în ce constă această încălcare și care anume dispoziție legală internă

se impune a fi înlăturată.

Pentru toate aceste

considerente, în raport de dispozițiile art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge ca nefondat recursul, cu consecința menținerii deciziei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta D.E., împotriva deciziei nr. 216 A din 01 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 iunie 2012.