ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4447/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față; Prin sentința civilă nr. 694 din 18 mai 2010 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamanta D.E. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reținând că pentru măsurile administrative cu caracter politic persoana care a suferit asemenea măsuri, soțul ori descendenții acesteia, pot solicita, în condițiile Legii 221/2009, doar despăgubiri materiale conform art. 5 lit. b), nu și despăgubiri morale, care se acordă doar în cazul condamnărilor. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, apel respins prin decizia civilă nr. 216 A din 01 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Pentru a decide astfel, Curtea a reținut că temeiul juridic al cererii reclamantei l-au constituit dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, ce au fost declarate neconstituționale prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale. Această decizie are efect imediat, inclusiv asupra acțiunilor deja introduse, în caz contrar ajungându-se la crearea unor situații discriminatorii între reclamanți în raport de data formulării cererilor de chemare în judecată. Curtea a arătat că apelul, fiind o cale devolutivă de atac, judecata în apel este tot o judecată în fond. De aceea nu există niciun impediment ca prevederile unei legi noi să se aplice și în cazul procesului pendinte, fără a se aduce vreo atingere principiului neconstituțional al neretroactivității legii noi.

Cu atât mai mult în cauza de față, în care nu se aplică o nouă lege, ci s-a declarat neconstituționalitatea textului dintr-o lege ce a constituit fundamentul pretențiilor deduse judecății, nu se poate susține că ar mai fi posibilă aplicarea în continuare a acelei norme legale neconstituționale. Nu s-ar putea afirma nici că instanța de apel ar trebui să facă aplicarea directă a normelor Convenției Europene a Drepturilor Omului, deoarece jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu poate constitui, prin ea însăși, temei de drept al unei acțiuni în justiție. De asemenea, a reținut că reclamanta nu se află în situația în care legiuitorul ar priva-o de un bun fără o dreaptă și prealabilă despăgubire, deoarece până la pronunțarea deciziei Curții Constituționale nu a obținut o hotărâre irevocabilă, care să dea naștere unei creanțe în patrimoniul acesteia.

Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii, instanța de apel a reținut că, în mod greșit tribunalul nu a constatat caracterul politic al măsurii administrative luată față de reclamantă. Deși este adevărat că în temeiul Legii 221/2009 se puteau acorda despăgubiri morale și pentru măsurile administrative cu caracter politic, efectele deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale conduc la încetarea efectelor prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I. Substituind motivarea primei instanțe, Curtea a respins ca nefondat apelul. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta, solicitând modificarea în tot a deciziei recurate, admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței și admiterea cererii introductive așa cum a fost formulată.

A invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. În motivarea recursului a arătat că la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii 221/2009, nemodificată prin O.U.G. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. A criticat decizia atacată și pentru aprecierea eronată a conținutului probelor și pentru greșita interpretare a temeiurilor de drept pe care și-a întemeiat cererea, arătând că legea prevede posibilitatea obținerii unor despăgubiri care puteau fi solicitate în virtutea dreptului de acces la justiție garantat de Codul civil, Constituția României, Rezoluția nr. 1096/1996 și de art. 5, art. 6 și art. 14 din CEDO, care primează.

A arătat că în reaprecierea cuantumului daunelor morale instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere existența prejudiciului moral complex, care este o consecință directă a măsurilor abuzive la care a fost supusă, iar nu să se limiteze la motivarea respingerii apelului pe existența deciziilor Curții Constituționale. Susține că prin legea specială s-a stabilit un drept subiectiv patrimonial, care se subsumează noțiunii de bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Analizând recursul, în limitele criticilor invocate, ce pot fi circumscrise cazului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a-l respinge pentru considerentele ce succed: Mai întâi, Înalta Curte observă că în cauză nu este incident motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. Dispozițiile invocate prevăd posibilitatea de a cere modificarea ori casarea unei hotărâri „când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.” Referirea legiuitorului la „actul juridic dedus judecății”, al cărui înțeles „lămurit și vădit neîndoielnic” privește încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, ceea ce în speță nu se verifică. Criticile formulate de reclamantă urmează a fi analizate din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, publicată în M.Of.

nr. 789 din 7 noiembrie 2011. Problema de drept care se pune în speță nu este deci cea a îndreptățirii reclamantei la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M.Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes , se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M.Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M.Of.

Or, în speță, la data publicării în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci, că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum . Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Nu poate fi primită nici critica referitoare la aplicarea prioritară a normelor Convenției Europene a Drepturilor Omului, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Constituția României. Recursul reclamantei nu conține nicio referire, explicită ori implicită, la dreptul prevăzut de convenție și încălcat prin legislația internă, în ce constă această încălcare și care anume dispoziție legală internă se impune a fi înlăturată.

Pentru toate aceste considerente, în raport de dispozițiile art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul, cu consecința menținerii deciziei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta D.E., împotriva deciziei nr. 216 A din 01 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 iunie 2012.