ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5977/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 10 februarie 2010 la Tribunalul București, secția a III-a civilă, reclamanta Z.R.M.E. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice ca prin hotărârea ce se va pronunța acesta să fie obligat la plata de despăgubiri morale în valoare de 150.000 euro pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său urmare arestării la data de 15 aprilie 1952 și efectuării a 24 luni de închisoare pentru „vina” de a fi fost secretar general al Partidului Național Liberal. În drept și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile Legii nr. 221/2009. Prin sentința civilă nr. 1073 din 21 iunie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis acțiunea și a dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 60.000 euro în echivalentul lei la data plății cu titlu de despăgubiri civile pentru prejudiciul moral suferit.

Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut faptul că tatăl reclamantei a fost deputat liberal în Gruparea T. cu prilejul alegerilor parlamentare din anul 1946, după care a fost înscris în Partidul Național Liberal, în cadrul căruia a ocupat funcția de Secretar General, astfel că activitatea politică a acestuia a fost calificată de organele de represiune ale regimului comunist ca fiind contrară ideologiei promovate la acea vreme. Tatăl reclamantei a fost arestat în perioada 15 aprilie 1952 - 15 iulie 1954. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public. Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a arătat că legiuitorul nu a reglementat posibilitatea acordării daunelor morale în cazul aplicării măsurilor administrative abuzive, ci numai în situația condamnărilor cu caracter politic.

S-a mai arătat că descendenții celui condamnat, respectiv soțul acestuia ar avea dreptul să solicite despăgubiri numai dacă decesul condamnatului ar fi intervenit după intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009. În subsidiar a învederat că, față de împrejurările concrete ale speței, cuantumul despăgubirii este prea mare prin raportare și la dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010. Ministerul Public a criticat sentința apelată sub aspectul necesității de a constata caracterul politic al măsurii luate împotriva tatălui reclamantei, în condițiile în care nu se încadrează în dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009 cât și aspectul cuantumului daunelor acordate de prima instanță, prin prisma modificărilor aduse de prevederile O.U.G.

nr. 62/2010, cu luarea în considerare a jurisprudenței C.E.D.O., care statuează în cauza Varnava și alții contra Turciei că simpla constatare a nerespectării drepturilor constituie în sine o satisfacție suficientă pentru prejudiciul moral reclamat de petenți. Reclamanta a criticat sentința atacată pentru reținerea eronată a unor chestiuni de fapt, care au determinat stabilirea daunelor morale într-un cuantum insuficient. Apelanta reclamantă a depus la dosar unele precizări prin care a invocat ca temei pentru acțiunea promovată dispozițiile art. 504 C. proc. pen. și art. 998 C. civ. Prin decizia nr. 297 A din 17 martie 2011 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul reclamantei și a admis apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Ulterior, prin încheierea din data de 12 mai 2011 a dispus din oficiu îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul acestei decizii și s-a menționat „Dispune îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul deciziei nr. 297/2011 a Curții de Apel București, în sensul că, din eroare, s-a menționat respingerea apelului Ministerului Finanțelor Publice în loc de respingerea apelului declarat de Ministerul Finanțelor Publice și de către Ministerul Public: Parchetul de pe lângă Tribunalul București”.

Pentru a pronunța această decizie instanța a reținut, structurând motivele de apel formulate de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public cu privire la prima problemă invocată de apelanți, referitoare la necesitatea constatării caracterului politic al măsurii administrative aplicate tatălui reclamantei, în condițiile în care a fost privat de libertate în perioada anilor 1952-1954, că deși susținerile Ministerului Public sunt corecte, măsura neîncadrându-se în dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009, chiar dacă s-ar face de către instanță această constatare prin interpretarea extensivă a prevederilor art. 4 alin. (2), din perspectiva dispozițiilor art. 5 din același act normativ, nu poate fi obținută finalitatea urmărită de reclamantă și anume acordarea despăgubirilor solicitate, în actualul context legislativ raportat la O.U.G.

nr. 62/2010 și Decizia Curții Constituționale nr. 1354/2010. În ceea ce privește cel de-al doilea aspect invocat, referitor la posibilitatea acordării daunelor morale în cazul măsurilor administrative, în condițiile în care dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 în forma în vigoare la data promovării acțiunii reglementa posibilitatea obținerii daunelor morale exclusiv pentru prejudiciul suferit prin condamnări cu caracter politic, precum și la posibilitatea solicitării acestor daune de către soț sau descendenți, pentru a răspunde acestor critici, au fost examinate modificările legislative intervenite ulterior formulării acțiunii și pronunțării sentinței apelate. Astfel, la data de 30 iunie 2010 Legea nr. 221/2009 a fost modificată prin O.U.G.

nr. 62/2010, în sensul că se recunoștea expres posibilitatea celor care au fost supuși unor măsuri administrative cu caracter politic să obțină despăgubiri în temeiul acestui act normativ, plafonându-se totodată cuantumul daunelor morale în funcție de categoria din care fac parte. Aceste modificări aduse Legii nr. 221/2009 au fost cenzurate sub aspectul constituționalității de către instanța de contencios constituțional, prin Decizia nr. 1354/2010, care a statuat că plafonarea despăgubirilor contravine dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție, care dau expresie principiului egalității în drepturi a cetățenilor precum și prevederilor art. 15 alin. (2) din legea fundamentală care consacră principiul neretroactivității.

Ulterior Deciziei nr. 1354/2010, Curtea Constituțională, sesizată fiind din nou cu o excepție de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, s-a pronunțat prin Decizia nr. 1358/2010 și Decizia nr. 1360/2010 în sensul constatării unei neconcordanțe cu legea fundamentală a prevederilor acestui text de lege, motivat de faptul că la edictarea sa legiuitorul nu a respectat regulile de tehnică legislativă, dând astfel naștere unor reglementări paralele și a unor situații de incoerență și instabilitate, aducându-se atingere valorii supreme de dreptate, așa cum este consacrată de dispozițiile art. 1 alin. (3) din Constituție.

Concluzionând, față de cele statuate cu forță obligatorie de către Curtea Constituțională, în condițiile în care a expirat termenul de 45 de zile în care dispozițiile legale declarate neconstituționale sunt suspendate de drept, iar legiuitorul are posibilitatea de a interveni legislativ pentru remedierea deficiențelor, s-a reținut că prevederile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale atât sub aspectul acordării de daune morale titularului (celui care a fost condamnat politic în timpul regimului comunist sau celui care a făcut obiectul unor măsuri cu caracter administrativ abuzive) cât și sub aspectul îndreptățirii la obținerea acestor despăgubiri de către soțul și descendenții de gradul I și II ai titularului.

Față de cele de mai sus s-a constatat inutilitatea examinării ultimului motiv de critică referitor la cuantumul prea mare al despăgubirilor stabilite de prima instanță, în condițiile în care, actualmente, atât cel care a fost condamnat politic în perioada regimului comunist sau cel care a fost supus unei măsuri administrative cu caracter politic, cât și soțul sau descendenții lor nu mai pot obține nici un fel de daune morale pentru prejudiciul suferit. În ceea ce privește apelul reclamantei, prin care aceasta critică în esență insuficiența daunelor morale acordate de prima instanță, față de cele reținute anterior cu privire la efectele declarării neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, susținerile au fost respinse ca nefondate.

În apel reclamanta apelantă a mai invocat, ca temei juridic și prevederile art. 504 C. proc. pen. și art. 998 C. civ. Față de dispozițiile art. 294 C. proc. civ., care instituie una dintre limitele efectului devolutiv al apelului interzicând în fața instanței de apel schimbarea părților, a obiectului și a temeiului juridic al acțiunii, precum și orice alte cereri noi, cu câteva excepții limitativ stabilite de legiuitor, s-a apreciat că invocarea acestor texte de lege în apel reprezintă o schimbare a cauzei juridice a cererii de chemare în judecată, care intră sub incidența interdicției statuate de dispozițiile anterior menționate. Apelanta reclamantă a mai susținut că existența prevederilor art. 1 și 2 din Legea nr. 221/2009, care nu au fost declarate neconstituționale, reprezintă un temei juridic suficient pentru recunoașterea dreptului său la despăgubiri.

Față de situația de fapt care a rezultat din materialul probator administrat în cauză, s-a reținut că tatăl reclamantei a fost privat de libertate în perioada anilor 1952-1954, fără să existe o hotărâre de condamnare, care să constituie temeiul încarcerării sale. Pe cale de consecință, instanța de apel reține că tatăl reclamantei a fost victima unei măsuri administrative abuzive iar prevederile art. 1 și 2 din Legea nr. 221/2009 se referă la condamnările cu caracter politic, clasificate în două categorii cele ale căror caracter politic este de drept recunoscut de lege [art. 1 alin. (2)] și cele pentru care este necesară recunoașterea acestui caracter prin hotărâre judecătorească [art. 1 alin. (3)], precum și la înlăturarea de drept a tuturor efectelor hotărârilor judecătorești de condamnare cu caracter politic (art. 2). Prin urmare, aceste dispoziții legale nu-și găsesc aplicarea în speță.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta și Ministerul Public Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București. Recursurile reclamantei Z.R.M.E.: 1. cu privire la încheierea de îndreptare a erorii materiale din 12 mai 2011 - se susține că este nulă, deoarece trebuia dată cu citarea părților [art. 281 2 alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ.]. 2. cu privire la decizie sunt invocate dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ. În critici se susține că: - lucrarea depusă de reclamant la data de 8 martie 2011 nu este o modificare a temeiului de drept al acțiunii și trebuia comunicată pârâtului; - declararea neconstituțională a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu poate crea un vid legislativ; materia daunelor morale este reglementată de art. 504 C. proc.

pen.

- decizia recurată se limitează la conținutul Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nu a analizat motivele de apel; în speță nu poate fi avută în vedere această decizie, deoarece aplicarea ei vine în contradicție cu: - art. 147 alin. (4) din Constituție care statuează că Deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of., sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor - art. 11 alin. (2) din Constituție menționează că Tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern, iar art. 20 alin. (1) statuează că dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului și în caz de neconcordanță cu legile interne au prioritate reglementările internaționale; - se încalcă art. 6 din Convenție, art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție (prin adoptarea Legii nr. 221/2009 s-a creat o speranță legitimă) și art. 14 combinat cu Protocolul 12 care garantează dreptul la nediscriminare; - intervenția statului în proces prin unul din organele sale încalcă principiul egalității armelor, ingerința puterii legiuitoare în administrarea justiției; - trebuia analizată situația de fapt, care îndreptățește la acordarea daunelor morale în cuantumul solicitat prin cererea de chemare în judecată.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și-a întemeiat recursul împotriva încheierii din 12 mai 2011 pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. În critici s-a arătat: Curtea de Apel București sesizându-se din oficiu cu privire la faptul că în dispozitivul deciziei civile nr. 297 A din 17 martie 2011 a acestei instanțe s-a strecurat eroarea materială constând în lipsa mențiunii privind admiterea apelului Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București - prin dispozitivul încheierii din 12 mai 2011 prin care s-a admis sesizarea din oficiu s-a dispus „respingerea apelului declarat de Ministerul Finanțelor Publice și de către Ministerul Public Parchetul de pe lângă Tribunalul București” deși soluția a fost de admitere a apelurilor pârâtului și Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București.

Analizând cu prioritate excepția tardivității recursului declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva încheierii de ședință din 12 mai 2011, invocată de reclamantă cu ocazia dezbaterilor se constată ca nefondată, urmând a fi respinsă ca atare. Încheierea de ședință a fost comunicată la data de 23 iunie 2011, iar recursul a fost primit la data de 8 iulie 2011, în termenul legal prevăzut de art. 301 C. proc. civ. Cu privire la recursul pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva încheierii de ședință din 12 mai 2011, se constată că este fondat și va fi admis. Examinând considerentele deciziei nr. 297 A din 17 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, se constată că se menționează: „Pentru toate aceste considerente, văzând și dispozițiile art. 296 C. proc.

civ., Curtea va admite apelurile declarate de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public”. Cu toate acestea în dispozitivul deciziei exprimarea este: „Admite apelul declarat de apelantul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice”, iar încheierea de îndreptare a erorii materiale, dată din oficiu, dispune: „Dispune îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul deciziei nr. 297/2011 a Curții de Apel București, în sensul că, din eroare, s-a menționat respingerea apelului Ministerului Finanțelor Publice în loc de respingerea apelului declarat de Ministerul Finanțelor Publice și de către Ministerul Public: Parchetul de pe lângă Tribunalul București”.

Așa fiind, față de considerentele deciziei, se constată că sunt îndeplinite cerințele art. 281 alin. (1) C. proc. civ., eroarea materială strecurată fiind evidentă și, pe cale de consecință, impunându-se îndreptarea ei în sensul: că se va trece corect în dispozitivul deciziei:„admite apelurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - D.G.F.P. a Municipiului București și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București” în loc de „admite apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - D.G.F.P. a Municipiului București”. Cu privire la recursurile reclamantei În recursul declarat împotriva încheierii din 12 mai 2011 - se susține că încheierea este nulă, deoarece trebuia dată cu citarea părților.

Recursul este nefondat și va fi respins ca atare. Față de dispozițiile art. 281 alin. (2) C. proc. civ., care statuează: „Instanța se pronunță prin încheiere dată în camera de consiliu. Părțile vor fi citate numai dacă instanța socotește că este necesar să dea anumite lămuriri”, se constată că acestea au caracter de recomandare și nu poate fi reținută încălcarea de către instanța de apel a vreunei norme legale. Recursul declarat împotriva deciziei nr. 297 A din 17 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, este nefondat și va fi respins ca atare. Cu prioritate este de observat că motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 și pct. 7 C. proc.

civ. au fost invocate formal deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie acestor ipoteze: când prin hotărârea dată instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) și când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Cu privire la criticile încadrate în conținutul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: Problema de drept care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

al României nr. 761/15.11.2010. Această problemă de drept a fost corect dezlegată de instanța de apel, care a reținut că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale. Cu privire la efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei Decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al art. menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/1020 nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării deciziei respective. Nu se poate spune deci că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității art. citat.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. În speță, nu se poate pretinde că există însă un drept definitiv câștigat, reclamantă nu era titulara unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Totodată, se constată că, în condițiile în care reclamanta și-au fundamentat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, prevederile de drept comun în materie de răspundere civilă delictuală - art. 998-999 C. civ., sau cele ale art. 504 C. proc.

pen., care presupun alte verificări decât cele impuse de aplicarea legii speciale de reparație, nu puteau constitui pentru instanța de apel cadrul normativ în care să judece pricina, deoarece aceasta ar echivala cu schimbarea în apel a cauzei cererii de chemare în judecată, lucru interzis de art. 294 alin. (1) C. proc. civ. Pentru aceste considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate de reclamantă, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanța va respinge recursurile reclamantei ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția tardivității recursului formulat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva încheierii de ședință de 12 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, invocată de recurenta reclamantă Z.R.M.E. Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva încheierii din 12 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Dispune îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul deciziei civile nr. 297 A din 17 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în sensul că se va trece corect „admite apelurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - D.G.F.P.

a Municipiului București și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București” în loc de „admite apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - D.G.F.P. a Municipiului București” . Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Respinge recursurile declarate de reclamanta Z.R.M.E. împotriva aceleiași decizii și încheieri. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 octombrie 2012.