ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5977/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5977/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de

10 februarie 2010 la Tribunalul București, secția a III-a civilă, reclamanta Z.R.M.E.

a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice ca prin hotărârea ce se va pronunța acesta să fie obligat la

plata de despăgubiri morale în valoare de 150.000 euro pentru prejudiciul moral

suferit de tatăl său urmare arestării la data de 15 aprilie 1952 și efectuării

a 24 luni de închisoare pentru „vina” de a fi fost secretar general al

Partidului Național Liberal.

În drept și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile

Legii nr. 221/2009.

Prin sentința civilă nr. 1073 din 21

iunie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis acțiunea și a dispus

obligarea pârâtului la plata sumei de 60.000 euro în echivalentul lei la data plății

cu titlu de despăgubiri civile pentru prejudiciul moral suferit.

Pentru a pronunța această soluție prima

instanță a reținut faptul că tatăl reclamantei a fost deputat liberal în Gruparea

T. cu prilejul alegerilor parlamentare din anul 1946, după care a fost înscris în

Partidul Național Liberal, în cadrul căruia a ocupat funcția de Secretar General,

astfel că activitatea politică a acestuia a fost calificată de organele de represiune

ale regimului comunist ca fiind contrară ideologiei promovate la acea vreme.

Tatăl reclamantei a fost arestat în perioada

15 aprilie 1952 - 15 iulie 1954.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel reclamanta, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public.

Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice a arătat că legiuitorul nu a reglementat posibilitatea acordării daunelor

morale în cazul aplicării măsurilor administrative abuzive, ci numai în situația

condamnărilor cu caracter politic. S-a mai arătat că descendenții celui condamnat,

respectiv soțul acestuia ar avea dreptul să solicite despăgubiri numai dacă decesul

condamnatului ar fi intervenit după intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009. În

subsidiar a învederat că, față de împrejurările concrete ale speței, cuantumul despăgubirii

este prea mare prin raportare și la dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010.

Ministerul Public a criticat sentința

apelată sub aspectul necesității de a constata caracterul politic al măsurii luate

împotriva tatălui reclamantei, în condițiile în care nu se încadrează în dispozițiile

art. 3 din Legea nr. 221/2009 cât și aspectul cuantumului daunelor acordate de prima

instanță, prin prisma modificărilor aduse de prevederile O.U.G. nr. 62/2010, cu

luarea în considerare a jurisprudenței C.E.D.O., care statuează în cauza Varnava

și alții contra Turciei că simpla constatare a nerespectării drepturilor constituie

în sine o satisfacție suficientă pentru prejudiciul moral reclamat de petenți.

Reclamanta a criticat sentința atacată

pentru reținerea eronată a unor chestiuni de fapt, care au determinat stabilirea

daunelor morale într-un cuantum insuficient.

Apelanta reclamantă a depus la dosar

unele precizări prin care a invocat ca temei pentru acțiunea promovată dispozițiile

art. 504 C. proc. pen. și art. 998 C. civ.

Prin decizia nr. 297 A din 17 martie

2011 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și

de familie, a respins apelul reclamantei și a admis apelul pârâtului Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice. Ulterior, prin încheierea din data de 12 mai

2011 a dispus din oficiu îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul

acestei decizii și s-a menționat „Dispune îndreptarea erorii materiale strecurate

în dispozitivul deciziei nr. 297/2011 a Curții de Apel București, în sensul că,

din eroare, s-a menționat respingerea apelului Ministerului Finanțelor Publice în

loc de respingerea apelului declarat de Ministerul Finanțelor Publice și de către

Ministerul Public: Parchetul de pe lângă Tribunalul București”.

Pentru a pronunța această decizie instanța

a reținut, structurând motivele de apel formulate de Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice și Ministerul Public cu privire la prima problemă invocată de

apelanți, referitoare la necesitatea constatării caracterului politic al măsurii

administrative aplicate tatălui reclamantei, în condițiile în care a fost privat

de libertate în perioada anilor 1952-1954, că deși susținerile Ministerului Public

sunt corecte, măsura neîncadrându-se în dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009,

chiar dacă s-ar face de către instanță această constatare prin interpretarea extensivă

a prevederilor art. 4 alin. (2), din perspectiva dispozițiilor art. 5 din același

act normativ, nu poate fi obținută finalitatea urmărită de reclamantă și anume acordarea

despăgubirilor solicitate, în actualul context legislativ raportat la O.U.G.

nr. 62/2010 și Decizia Curții Constituționale nr. 1354/2010.

În ceea ce privește cel de-al doilea

aspect invocat, referitor la posibilitatea acordării daunelor morale în cazul măsurilor

administrative, în condițiile în care dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009

în forma în vigoare la data promovării acțiunii reglementa posibilitatea obținerii

daunelor morale exclusiv pentru prejudiciul suferit prin condamnări cu caracter

politic, precum și la posibilitatea solicitării acestor daune de către soț sau descendenți,

pentru a răspunde acestor critici, au fost examinate modificările legislative intervenite

ulterior formulării acțiunii și pronunțării sentinței apelate.

Astfel, la data de 30 iunie 2010 Legea

nr. 221/2009 a fost modificată prin O.U.G. nr. 62/2010, în sensul că se recunoștea

expres posibilitatea celor care au fost supuși unor măsuri administrative cu caracter

politic să obțină despăgubiri în temeiul acestui act normativ, plafonându-se totodată

cuantumul daunelor morale în funcție de categoria din care fac parte.

Aceste modificări aduse Legii nr. 221/2009

au fost cenzurate sub aspectul constituționalității de către instanța de contencios

constituțional, prin Decizia nr. 1354/2010, care a statuat că plafonarea despăgubirilor

contravine dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție, care dau expresie principiului

egalității în drepturi a cetățenilor precum și prevederilor art. 15 alin. (2) din

legea fundamentală care consacră principiul neretroactivității.

Ulterior Deciziei nr. 1354/2010, Curtea

Constituțională, sesizată fiind din nou cu o excepție de neconstituționalitate a

prevederilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, s-a pronunțat prin Decizia

nr. 1358/2010 și Decizia nr. 1360/2010 în sensul constatării unei neconcordanțe

cu legea fundamentală a prevederilor acestui text de lege, motivat de faptul că

la edictarea sa legiuitorul nu a respectat regulile de tehnică legislativă, dând

astfel naștere unor reglementări paralele și a unor situații de incoerență și instabilitate,

aducându-se atingere valorii supreme de dreptate, așa cum este consacrată de dispozițiile

art. 1 alin. (3) din Constituție.

Concluzionând, față de cele statuate

cu forță obligatorie de către Curtea Constituțională, în condițiile în care a expirat

termenul de 45 de zile în care dispozițiile legale declarate neconstituționale sunt

suspendate de drept, iar legiuitorul are posibilitatea de a interveni legislativ

pentru remedierea deficiențelor, s-a reținut că prevederile art. 5 lit. a) din Legea

nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale atât sub aspectul acordării de

daune morale titularului (celui care a fost condamnat politic în timpul regimului

comunist sau celui care a făcut obiectul unor măsuri cu caracter administrativ abuzive)

cât și sub aspectul îndreptățirii la obținerea acestor despăgubiri de către soțul

și descendenții de gradul I și II ai titularului.

Față de cele de mai sus s-a constatat

inutilitatea examinării ultimului motiv de critică referitor la cuantumul prea mare

al despăgubirilor stabilite de prima instanță, în condițiile în care, actualmente,

atât cel care a fost condamnat politic în perioada regimului comunist sau cel care

a fost supus unei măsuri administrative cu caracter politic, cât și soțul sau descendenții

lor nu mai pot obține nici un fel de daune morale pentru prejudiciul suferit.

În ceea ce privește apelul reclamantei,

prin care aceasta critică în esență insuficiența daunelor morale acordate de prima

instanță, față de cele reținute anterior cu privire la efectele declarării neconstituționale

a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, susținerile au

fost respinse ca nefondate.

În apel reclamanta apelantă a mai invocat,

ca temei juridic și prevederile art. 504 C. proc. pen. și art. 998 C. civ. Față

de dispozițiile art. 294 C. proc. civ., care instituie una dintre limitele efectului

devolutiv al apelului interzicând în fața instanței de apel schimbarea părților,

a obiectului și a temeiului juridic al acțiunii, precum și orice alte cereri noi,

cu câteva excepții limitativ stabilite de legiuitor, s-a apreciat că invocarea acestor

texte de lege în apel reprezintă o schimbare a cauzei juridice a cererii de chemare

în judecată, care intră sub incidența interdicției statuate de dispozițiile anterior

menționate.

Apelanta reclamantă a mai susținut că

existența prevederilor art. 1 și 2 din Legea nr. 221/2009, care nu au fost declarate

neconstituționale, reprezintă un temei juridic suficient pentru recunoașterea dreptului

său la despăgubiri. Față de situația de fapt care a rezultat din materialul probator

administrat în cauză, s-a reținut că tatăl reclamantei a fost privat de libertate

în perioada anilor 1952-1954, fără să existe o hotărâre de condamnare, care să constituie

temeiul încarcerării sale. Pe cale de consecință, instanța de apel reține că tatăl

reclamantei a fost victima unei măsuri administrative abuzive iar prevederile

art. 1 și 2 din Legea nr. 221/2009 se referă la condamnările cu caracter politic,

clasificate în două categorii cele ale căror caracter politic este de drept recunoscut

de lege [art. 1 alin. (2)] și cele pentru care este necesară recunoașterea acestui

caracter prin hotărâre judecătorească [art. 1 alin. (3)], precum și la înlăturarea

de drept a tuturor efectelor hotărârilor judecătorești de condamnare cu caracter

politic (art. 2). Prin urmare, aceste dispoziții legale nu-și găsesc aplicarea în

speță.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs reclamanta și Ministerul Public Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

Recursurile reclamantei Z.R.M.E.:

a erorii materiale din 12 mai 2011 - se susține că este nulă, deoarece trebuia dată

cu citarea părților [art. 281

2

alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ.].

dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ.

În critici se susține că:

-  lucrarea depusă de reclamant la data

de 8 martie 2011 nu este o modificare a temeiului de drept al acțiunii și trebuia

comunicată pârâtului;

- declararea neconstituțională a prevederilor

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu poate crea un vid legislativ;

materia daunelor morale este reglementată de art. 504 C. proc. pen.

- decizia recurată se limitează la conținutul

Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nu a analizat motivele de apel;

în speță nu poate fi avută în vedere această decizie, deoarece aplicarea ei vine

în contradicție cu:

- art. 147 alin. (4) din Constituție

care statuează că Deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of., sunt general

obligatorii și au putere numai pentru viitor

- art. 11 alin. (2) din Constituție menționează

că Tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern, iar art. 20

alin. (1) statuează că dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile

cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală

a Drepturilor Omului și în caz de neconcordanță cu legile interne au prioritate

reglementările internaționale;

- se încalcă art. 6 din Convenție,

art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție (prin adoptarea Legii nr. 221/2009

s-a creat o speranță legitimă) și art. 14 combinat cu Protocolul 12 care garantează

dreptul la nediscriminare;

- intervenția statului în proces prin

unul din organele sale încalcă principiul egalității armelor, ingerința puterii

legiuitoare în administrarea justiției;

- trebuia analizată situația de fapt,

care îndreptățește la acordarea daunelor morale în cuantumul solicitat prin cererea

de chemare în judecată.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel București și-a întemeiat recursul împotriva încheierii din 12 mai

2011 pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

În critici s-a arătat: Curtea de Apel

București sesizându-se din oficiu cu privire la faptul că în dispozitivul deciziei

civile nr. 297 A din 17 martie 2011 a acestei instanțe s-a strecurat eroarea materială

constând în lipsa mențiunii privind admiterea apelului Ministerului Public - Parchetul

de pe lângă Tribunalul București - prin dispozitivul încheierii din 12 mai 2011

prin care s-a admis sesizarea din oficiu s-a dispus „respingerea apelului declarat

de Ministerul Finanțelor Publice și de către Ministerul Public Parchetul de pe lângă

Tribunalul București” deși soluția a fost de admitere a apelurilor pârâtului și

Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București.

Analizând cu prioritate excepția tardivității

recursului declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea

de Apel București împotriva încheierii de ședință din 12 mai 2011, invocată de reclamantă

cu ocazia dezbaterilor se constată ca nefondată, urmând a fi respinsă ca atare.

Încheierea de ședință a fost comunicată

la data de 23 iunie 2011, iar recursul a fost primit la data de 8 iulie 2011, în

termenul legal prevăzut de art. 301 C. proc. civ.

Cu privire la recursul pârâtului Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva încheierii de

ședință din 12 mai 2011, se constată că este fondat și va fi admis. Examinând considerentele

deciziei nr. 297 A din 17 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, se constată că se menționează: „Pentru

toate aceste considerente, văzând și dispozițiile art. 296 C. proc. civ., Curtea

va admite apelurile declarate de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

și Ministerul Public”. Cu toate acestea în dispozitivul deciziei exprimarea este:

„Admite apelul declarat de apelantul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice”, iar încheierea de îndreptare a erorii materiale, dată din oficiu, dispune:

„Dispune îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul deciziei nr. 297/2011

a Curții de Apel București, în sensul că, din eroare, s-a menționat respingerea

apelului Ministerului Finanțelor Publice în loc de respingerea apelului declarat

de Ministerul Finanțelor Publice și de către Ministerul Public: Parchetul de pe

lângă Tribunalul București”.

Așa fiind, față de considerentele deciziei,

se constată că sunt îndeplinite cerințele art. 281 alin. (1) C. proc. civ., eroarea

materială strecurată fiind evidentă și, pe cale de consecință, impunându-se îndreptarea

ei în sensul: că se va trece corect în dispozitivul deciziei:„admite apelurile declarate

de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - D.G.F.P. a Municipiului

București și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București”

în loc de „admite apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice - D.G.F.P. a Municipiului București”.

Cu privire la recursurile reclamantei

În recursul declarat împotriva încheierii

din 12 mai 2011 - se susține că încheierea este nulă, deoarece trebuia dată cu citarea

părților.

Recursul este nefondat și va fi respins

ca atare.

Față de dispozițiile art. 281 alin. (2)

C. proc. civ., care statuează: „Instanța se pronunță prin încheiere dată în camera

de consiliu. Părțile vor fi citate numai dacă instanța socotește că este necesar

să dea anumite lămuriri”, se constată că acestea au caracter de recomandare și nu

poate fi reținută încălcarea de către instanța de apel a vreunei norme legale.

Recursul declarat împotriva deciziei

nr. 297 A din 17 martie 2011 a Curții de Apel București,  secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, este nefondat și va fi respins ca atare.

Cu prioritate este de observat că motivele

de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 și pct. 7 C. proc. civ. au fost invocate

formal deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie acestor

ipoteze: când prin hotărârea dată instanța a încălcat formele de procedură prevăzute

sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) și când hotărârea nu cuprinde motivele

pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura

pricinii.

Cu privire la criticile încadrate în

conținutul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

Problema de drept care se pune în speță

este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

mai pot fi aplicate acțiunii, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale,

printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale

nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.

Această problemă de drept a fost corect

dezlegată de instanța de apel, care a reținut că Decizia Curții Constituționale

nr. 1358/2010 produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional

nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.

Cu privire la efectele Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat

Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, prin decizia

nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011,

stabilindu-se că, urmare a acestei Decizii a Curții Constituționale, dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și

nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin.

(4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul

legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of.,

așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune păstrarea

soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă

în soluționarea recursului în interesul legii.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție,

dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează

efectele la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curții Constituționale, dacă în

acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile

legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin. (4) al art. menționat se prevede

că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României,

sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se

și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea

și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această reglementare, constituțională

și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de

lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și

erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au

formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată

prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea

recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării

acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată

o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza

I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic

pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în M. Of.

În speță, la data publicării în M.

Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/1020 nu se pronunțase

în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării

deciziei respective.

Nu se poate spune deci că, fiind promovată

acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe

toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui

act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit

actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație

juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru

normativ creat prin declararea neconstituționalității art. citat.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la

art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea

ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un

act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi

apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod

categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile

Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu

constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce

atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu se poate pretinde că există

însă un drept definitiv câștigat, reclamantă nu era titulara unui „bun” susceptibil

de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

Concluzionând, prin intervenția instanței

de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate,

s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul

a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga

omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite

au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității

juridice. Totodată, se constată că, în condițiile în care reclamanta și-au fundamentat

cererea de chemare în judecată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, prevederile de

drept comun în materie de răspundere civilă delictuală - art. 998-999 C. civ., sau

cele ale art. 504 C. proc. pen., care presupun alte verificări decât cele impuse

de aplicarea legii speciale de reparație, nu puteau constitui pentru instanța de

apel cadrul normativ în care să judece pricina, deoarece aceasta ar echivala cu

schimbarea în apel a cauzei cererii de chemare în judecată, lucru interzis de

art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, fără a mai

analiza celelalte critici formulate de reclamantă, față de prevederile art. 312

alin. (1) C. proc. civ., instanța va respinge recursurile reclamantei ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția tardivității recursului

formulat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București

împotriva încheierii de ședință de 12 mai 2011 a Curții de Apel București, secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, invocată de recurenta reclamantă

Z.R.M.E.

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva încheierii din

12 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Dispune îndreptarea erorii materiale

strecurate în dispozitivul deciziei civile nr. 297 A din 17 martie 2011 a Curții

de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

în sensul că se va trece corect „admite apelurile declarate de pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice - D.G.F.P. a Municipiului București și de Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București” în loc de „admite apelul declarat

de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - D.G.F.P. a Municipiului

București” .

Menține celelalte dispoziții ale deciziei.

Respinge recursurile declarate de reclamanta Z.R.M.E. împotriva

aceleiași decizii și încheieri.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 octombrie 2012.