ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2020/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2020/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului civil de față,

Analizând actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin

sentința nr. 68 din 8 februarie 2002, Tribunalul Constanța, secția civilă, a respins

excepția inadmisibilității acțiunii.

A respins acțiunea formulată de reclamanta D.F. în contradictoriu

cu pârâta SC M. SA.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut că, prin

cerere precizată, reclamanta a solicitat anularea deciziei nr. 133 din 16 iulie

2001, emisă de societatea pârâtă și obligarea acesteia la restituirea în natură

a imobilului situat în Constanța.

Prin cererea precizatoare, reclamanta a arătat că înțelege

să se judece în contradictoriu și cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

A.P.A.P.S. pentru constatarea nulității absolute a deciziei nr. 124 din 12 martie

1991, emisă de Prefectura Constanța și nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare

de acțiuni nr. AA/1996.

Sub un prim aspect, Tribunalul a constatat că cererea

de chemare în judecată este admisibilă, deoarece, potrivit dispozițiilor art. 24

alin. (7) din Legea nr. 10/2001, pot fi atacate în justiție nu doar deciziile prin

care s-a făcut ofertă de restituire prin echivalent, ci și cele prin care notificarea

a fost respinsă.

În ceea ce privește fondul raportului juridic dedus judecății,

Tribunalul a reținut că imobilul în litigiu a fost proprietatea tatălui reclamantei,

A.D.N., iar în urma partajului succesoral dispus prin sentința civilă nr. 256 bis

din 28 noiembrie 1942 a Tribunalului Constanța, a fost atribuit reclamantei.

Imobilul a trecut în proprietatea statului prin naționalizare,

preluarea facându-se pe numele altei persoane decât adevăratul proprietar, respectiv

pe numele lui D.I., soțul reclamantei, care, oricum era exceptat de la naționalizare,

fiind intelectual profesionist - avocat.

Chiar dacă reclamanta are dreptul la măsurile reparatorii

prevăzute de lege, acțiunea pentru constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare

de acțiuni nu poate fi admisă în lipsa unei hotărâri judecătorești care să stabilească

reaua credință a pârâtei.

Prin decizia nr. 15 din 16 februarie 2011, Curtea de Apel

Bacău, secția civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale

(sesizată în urma admiterii cererii de strămutare), a admis apelul declarat de D.D.N.,

moștenitorul legal al reclamantei.

A schimbat în parte sentința apelată, a admis acțiunea

astfel cum a fost restrânsă și a dispus anularea deciziei nr. 133 din 16 iulie 2001,

emisă de SC M. SA.

A obligat pârâta să restituie în natură reclamantului

imobilul construcție, situat în Municipiul Constanța, alcătuit din parter inițial,

etaj 1 și mansardă.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței și a obligat

pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamant.

Instanța de apel a reținut că prima instanță a făcut o

greșită aplicare a legii, deoarece a aplicat art. 27 (în prezent, art. 29) din Legea

nr. 10/2001 în defavoarea art. 21 alin. (1) și (2), dar și cu greșita interpretare

a dispozițiilor art. 46 din Legea nr. 10/2001.

Astfel, la data intrării în vigoare a legii speciale,

pârâta nu era o societate integral privatizată, statul fiind acționar minoritar,

iar valoarea acțiunilor statului depășea cu mult valoarea imobilului.

Întrucât în cadrul procesului de privatizare, intimata-pârâtă

a cumpărat acțiuni, iar nu active, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 46 din Legea

nr. 10/2001, sub incidența căruia cad doar actele juridice de înstrăinare cu titlu

particular, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, nu și privatizarea

prin cumpărare de acțiuni.

Intimata pârâtă a invocat buna credință, dar, la momentul

privatizării cunoștea regimul juridic al bunului, cunoscând că există pe rolul instanțelor

un litigiu având ca obiect constatarea nulității titlului de proprietate al statului.

Litigul în care și pârâta este parte a fost înregistrat

pe rolul Judecătoriei Constanța la data de 5 aprilie 1995, fiind în prezent suspendat,

potrivit art. 244 pct. 1 din C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat

recurs pârâta SC M. SA.

Invocând dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C.

proc. civ., pârâta a arătat că hotărârea atacată este nelegală.

Astfel, instanța de apel a valorificat greșit probe extrajudiciare

și a încălcat principiul nemijlocirii sprijinindu-și soluția pe două expertize contabile

nevalidate prin hotărâri irevocabile, efectuate în alte cauze.

Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra modului în care

pârâta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, deși era important sub

aspectul îndeplinirii condițiilor prevăzute de Legea nr. 10/2001.

SC M. SA este proprietara imobilului încă din anul 1992,

atunci când a achitat prețul fostului deținător, Regia Autonomă C.U. SA.

Ulterior, SC M. SA s-a privatizat, așa cum rezultă din

contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 12 aprilie 1996.

Dreptul de proprietate dobândit în baza Legii nr. 15/1991

a fost recunoscut cu privire la imobilele astfel obținute prin mai multe hotărâri

judecătorești irevocabile și prin acte ale autorităților locale.

Reținerea acestei situații de fapt și de drept este relevantă

pentru stabilirea modalității în care reclamanții urmează a beneficia de măsuri

reparatorii, în măsura în care se reține calitatea de persoane îndreptățite a acestora.

Recurenta a mai arătat că instanța de apel a făcut aplicarea

greșită a dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001, fără a se ține seama de faptul

că societatea este integral privatizată și fără a se determina dacă cota de participație

a statului la capitalul social acoperă valoarea imobilului.

De la data sesizării instanțelor, legea specială a suferit

mai multe modificări, iar soluția pronunțată de Tribunal este corectă prin raportare

la legea în vigoare la momentul pronunțării, iar instanța de apel trebuia să verifice

doar dacă prima instanță a aplicat corect dispozițiile legale în vigoare.

Pretențiile reclamantului sunt întemeiate pe noile dispoziții

legale, motiv pentru care nu pot fi primite.

Instanța de apel a greșit în aplicarea dispozițiilor

art. 29 din Legea nr. 10/2001, pentru că nu a avut în vedere că societatea pârâtă

a fost obligată și în alte cauze la restituirea unor imobile, motiv pentru care

cota parte de participare a statului la capitalul social a fost acoperită.

Datele preluate de instanța de apel în legătură cu numărul

de acțiuni deținute de stat la data apariției legii nu sunt coroborate cu valoarea

actuală a patrimoniului societății, valoare ce urmează a fi avută în vedere în operațiunea

de reducere a capitalului, cu cota cuvenită statului, în limita imobilelor restituite.

Din înscrisurile atașate cererii de declarare a recursului

rezultă că societatea și-a redus capitalul cu numărul imobilelor restituite, astfel

încât aceasta acoperă în totalitate cota de participație a statului la momentul

14 februarie 2001.

A mai arătat recurenta, că, în condițiile în care a dobândit

imobilul prin cumpărare, erau incidente dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001

privind constatarea nulității contractului de vânzare - cumpărare.

Recursul declarat de pârâtă nu este fondat, pentru cele

ce se vor arăta în continuare:

Recurenta a invocat dispozițiile art. 304 pct. 7 și 8

din C. proc. civ., dar nici una din critici nu permite încadrarea în aceste ipoteze,

deoarece pârâta nu a arătat de ce hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină,

nici care ar fi actul juridic dedus judecății care a fost greșit interpretat de

instanța de apel.

Prin urmare, criticile formulate vor fi analizate din

perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta susține că instanța de apel a apreciat asupra

privatizării societății pe baza unor expertize extrajudiciare.

Această susținere, însă, nu poate fi primită, deoarece

instanța de apel a arătat că a avut în vedere lista acționarilor la data de 14 februarie

2001, listat acționarilor la data de 15 februarie 2003, dosarul de privatizare pe

piața Rasdaq, precum și cele două expertize extrajudiciare.

Stabilirea situației de fapt a fost făcută de instanță

prin coroborarea tuturor probelor administrate în cauză, fără a acorda o pondere

deosebită celor două probe extrajudiciare, care, de altfel, au fost avute în vedere

doar pentru a aprecia valoarea acțiunilor deținute de stat prin raportare la valoarea

imobilului ce face obiectul litigiului.

Recurenta a mai susținut că instanța de apel nu s-a pronunțat

asupra modului în care pârâta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului,

dar nici această susținere nu poate fi primită.

În conținutul motivării hotărârii atacate, instanța de

apel a prezentat toate constatările primei instanței cu privire la modul de trecere

a imobilului în proprietatea statului și la textul de lege aplicabil.

Deși nu a arătat în termeni lipsiți de echivoc, instanța

de apel și-a însușit punctul de vedere al Tribunalului cu privire la titlul în baza

căruia statul a dobândit dreptul de proprietate, deoarece nu a reținut că instanța

de fond ar fi greșit în stabilirea circumstanțelor preluării imobilului, ci în ceea

ce privește textul de lege aplicabil situației de fapt astfel stabilită.

Prin urmare, instanța de apel, ca și prima instanță, a

constatat că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, prin

incorecta aplicare a Decretului nr. 92/1950.

De altfel, în cauză, problema de drept care trebuie avută

în vedere este aceea a incidenței dispozițiilor art. 21 sau art. 29 din Legea

nr. 10/2001, problemă care se soluționează nu prin raportare la titlul în baza căruia

a operat preluarea, ci prin raportare la calitatea unității deținătoare de societate

comercială integral privatizată la data intrării în vigoare a legii speciale de

reparație.

În sistemul Legii nr. 10/2001, unitatea obligată să răspundă

unei notificări și natura măsurilor reparatorii care se cuvin, se determină în funcție

și de faptul dacă aceasta este privatizată, distingându-se două situații. Atunci

când entitatea deținătoare a bunului este integral privatizată, sunt aplicabile

dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată, iar când bunul se află

în patrimoniul unei societăți la care statul este acționar, devin aplicabile dispozițiile

art. 21 din același act normativ.

Prin urmare, pentru a determina persoana juridică ce are

obligația de a răspunde la notificare, instanțele trebuie să se pronunțe cu privire

la aplicabilitatea unuia din cele două articole, cu toate consecințele ce decurg

din aceasta.

În cauză, prin probele administrate, în special din evidențele

Registrului Român al Acționarilor, s-a dovedit că la data intrării în vigoare a

Legii nr. 10/2001, societatea pârâtă nu era integral privatizată, deoarece, la 12

februarie 2001, A.P.A.P.S. deținea cel mai mare număr de acțiuni în carul societății

și anume 155.050 acțiuni.

Această împrejurare atrage aplicabilitatea art. 21, iar

nu a art. 29 din Legea nr. 10/2001.

Recurenta susține că este proprietara imobilului încă

din anul 1992 și că, în lipsa constatării nulității contractului de vânzare-cumpărare

de acțiuni, imobilul nu poate fi restituit în natură.

Această susținere nu poate fi primită, pentru că, stabilită

fiind aplicabilitatea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001, restituirea în

natură nu este condiționată de constatarea nulității actului juridic în baza căruia

imobilul a intrat în patrimoniul societății deținătoare.

Soluția legislativă se bazează pe ideea că statul fiind

în culpă pentru preluarea abuzivă, restituirea în natură de către societățile la

care acesta este acționar trebuie realizată fără îndeplinirea unor formalități prealabile

și trebuie suportată din cota parte de acțiuni pe care acesta o deține.

Această „sancțiune civilă" este suportată, în final,

de statul uzurpator, căruia i se reduc acțiunile, iar nu de societatea comercială.

De altfel, în cauză a existat un contract de vânzare-cumpărare

de acțiuni, iar nu un contract de vânzare de active, astfel încât, prin privatizare,

societatea a dobândit dreptul de proprietate asupra acțiunilor proprietatea statului,

iar nu asupra unui bun individual.

Acesta este și motivul pentru care legiuitorul, în aplicarea

dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001 a mai impus o condiție, și anume aceea

ca valoarea acțiunilor să fie cel puțin egală cu aceea a imobilului a cărui restituire

se solicită.

Cum regimul juridic al imobilelor solicitate, al unității

deținătoare și al valorii acțiunilor se stabilește în funcție de situația existentă

la data intrării în vigoare a legii speciale de reparație, este lipsită de relevanță

diminuarea ulterioară a capitalului social, cu atât mai mult cu cât legea a impus

anumite termene determinate în soluționarea notificărilor tocmai pentru a evita

situațiile de natură a împiedica procesul de restituire, atunci când el este posibil.

A mai susținut recurenta, că cererea reclamantului trebuia

soluționată prin raportare la dispozițiile legale în vigoare la momentul pronunțării

hotărârii primei instanței.

Această susținere nu poate fi primită, deoarece, pe de

o parte, modificările ulterioare ale Legii nr. 10/2001 sunt de imediată aplicare

în ceea ce privește fondul raportului juridic dedus judecății, astfel încât trebuie

avute în vedere dispozițiile de drept material din momentul pronunțării, inclusiv

în căile de atac.

Pe de altă parte, modificările ulterioare nu au adus nici

o schimbare de natură legislativă în ceea ce privește raportul dintre dispozițiile

art. 21 și art. 29 din Legea nr. 10/2001, fiind păstrată obligația restituirii în

natură pentru societățile comerciale care nu erau integral privatizate la data intrării

în vigoare a legii speciale.

Unica modificare de substanță a vizat art. 29 și se referea

la posibilitatea restituirii în natură a imobilelor preluate de stat fără titlu

valabil, dar această ipoteză nu se regăsește în cauză.

De altfel, art. 29 alin. (1) a revenit la forma inițială

după intervenția Curții Constituționale care a decis prin Decizia nr. 830 din 8

iulie 2008, publicată în M. Of. nr. 559/24.07.2008, că, prin abrogarea sintagmei

„imobile preluate cu titlu valabil" din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, se încalcă dispozițiile art. 15 alin. (2) și art. 16 alin. (1) din

Constituția României.

În considerarea celor arătate, recursul declarat de pârâtă

se va privi ca nefondat și, în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., va

fi respins ca atare.

Având în vedere și dispozițiile art. 274 din C. proc.

civ., recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată către intimat,

în cuantumul dovedit prin înscrisurile depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC

M. SA împotriva deciziei nr. 15 din 16 februarie 2011 a Curții de Apel Bacău, secția

civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale.

Obligă

recurenta-pârâtă la plata către intimatul-reclamant D.D.N., a sumei de 6.000 RON

cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 21 martie 2012.