ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2020/2012

Asupra recursului civil de față, Analizând actele și lucrările dosarului, constată următoarele: Prin sentința nr. 68 din 8 februarie 2002, Tribunalul Constanța, secția civilă, a respins excepția inadmisibilității acțiunii. A respins acțiunea formulată de reclamanta D.F. în contradictoriu cu pârâta SC M. SA. Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut că, prin cerere precizată, reclamanta a solicitat anularea deciziei nr. 133 din 16 iulie 2001, emisă de societatea pârâtă și obligarea acesteia la restituirea în natură a imobilului situat în Constanța. Prin cererea precizatoare, reclamanta a arătat că înțelege să se judece în contradictoriu și cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, A.P.A.P.S.

pentru constatarea nulității absolute a deciziei nr. 124 din 12 martie 1991, emisă de Prefectura Constanța și nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. AA/1996. Sub un prim aspect, Tribunalul a constatat că cererea de chemare în judecată este admisibilă, deoarece, potrivit dispozițiilor art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, pot fi atacate în justiție nu doar deciziile prin care s-a făcut ofertă de restituire prin echivalent, ci și cele prin care notificarea a fost respinsă. În ceea ce privește fondul raportului juridic dedus judecății, Tribunalul a reținut că imobilul în litigiu a fost proprietatea tatălui reclamantei, A.D.N., iar în urma partajului succesoral dispus prin sentința civilă nr. 256 bis din 28 noiembrie 1942 a Tribunalului Constanța, a fost atribuit reclamantei.

Imobilul a trecut în proprietatea statului prin naționalizare, preluarea facându-se pe numele altei persoane decât adevăratul proprietar, respectiv pe numele lui D.I., soțul reclamantei, care, oricum era exceptat de la naționalizare, fiind intelectual profesionist - avocat. Chiar dacă reclamanta are dreptul la măsurile reparatorii prevăzute de lege, acțiunea pentru constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nu poate fi admisă în lipsa unei hotărâri judecătorești care să stabilească reaua credință a pârâtei. Prin decizia nr. 15 din 16 februarie 2011, Curtea de Apel Bacău, secția civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale (sesizată în urma admiterii cererii de strămutare), a admis apelul declarat de D.D.N., moștenitorul legal al reclamantei.

A schimbat în parte sentința apelată, a admis acțiunea astfel cum a fost restrânsă și a dispus anularea deciziei nr. 133 din 16 iulie 2001, emisă de SC M. SA. A obligat pârâta să restituie în natură reclamantului imobilul construcție, situat în Municipiul Constanța, alcătuit din parter inițial, etaj 1 și mansardă. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței și a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamant. Instanța de apel a reținut că prima instanță a făcut o greșită aplicare a legii, deoarece a aplicat art. 27 (în prezent, art. 29) din Legea nr. 10/2001 în defavoarea art. 21 alin. (1) și (2), dar și cu greșita interpretare a dispozițiilor art. 46 din Legea nr. 10/2001.

Astfel, la data intrării în vigoare a legii speciale, pârâta nu era o societate integral privatizată, statul fiind acționar minoritar, iar valoarea acțiunilor statului depășea cu mult valoarea imobilului. Întrucât în cadrul procesului de privatizare, intimata-pârâtă a cumpărat acțiuni, iar nu active, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, sub incidența căruia cad doar actele juridice de înstrăinare cu titlu particular, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, nu și privatizarea prin cumpărare de acțiuni. Intimata pârâtă a invocat buna credință, dar, la momentul privatizării cunoștea regimul juridic al bunului, cunoscând că există pe rolul instanțelor un litigiu având ca obiect constatarea nulității titlului de proprietate al statului.

Litigul în care și pârâta este parte a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei Constanța la data de 5 aprilie 1995, fiind în prezent suspendat, potrivit art. 244 pct. 1 din C. proc. civ. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâta SC M. SA. Invocând dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., pârâta a arătat că hotărârea atacată este nelegală. Astfel, instanța de apel a valorificat greșit probe extrajudiciare și a încălcat principiul nemijlocirii sprijinindu-și soluția pe două expertize contabile nevalidate prin hotărâri irevocabile, efectuate în alte cauze. Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra modului în care pârâta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, deși era important sub aspectul îndeplinirii condițiilor prevăzute de Legea nr. 10/2001.

SC M. SA este proprietara imobilului încă din anul 1992, atunci când a achitat prețul fostului deținător, Regia Autonomă C.U. SA. Ulterior, SC M. SA s-a privatizat, așa cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 12 aprilie 1996. Dreptul de proprietate dobândit în baza Legii nr. 15/1991 a fost recunoscut cu privire la imobilele astfel obținute prin mai multe hotărâri judecătorești irevocabile și prin acte ale autorităților locale. Reținerea acestei situații de fapt și de drept este relevantă pentru stabilirea modalității în care reclamanții urmează a beneficia de măsuri reparatorii, în măsura în care se reține calitatea de persoane îndreptățite a acestora. Recurenta a mai arătat că instanța de apel a făcut aplicarea greșită a dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001, fără a se ține seama de faptul că societatea este integral privatizată și fără a se determina dacă cota de participație a statului la capitalul social acoperă valoarea imobilului.

De la data sesizării instanțelor, legea specială a suferit mai multe modificări, iar soluția pronunțată de Tribunal este corectă prin raportare la legea în vigoare la momentul pronunțării, iar instanța de apel trebuia să verifice doar dacă prima instanță a aplicat corect dispozițiile legale în vigoare. Pretențiile reclamantului sunt întemeiate pe noile dispoziții legale, motiv pentru care nu pot fi primite. Instanța de apel a greșit în aplicarea dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, pentru că nu a avut în vedere că societatea pârâtă a fost obligată și în alte cauze la restituirea unor imobile, motiv pentru care cota parte de participare a statului la capitalul social a fost acoperită.

Datele preluate de instanța de apel în legătură cu numărul de acțiuni deținute de stat la data apariției legii nu sunt coroborate cu valoarea actuală a patrimoniului societății, valoare ce urmează a fi avută în vedere în operațiunea de reducere a capitalului, cu cota cuvenită statului, în limita imobilelor restituite. Din înscrisurile atașate cererii de declarare a recursului rezultă că societatea și-a redus capitalul cu numărul imobilelor restituite, astfel încât aceasta acoperă în totalitate cota de participație a statului la momentul 14 februarie 2001. A mai arătat recurenta, că, în condițiile în care a dobândit imobilul prin cumpărare, erau incidente dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 privind constatarea nulității contractului de vânzare - cumpărare.

Recursul declarat de pârâtă nu este fondat, pentru cele ce se vor arăta în continuare: Recurenta a invocat dispozițiile art. 304 pct. 7 și 8 din C. proc. civ., dar nici una din critici nu permite încadrarea în aceste ipoteze, deoarece pârâta nu a arătat de ce hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, nici care ar fi actul juridic dedus judecății care a fost greșit interpretat de instanța de apel. Prin urmare, criticile formulate vor fi analizate din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurenta susține că instanța de apel a apreciat asupra privatizării societății pe baza unor expertize extrajudiciare. Această susținere, însă, nu poate fi primită, deoarece instanța de apel a arătat că a avut în vedere lista acționarilor la data de 14 februarie 2001, listat acționarilor la data de 15 februarie 2003, dosarul de privatizare pe piața Rasdaq, precum și cele două expertize extrajudiciare.

Stabilirea situației de fapt a fost făcută de instanță prin coroborarea tuturor probelor administrate în cauză, fără a acorda o pondere deosebită celor două probe extrajudiciare, care, de altfel, au fost avute în vedere doar pentru a aprecia valoarea acțiunilor deținute de stat prin raportare la valoarea imobilului ce face obiectul litigiului. Recurenta a mai susținut că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra modului în care pârâta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, dar nici această susținere nu poate fi primită. În conținutul motivării hotărârii atacate, instanța de apel a prezentat toate constatările primei instanței cu privire la modul de trecere a imobilului în proprietatea statului și la textul de lege aplicabil.

Deși nu a arătat în termeni lipsiți de echivoc, instanța de apel și-a însușit punctul de vedere al Tribunalului cu privire la titlul în baza căruia statul a dobândit dreptul de proprietate, deoarece nu a reținut că instanța de fond ar fi greșit în stabilirea circumstanțelor preluării imobilului, ci în ceea ce privește textul de lege aplicabil situației de fapt astfel stabilită. Prin urmare, instanța de apel, ca și prima instanță, a constatat că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, prin incorecta aplicare a Decretului nr. 92/1950. De altfel, în cauză, problema de drept care trebuie avută în vedere este aceea a incidenței dispozițiilor art. 21 sau art. 29 din Legea nr. 10/2001, problemă care se soluționează nu prin raportare la titlul în baza căruia a operat preluarea, ci prin raportare la calitatea unității deținătoare de societate comercială integral privatizată la data intrării în vigoare a legii speciale de reparație.

În sistemul Legii nr. 10/2001, unitatea obligată să răspundă unei notificări și natura măsurilor reparatorii care se cuvin, se determină în funcție și de faptul dacă aceasta este privatizată, distingându-se două situații. Atunci când entitatea deținătoare a bunului este integral privatizată, sunt aplicabile dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată, iar când bunul se află în patrimoniul unei societăți la care statul este acționar, devin aplicabile dispozițiile art. 21 din același act normativ. Prin urmare, pentru a determina persoana juridică ce are obligația de a răspunde la notificare, instanțele trebuie să se pronunțe cu privire la aplicabilitatea unuia din cele două articole, cu toate consecințele ce decurg din aceasta.

În cauză, prin probele administrate, în special din evidențele Registrului Român al Acționarilor, s-a dovedit că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, societatea pârâtă nu era integral privatizată, deoarece, la 12 februarie 2001, A.P.A.P.S. deținea cel mai mare număr de acțiuni în carul societății și anume 155.050 acțiuni. Această împrejurare atrage aplicabilitatea art. 21, iar nu a art. 29 din Legea nr. 10/2001. Recurenta susține că este proprietara imobilului încă din anul 1992 și că, în lipsa constatării nulității contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni, imobilul nu poate fi restituit în natură. Această susținere nu poate fi primită, pentru că, stabilită fiind aplicabilitatea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură nu este condiționată de constatarea nulității actului juridic în baza căruia imobilul a intrat în patrimoniul societății deținătoare.

Soluția legislativă se bazează pe ideea că statul fiind în culpă pentru preluarea abuzivă, restituirea în natură de către societățile la care acesta este acționar trebuie realizată fără îndeplinirea unor formalități prealabile și trebuie suportată din cota parte de acțiuni pe care acesta o deține. Această „sancțiune civilă" este suportată, în final, de statul uzurpator, căruia i se reduc acțiunile, iar nu de societatea comercială. De altfel, în cauză a existat un contract de vânzare-cumpărare de acțiuni, iar nu un contract de vânzare de active, astfel încât, prin privatizare, societatea a dobândit dreptul de proprietate asupra acțiunilor proprietatea statului, iar nu asupra unui bun individual.

Acesta este și motivul pentru care legiuitorul, în aplicarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001 a mai impus o condiție, și anume aceea ca valoarea acțiunilor să fie cel puțin egală cu aceea a imobilului a cărui restituire se solicită. Cum regimul juridic al imobilelor solicitate, al unității deținătoare și al valorii acțiunilor se stabilește în funcție de situația existentă la data intrării în vigoare a legii speciale de reparație, este lipsită de relevanță diminuarea ulterioară a capitalului social, cu atât mai mult cu cât legea a impus anumite termene determinate în soluționarea notificărilor tocmai pentru a evita situațiile de natură a împiedica procesul de restituire, atunci când el este posibil.

A mai susținut recurenta, că cererea reclamantului trebuia soluționată prin raportare la dispozițiile legale în vigoare la momentul pronunțării hotărârii primei instanței. Această susținere nu poate fi primită, deoarece, pe de o parte, modificările ulterioare ale Legii nr. 10/2001 sunt de imediată aplicare în ceea ce privește fondul raportului juridic dedus judecății, astfel încât trebuie avute în vedere dispozițiile de drept material din momentul pronunțării, inclusiv în căile de atac. Pe de altă parte, modificările ulterioare nu au adus nici o schimbare de natură legislativă în ceea ce privește raportul dintre dispozițiile art. 21 și art. 29 din Legea nr. 10/2001, fiind păstrată obligația restituirii în natură pentru societățile comerciale care nu erau integral privatizate la data intrării în vigoare a legii speciale.

Unica modificare de substanță a vizat art. 29 și se referea la posibilitatea restituirii în natură a imobilelor preluate de stat fără titlu valabil, dar această ipoteză nu se regăsește în cauză. De altfel, art. 29 alin. (1) a revenit la forma inițială după intervenția Curții Constituționale care a decis prin Decizia nr. 830 din 8 iulie 2008, publicată în M. Of. nr. 559/24.07.2008, că, prin abrogarea sintagmei „imobile preluate cu titlu valabil" din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, se încalcă dispozițiile art. 15 alin. (2) și art. 16 alin. (1) din Constituția României. În considerarea celor arătate, recursul declarat de pârâtă se va privi ca nefondat și, în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc.

civ., va fi respins ca atare. Având în vedere și dispozițiile art. 274 din C. proc. civ., recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată către intimat, în cuantumul dovedit prin înscrisurile depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC M. SA împotriva deciziei nr. 15 din 16 februarie 2011 a Curții de Apel Bacău, secția civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale. Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimatul-reclamant D.D.N., a sumei de 6.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 martie 2012.