ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1217/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1217/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut

următoarele:

Prin încheierea din 3

aprilie 2013, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a calificat drept apel

calea de atac exercitată de către pârâtul Primarul municipiului Constanța și de

intervenientul P.G. împotriva sentinței civile nr. 2142 din 24 aprilie 2012

pronunțată de Tribunalul Constanța.

S-a arătat că

dispozițiile art. XXVI din Legea nr. 202/2010 sunt norme speciale de procedură

care se aplică în cazul incidenței dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001.

În dosar a fost

pronunțată o hotărâre pe fond anterior intrării în vigoare a Legii nr.

202/2010.

instanței de apel

Prin decizia civilă

nr. 39C din 17 aprilie 2013, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a

respins ca nefondate apelurile declarate de pârâtul Primarul municipiului

Constanța și de intervenientul P.G. împotriva sentinței civile nr. 2142 din 24

aprilie 2012 pronunțată de Tribunalul Constanța.

Pentru a decide

astfel, instanța a reținut că imobilul a fost preluat în proprietatea statului

prin naționalizare în baza Decretului nr. 92/1950, fiind menționat în anexa la

acest act normativ, pe numele R.C.M.

Simplul fapt al

consemnării, în anexa decretului de naționalizare, a prenumelui M. în loc de U.

nu poate conduce la concluzia că imobilul a fost preluat de la o altă persoană

decât autoarea reclamanților, R.C.U., în condițiile în care diferența există,

așa cum s-a arătat, numai în privința prenumelui, în rest, asupra numelui de

familie și chiar a inițialei C. existând o perfectă concordanță.

Nu se poate aprecia

decât ca o eroare materială mențiunea din anexa la decretul de naționalizare cu

privire la prenumele proprietarului de la care s-a preluat bunul, rezultată din

scrierea olografă a numelui „U.”, așa cum el apare în registrele matricole

(impozitul pe clădiri), în procesul-verbal de stabilire a impozitului

succesoral întocmit de Administrația Financiară Constanța la decesul E.L., în

contractul de închiriere încheiat în iulie 1948 cu P.A., în declarația globală

de impunere a veniturilor proprietăților clădite dată de proprietar prin

procurist în martie 1950, înscrisuri anterioare naționalizării, caligrafia în

scrierea olografă a acestui nume permițând facil o confuzie între numele „U.”

și numele „M.”, îndeosebi în condițiile în care, la momentul naționalizării, nu

se poate reține o preocupare pentru rigurozitate a funcționarilor care au

întocmit listele anexe, erorile de nume fiind frecvente în cazul acestor liste.

Esențial însă, pentru

a reține că decretul de naționalizare s-a aplicat R.C.U., este faptul că,

potrivit înscrisurilor depuse în apel, această persoană a contestat măsura

naționalizării imobilului în litigiu (str. E.V.), arătând că nici ea și nici

soțul său nu se încadrează în categoriile vizate de acest act normativ. În

referatul de respingere a contestației formulate de R.C.U. se menționează că

imobilul care face obiectul acestei contestații figurează în anexa la decret,

pe numele R.C.M., la adresa din str. C.N.; motivul de respingere a contestației

nu este însă acela că petiționara nu este proprietarul imobilului, ci că „se

încadrează în naționalizare”. Rezultă astfel că, în mod oficial, cei care au

aplicat măsura naționalizării au recunoscut apartenența imobilului în

patrimoniul R.C.U., motivul aplicării naționalizării fiind acela că imobilul

era compus din 6 apartamente, deci un imobil mare, deținătorul unui asemenea

bun fiind considerat ca aparținând clasei burghezo-moșierești, vizată de actul

normativ de naționalizare.

Aceste date sunt

suficiente pentru a stabili că, la data naționalizării, imobilul în litigiu se

afla în patrimoniul R.C.U., autoarea reclamanților, bunul fiind preluat abuziv

de stat de la această persoană care figura în evidențele fiscale, publice, ca

proprietar al imobilului. În acest context, ținând seama de dispozițiile

derogatorii ale Legii nr. 10/2001 în privința regimului probatoriu permis

pentru dovada dreptului de proprietate (art. 23 și art. 24 din lege și pct.

23.1 lit. d) din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de

aplicare a Legii nr. 10/2001) și în lipsa unor dovezi contrare ale apelanților

în privința apartenenței bunului în patrimoniul unei terțe persoane la data

naționalizării, instanța constată că reclamanții au făcut dovada că, la data

naționalizării, imobilul notificat era proprietatea autoarei lor, R.C.U., ei

având îndreptățirea de a obține restituirea imobilului notificat ca succesori

ai proprietarului.

Analizând însă

calitatea de proprietar al imobilului și din perspectiva transmisiunii

succesorale de la E.L., recunoscută în mod necontestat, chiar de către

apelanți, proprietarul imobilului la data decesului său, 19 iunie 1948,

instanța a constatat că, printr-o analiză judicioasă a probelor administrate,

tribunalul a ajuns la concluzia că bunul a fost transmis pe cale succesorală

către R.C.U., nepoata de soră a E.L.

Susținerea principală

a apelanților a fost aceea că nu a existat nicio legătură de rudenie între E.L.

și mama R.C.U., M.G., cu consecința evidentă că, în lipsa înscrisului

testamentului menționat în registrul de înscriere a actelor autentice, fond

Tribunalul Constanța, anul 1948, unde apare „E.L. face testament”, nu ar fi

avut loc nicio transmisiune legală a moștenirii.

În scopul obținerii

acestei concluzii, a lipsei legăturii de rudenie, pârâtul și intervenientul au

subliniat neconcordanța dintre numele de familie al E.L., anterior căsătoriei

și numele de familie avut înainte de căsătorie de către M.G., mama R.C.U.,

neconcordanțe găsite în actele de stare civilă ale acestora, fiind subliniate

diferențele de nume din certificatele de deces ale defunctelor E.L. și M.G.

S-a invocat chiar ca

fiind false aceste înscrisuri și s-a solicitat declanșarea procedurii de

verificare a falsului prevăzută de art. 180 C. proc. civ. În legătură cu

cercetarea falsului de către instanța de fond, în mod corect tribunalul a

respins solicitarea intervenientului pe motiv că o asemenea verificare s-a

făcut pe cale penală prin plângerea pe care a făcut-o intervenientul în

legătură cu aceste înscrisuri, soluția finală dată în Dosarul nr. 5760/P/1997

al Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanța fiind de neîncepere a

urmăririi penale pentru că fapta nu există. Respingerea solicitării de

declanșare a procedurii de cercetare a falsului este, de asemenea, justă și

pentru că, în ceea ce privește certificatele de deces care au fost defăimate ca

false, ele pot fi menținute sau înlăturate de către instanța civilă prin simpla

verificare a registrului de stare civilă care a consemnat faptul decesului,

certificatul de stare civilă fiind numai un înscris doveditor al actului de

stare civilă. Depunerea la dosar a extrasului pentru uz oficial al actelor de

stare civilă, probă administrată în cauză, face inutilă verificarea

contrafacerii certificatului de stare civilă, prin declanșarea procedurii

prevăzute pentru cercetarea judecătorească a falsului.

S-a reținut ca fiind

corectă, justificată probator, concluzia instanței de fond a legăturii de

rudenie dintre E.L. și M.G., respectiv faptul că cele două erau surori.

Chiar dacă această

concluzie nu rezultă explicit din actele de stare civilă, există suficiente

elemente menționate în aceste acte care conduc neîndoielnic la această

concluzie.

Cele mai relevante

date din aceste acte sunt cele referitoare la faptul că prenumele părinților

celor două era același, D. și C., iar numele acestora avea o rezonanță

apropiată, fiind consemnat N. în cazul E.L. și N1. în cazul M.G. La aceasta se

adaugă și faptul că în actele de căsătorie, astfel cum sunt ele înregistrate în

registrul de stare civilă pentru căsătoriți, atât în cazul E.L. cât și în cazul

M.G., semnăturile părinților celor două sunt identice, tatăl semnând cu litere

din alfabetul grecesc, iar mama cu litere din alfabetul latin. Nu lipsită de

relevanță este, în acest context, constatarea că vârsta părinților la data căsătoriei

celor două concordă, tatăl fiind trecut în etate de 65 de ani în 1889, la

căsătoria M.G. și de 68 de ani în 1894, la căsătoria E.L. Se reține, de

asemenea, că semnătura E.L. pe actul de căsătorie este N1., nume ce coincide cu

cel reținut în actul de căsătorie ca aparținând M.G., anterior căsătoriei.

Rezultă cu prisosință

din actele de căsătorie ale E.L. și M.G., chiar ignorând celelalte date din

actele de stare civilă contestate de către apelanți, că cele două erau surori,

având aceiași părinți.

Legătura de rudenie

este confirmată, ca și transmisiunea succesorală, prin mențiunile pe care R.C.U.

le-a făcut în contestația depusă la naționalizare, în sensul că imobilul din E.V.

a fost dobândit prin moștenire de la mătușa sa; ori, R.C.U. era, în mod necontestat,

fiica M.G. Concluzia logică ce se impune este că mătușa R.C.U., E.L.,

proprietara imobilului, era sora mamei R.C.U.

Instanța nu a putut

reține critica din apelul intervenientului referitoare la faptul că, la decesul

E.L., succesiunea acesteia s-a transmis nu către nepoata de soră, respectiv

către R.C.U., ci către părinții săi, care ar fi fost în viață la acea dată.

Chiar în condițiile

în care mențiunea că părinții E.L. erau în viață la data decesului acesteia se

regăsește în registrul de decese, instanța nu poate reține ca fiind reală

această mențiune câtă vreme, prin actul de notorietate dat de domnul M.C.,

autentificat din 3 noiembrie 1948 de Tribunalul Județului Constanța în cadrul

procedurii succesorale, s-a consemnat că atât părinții cât și soțul E.L. erau

decedați la data decesului acesteia (pentru soțul E.L., G.L., extractul din

registrul de morți pe anul 1926, confirmând decesul la 29 aprilie 1926), iar

din actul de căsătorie al E.L. rezultă că, în anul 1894, părinții săi aveau

vârsta de 68 de ani tatăl și 55 de ani mama; concluzia că în anul 1948, când a

decedat E.L., părinții săi în vârstă de 122 ani, respectiv 109 ani, erau în

viață, este greu de reținut, iar intervenientul nu a depus acte de stare civilă

privind decesul părinților E.L. pentru a confirma această susținere.

Prin urmare, la data decesului

E.L., singurul succesibil în viață era nepoata de soră, R.C.U., pentru că atât părinții

cât și soțul defunctei dar și sora sa, M.G., erau decedați.

Pentru R.C.U., persoană

cu vocație la succesiune care venea prin reprezentarea mamei sale, M.G., dovada

acceptări succesiunii mătușii sale s-a făcut prin depunerea procurii de administrare

a imobilului dată la 24 iunie 1948 pentru A.C., prin care mandantul își declină

calitatea de moștenitor al defunctei mătuși E.L., prin menționarea sa în calitate

de proprietar al imobilului în registrele fiscale și plata impozitului pe anii 1948,

1949, prin solicitarea de a se constata, evalua și stabili impozitul succesoral,

finalizată prin întocmirea procesului-verbal din 10 noiembrie (act valabil și calificat

ca act autentic prin aplicarea art. 1173 C. civ. de către Înalta Curte de Casație

și Justiție prin decizia nr. 7412/2011), dar și prin încheierea unor contracte de

închiriere a imobilului, într-un caz locațiunea fiind continuată cu același chiriaș,

căruia îi închiriase și E.L., contracte încheiate imediat după decesul proprietarului

imobilului.

Având toate aceste date,

instanța nu a putut reține că autoarea reclamanților, R.C.U., a uzurpat proprietatea

E.L. după decesul acesteia, evident fiind că numai calitatea de succesor legal sau

testamentar, constatată de autoritățile vremii, i-au permis acesteia să intre în

posesia și proprietatea imobilului ce a aparținut autoarei sale.

3.1. Motive

Atât pârâtul Primarul

municipiului Constanța, cât și intervenientul P.G. au declarat recurs împotriva

încheierii din 3 aprilie 2013, precum și împotriva deciziei civile nr. 39C din 17

aprilie 2013, criticile vizând, în esență, următoarele aspecte:

În mod eronat a fost calificată

calea de atac drept apel când, în mod corect, față de obiectul cauzei, calea de

atac era aceea a recursului. Hotărârea judecătorească pronunțată la judecarea fondului

în primă instanță a fost desființată și nu mai produce nici un efect.

Hotărârea judecătorească

la care face referire art. XXVI din Legea nr. 202/2010 trebuie să fie o hotărâre

validă.

În aceste condiții, în

mod nelegal recursul a fost soluționat în complet de doi judecători.

A fost aplicată necorespunzător

procedura falsului și s-a făcut aplicarea și interpretarea eronată a normelor juridice

care guvernează succesiunea testamentară.

În mod greșit curtea de

apel a apreciat asupra unor situații de fapt care nu erau dovedite probator.

3.2. Analiza recursurilor

Recursurile sunt întemeiate

pentru următoarele considerente:

Curtea de apel nu a calificat

corect calea de atac ce putea fi exercitată în cauză, în raport cu modificările

operate în ce privește regimul căilor de atac în materia Legii nr. 10/2001, prin

Legea nr. 202/2010, și în raport cu norma tranzitorie conținută de acest din urmă

act normativ.

Astfel, prin art. XII

din Legea nr. 202/2010 s-a modificat art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în

sensul că s-a suprimat calea de atac a apelului în situația exercitării contestației

împotriva actului emis de unitatea deținătoare, hotărârile de primă instanță rămânând

supuse astfel doar recursului.

Totodată, potrivit

art. XXVI din Legea nr. 202/2010, care conține norme tranzitorii, dispozițiile modificate

ale art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se aplică „și proceselor aflate în curs

de soluționare în primă instanță dacă nu s-a pronunțat o hotărâre în cauză până

la data intrării în vigoare a prezentei legi”.

În cauză, sentința pronunțată

la data de 11 aprilie 2006, în primul ciclu procesual, a fost desființată în calea

de atac a recursului, după modificarea hotărârii din apel prin decizia nr. 7412

din 21 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, cauza fiind trimisă spre rejudecare la prima instanță.

Ulterior, a fost pronunțată sentința civilă nr. 2142 din 24 aprilie 2012 a Tribunalului

Constanța, secția I civilă.

Așadar, ulterior intrării

în vigoare a Legii nr. 202/2010, la 25 noiembrie 2010, s-a pronunțat o hotărâre

de primă instanță care, atât potrivit normei tranzitorii, cât și potrivit dispoziției

de drept comun incidentă în cauză, art. 725 C. proc. civ., rămâne supusă regimului

căilor de atac în vigoare la data emiterii actului jurisdicțional.

O hotărâre desființată,

cum este sentința pronunțată în cauză în primul ciclu procesual, nu este producătoare

de efecte, este inexistentă juridic, astfel încât prin raportare la ea nu se poate

determina, cum se pretinde, situația căilor de atac cărora le este supusă.

Intenția legiuitorului,

dedusă din conținutul art. XXVI al Legii nr. 202/2010, a constat în suprimarea unei

căi de atac în privința hotărârilor de primă instanță pronunțate după intrarea în

vigoare a noii reglementări, ipoteză regăsită în speță, cu referire la singura hotărâre

a fondului existentă din punct de vedere juridic, sentința civilă nr. 2142 din 24

aprilie 2012 a Tribunalului Constanța, secția I civilă.

În felul acesta, legiuitorul

s-a îndepărtat de la regula conform căreia dispozițiile noi de procedură se aplică

numai proceselor, cererilor începute, respectiv formulate după intrarea în vigoare

a legii [art. XXII alin. (2)], situație căreia i s-ar fi subsumat cea din speță,

alegând ca moment de referință cel al pronunțării hotărârii de primă instanță după

modificarea normei, pentru ca astfel, partea să beneficieze de o hotărâre a fondului

și de o cenzură a acesteia în recurs.

Prin urmare, este lipsit

de relevanță faptul că în primul ciclu procesual cauza a parcurs cele trei etape

procesuale, primă instanță, apel și recurs, conform reglementărilor în vigoare la

momentul respectiv.

În consecință, rezultă

că instanța anterioară a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. XXVI din

Legea nr. 202/2010, atunci când a stabilit că împotriva sentinței tribunalului este

deschisă și calea de atac a apelului.

Ca atare, criticile formulate

de recurenți întrunesc cerințele art. 304 pct. 5 C. proc. civ., interpretarea eronată

a unor dispoziții procedurale fiind de natură să provoace recurenților o vătămare

procesuală ce nu poate fi înlăturată decât în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc.

civ.

Pe de altă parte, consecință

a calificării greșite a căii de atac, instanța a fost alcătuită într-o compunere

nelegală, cu nesocotirea prevederilor art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind

organizarea judiciară, ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de

art. 304 pct. 1 C. proc. civ.

Față de cele ce preced,

în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. recursurile vor fi admise în sensul

reținut prin dispozitiv, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare, în recurs,

la aceeași curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate

de pârâtul Primarul municipiului Constanța și de intervenientul P.G. împotriva încheierii

din 3 aprilie 2013, precum și împotriva deciziei civile nr. 39C din 17 aprilie 2013

ale Curții de Apel Constanța, secția I civilă și în consecință:

Casează încheierea și

decizia și trimite cauza la aceeași curte de apel pentru judecarea recursurilor

exercitate împotriva sentinței civile nr. 2142 din 24 aprilie 2012 a Tribunalului

Constanța, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 aprilie 2014.