ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3747/2010

Asupra recursului penal de față constată: Prin Sentința penală nr. 97 PI din 12 aprilie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în Dosarul nr. 112/59/2010, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul M.I. împotriva Rezoluției nr. 581/P/2009 din 4 noiembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, menținută prin rezoluția procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara emisă în lucrarea nr. 1199/II/2/2009, prin care se dispusese neînceperea urmăririi penale față de intimatul C.G.

S-a reținut de către instanță că cercetările în cauză au avut la bază sesizarea petentului referitoare la exercitarea abuzivă a atribuțiilor de serviciu de către intimatul C.G., prin aceea că, în calitate de executor judecătoresc învestit cu soluționarea Dosarului execuțional nr. 125/2001, nu ar fi depus diligențele necesare în vederea recuperării creanței sale recunoscută prin titlul executor reprezentat de Sentința civilă nr. 378 din 29 iunie 2000 a Judecătoriei Chișineu-Criș. Inițial, plângerea penală a fost soluționată prin Rezoluția nr. 125/P/2004 din 2 noiembrie 2004 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Chișineu-Criș, dispunându-se neînceperea urmăririi penale față de intimatul C.G. Soluția de neurmărire penală a fost adoptată pe temeiul dispozițiilor art. 10 lit. f) C. proc.

pen., constatându-se că în caz nu fusese avizată cercetarea penală a intimatului de către Ministerul Justiției, conform art. 36 din Legea nr. 188/2000 și că, în prezența acestui impediment legal, nu era posibilă deschiderea unei anchete penale pe numele intimatului, pentru fapte comise în exercițiul funcției. Soluția procurorului de caz a fost menținută la nivelul Ministerului Public și confirmată în primă instanță prin Sentința penală nr. 149 din 28 septembrie 2007 a Judecătoriei Chișineu-Criș. Concomitent, petentul a formulat o nouă plângere penală împotriva intimatului, având același obiect, plângere soluționată prin Rezoluția nr. 191/P/2007 din 20 iunie 2007 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.

Prin rezoluția sus-menționată, s-a dispus neurmărirea penală a intimatului pentru infracțiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 246 C. pen., cu motivarea că în cauză se împlinise termenul de prescripție a răspunderii penale, cauză de împiedicare a exercitării acțiunii penale, conform art. 10 lit. f) C. proc. pen. După respingerea plângerii la procurorul ierarhic superior, conform art. 278 C. proc. pen., petentul s-a adresat instanței Curții de Apel Timișoara, solicitând desființarea rezoluțiilor adoptate la nivelul Ministerului Public. Prin Sentința penală nr. 128/PI din 2 iunie 2008 a Curții de Apel Timișoara a fost respinsă plângerea petentului, reținându-se că incidența dispozițiilor art. 10 lit. f) C. proc.

pen. era justificată în cauză de imposibilitatea legală ca aceeași persoană să fie cercetată pentru o faptă comisă în aceleași circumstanțe și cu privire la care se mai pronunțaseră deja organele judiciare. Prin Decizia nr. 3433 din 28 octombrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost admis recursul petentului împotriva sentinței sus-menționate, casată hotărârea instanței și desființată rezoluția atacată cu plângere, cu consecința trimiterii cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale față de făptuitorul C.G., sub aspectul infracțiunii prevăzute art. 246 C. pen.

Decizia instanței de casare s-a întemeiat în esență pe constatarea că în cauză nu exista autoritate de lucru judecat, având în vedere că prin sentința anterioară a Curții de Apel Timișoara, pronunțată în Dosarul nr. 1015/210/2007, nu se procedase la o examinare pe fond a acuzațiilor aduse intimatului, ci doar se menținuse soluția de neurmărire penală adoptată pe motivul neavizării cercetării penale a intimatului de către Ministerul Justiției. După primirea dosarului în vederea reluării cercetărilor, cauza a fost înregistrată sub același număr de dosar pe rolul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara. Prin rezoluția din 30 martie 2009 a procurorului de caz s-a dispus începerea urmăririi penale împotriva intimatului C.G.

sub acuzația de săvârșire a infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen. În cadrul actelor de urmărire efectuate în cauză a fost audiat învinuitul și persoana vătămată M.I. și au fost atașate dosarele execuționale la care se făcea referire în plângere. Prin Rezoluția nr. 191/P/2007 din 16 noiembrie 2009 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a intimatului executor judecătoresc, pe temeiul dispozițiilor art. 10 lit. d) C. proc. pen., reținându-se că materialul probator administrat nu confirma pretinsa exercitare abuzivă a atribuțiilor de serviciu de către intimat. Soluția procurorului de caz a avut în vedere următoarea situație de fapt: Prin Sentința civilă nr. 378/2000 a Judecătoriei Chișineu-Criș, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 207/2001 a Curții de Apel Timișoara, a fost admisă acțiunea în pretenții formulată de petentul M.I.

și obligat pârâtul S.I. la plata sumei de 3500 mărci germane și 2.999.500 ROL, cheltuieli de judecată ocazionate de proces. Pe baza acestui titlu executor, petentul a solicitat executarea silită a debitorului S.I. la instanța de executare a Judecătoriei Chișineu-Criș. Cererea de executare silită a fost încuviințată de instanță, formându-se astfel Dosarul execuțional nr. 125/2001 al Judecătoriei Chișineu-Criș. Dosarul în cauză a fost repartizat spre soluționare intimatului C.G. care la acea dată îndeplinea funcția de executor judecătoresc în cadrul instanței. După modificarea statutului executorilor judecătorești și constituirea acestora în birouri profesionale, Dosarul execuțional nr. 125/2001 privind pe petent și debitorul său a fost predat de intimat grefierului B.M.

din cadrul Judecătoriei Chișineu-Criș. Predarea-primirea dosarului execuțional s-a făcut pe bază de proces-verbal, operațiunea efectuată având în vedere copia dosarului și nu originalul care se afla la Tribunalul Arad. Procesul-verbal dintre intimat și grefierul instanței a fost încheiat la data de 14 mai 2001. Conform susținerilor grefierului, Dosarul execuțional nr. 125/2001 ar fi din nou predat intimatului spre instrumentare, potrivit procesului-verbal din 28 mai 2008. Verificările efectuate au stabilit însă că dosarul menționat se afla la acea dată în arhiva Tribunalului Arad, în vederea soluționării cererii de executare silită imobiliară și înscrierea ipotecii convenționale asupra imobilului din C.F., nr. top.

X aparținând debitorului S.I. Dosarul execuțional fusese înaintat Tribunalului Arad pentru soluționarea în apel a cererii de executare silită imobiliară și înscrierea ipotecii execuționale, cerere încuviințată în primă instanță prin încheierea din 8 martie 2001 a Judecătoriei Chișineu-Criș. Încheierea pronunțată a fost atacată cu apel de către debitorul S.I., formându-se Dosarul civil nr. 1987/A/2001 al Tribunalului Arad.

Prin Decizia nr. 848 din 13 iunie 2001 a Tribunalului Arad a fost respins apelul debitorului împotriva încheierii de executare silită imobiliară și înscrierea ipotecii execuționale, dosarul instanței de control judiciar, la care era atașat și Dosarul execuțional nr. 125/2001, fiind restituit Judecătoriei Chișineu-Criș la data de 31 octombrie 2001. Ca urmare, procurorul de caz a constatat că nu exista nicio dovadă certă care să ateste predarea dosarului execuțional către intimat subsecvent datei la care acesta fusese restituit Judecătoriei Chișineu-Criș conform procesului-verbal din 14 mai 2001, reținându-se că respectivul dosar nu putea fi din nou predat intimatului la data de 28 mai 2008, așa cum se susținuse de către grefierul B.M., având în vedere că primirea dosarului de la Tribunalul Arad avusese loc abia la data de 31 octombrie 2001. Dosarul execuțional nr. 125/2001 nu a fost găsit în arhiva Judecătoriei Chișineu-Criș și nici nu au putut fi stabilite împrejurările de fapt în care a avut loc dispariția dosarului.

Din evidențele ținute de instanța Judecătoriei Chișineu-Criș și Tribunalul Arad rezulta că Dosarul execuțional nr. 125/2001 fusese trimis de judecătorie la Tribunalul Arad pentru a fi avut în vedere la soluționarea Dosarului nr. 2911210/2007. Obiectul respectivei cauze îl constituia apelul declarat de S.I. împotriva Sentinței civile nr. 473 din 17 mai 2007 a Judecătoriei Chișineu-Criș. Cu ocazia verificărilor efectuate la sediul instanței, s-a constatat că Dosarul execuțional nr. 125/2001 nu exista în materialitatea sa. S-a mai constatat că despre acest dosar se făcea mențiune la înregistrările privind Dosarul nr. 110/2002. Dosarul nr. 110/2002 avea tot natură execuțională și privea titlul executor reprezentat de Sentința civilă nr. 741 din 8 noiembrie 2001 a Judecătoriei Chișineu-Criș, prin care petentul obținuse obligarea la plată a debitorului S.I.

pentru suma de 4000 mărci germane, dobânzi convenționale aferente debitului principal, constatat prin Sentința civilă nr. 378/2000 și în baza căreia se formase Dosarul execuțional nr. 125/2001. În raport de situația de fapt expusă, procurorul de caz a concluzionat că intimatul nu era responsabil de neefectuarea actelor de executare în Dosarul execuțional nr. 125/2001 câtă vreme nu rezulta ca intimatul să fi fost desemnat să continue executarea silită, ulterior predării dosarului către grefa Judecătoriei Chișineu-Criș, după reorganizarea activității executorilor judecătorești, conform Legii nr. 188/2000. Soluția procurorului de caz a fost menținută prin Ordonanța nr. 1345/11/2/2009 din 4 ianuarie 2010 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.

Nemulțumit de soluțiile adoptate la nivelul Ministerului Public, petentul s-a adresat cu plângere la instanță, solicitând desființarea rezoluției de scoatere de sub neurmărire penală și reluarea cercetărilor în cauză, invocându-se în principal caracterul incomplet al activităților desfășurate de organele de urmărire penală în vederea stabilirii faptelor și a conduitei intimatului pe parcursul instrumentării Dosarului execuțional nr. 125/2001. Pe baza actelor și a materialului din dosarul cauzei, prima instanță a constatat că soluția de neurmărire penală dispusă față de intimat este legală și temeinică, procurorul de caz stabilind în mod corect starea de fapt, cu luarea în considerare a tuturor elementelor relevante sub aspectul acuzelor aduse intimatului, apreciindu-se corespunzător că intimatul nu era culpabil de dispariția Dosarului execuțional nr. 125/2001 ori de neefectuarea actelor de executare în vederea recuperării creanței prevăzute în titlul executor.

S-a arătat de către instanță că Dosarul execuțional nr. 125/2001 nu a fost găsit în cursul urmăririi penale, iar intimatul nu putea fi făcut răspunzător de dispariția dosarului, rezultând că după repartizarea inițială efectuată în baza cererii de executare silită, dosarul fusese restituit de intimat la grefa Judecătoriei Chișineu-Criș. Ca urmare, s-a arătat că în lipsa dosarului de executare silită nu se putea verifica modul de îndeplinire a atribuțiilor de serviciu de către intimat. De asemenea, s-a arătat că, chiar și în ipoteza în care ar fi fost posibilă o astfel de verificare, examinarea pe fond a cauzei prin prisma motivelor plângerii penale tot nu putea avea loc, existând impedimentul legal prevăzut de art. 10 lit. f) C. proc.

pen., incident ca urmare a împlinirii termenului de prescripție a răspunderii penale. Totodată, au fost înlăturate și criticile petentului vizând caracterul incomplet al activităților de urmărire penală, prin faptul neadministrării integrale a probelor menționate în cuprinsul deciziei de casare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu referire la neaudierea petentului, a debitorului S.I. și a grefierului B.M., precum și omisiunea efectuării unei confruntări între petent, apreciindu-se că respectivele probatorii nu erau relevante cauzei în contextul inexistenței dosarului execuțional și a celorlalte elemente care atestau că dosarul nu se aflase în instrumentarea intimatului după restituirea lui la grefa instanței de executare.

În ceea ce privește reconstituirea dosarului execuțional dispărut, s-a reținut că prin decizia de casare nu se stabilise o asemenea obligație în sarcina procurorului de caz. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs petentul M.I. Cererea de recurs a fost expediată pe adresa Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 26 aprilie 2010. În cuprinsul cererii formulate se arăta că hotărârea primei instanțe nu fusese comunicată petentului, deși nici acesta și nici avocatul său ales nu participaseră la dezbateri. După termenul de dezbateri, pe baza informațiilor publicate în sistemul E., petentul a luat cunoștință de soluția pronunțată în cauză, rezultând din dispozitivul hotărârii că instanța se pronunțase în afara obiectului plângerii formulate, confirmând o altă rezoluție decât cea atacată în cauză.

Ulterior, a fost emisă o comunicare, primită de petent la data de 21 aprilie 2010, cuprinzând încheierea din camera de consiliu din 16 aprilie 2010 care menționa rectificarea minutei și dispozitivului Sentinței penale nr. 97 PI din 12 aprilie 2010 a Curții de Apel Timișoara în ceea ce privește actele procurorilor menținute prin respingerea plângerii. Se arăta că și această încheiere de rectificare a dispozitivului sentinței nu îndreptase eroarea cu privire la obiectul plângerii formulate, în dispozitivul încheierii de îndreptare a erorii materiale pronunțate de instanță, menționându-se în continuare un număr greșit de rezoluție a procurorului decât cea care fusese atacată cu plângere, conform art. 278 1 C. proc.

pen. S-a susținut că neregularitatea existentă nu putea fi îndreptată pe calea prevăzută de art. 195 C. proc. pen., constituind o greșeală de judecată și nu o simplă eroare materială. În raport de această situație, a fost invocată incidența cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 9 C. proc. pen., susținându-se că motivarea soluției contrazice dispozitivul hotărârii. Totodată, în raport de aceeași împrejurare, referitoare la modul de redactare în conținut a dispozitivului sentinței, precum și faptul rectificării lui ulterioare, s-a solicitat și repunerea în termenul de recurs, conform art. 385 3 alin. (2) cu referire la art. 364 alin. (1) C. proc. pen.

În ceea ce privește fondul cauzei, au fost reiterate criticile privitoare la insuficiența probatoriului din cursul urmăririi penale, susținându-se că procurorul de caz nu a administrat toate probele necesare pentru corecta stabilire a situației de fapt, nesocotind sub acest aspect și îndrumările date prin decizia de casare în baza căreia a fost reluată cercetarea penală împotriva intimatului din cauză. Examinând cauza în raport de motivele invocate, cât și din oficiu, conform dispozițiilor art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul nu este fondat. Nulitatea hotărârii primei instanțe a fost invocată în raport de contradicția existentă între motivarea soluției și dispozitivul sentinței, indicându-se în acest sens faptul menționării în minută și dispozitiv a altor acte procesuale decât cele atacate cu plângere la instanță.

S-a arătat că redactarea greșită a dispozitivului sentinței nu putea fi îndreptată în procedura prevăzută de art. 195 C. proc. pen. și că oricum respectiva greșeală nu fusese înlăturată de instanță, încheierea de rectificare pronunțată în cauză menționând în continuare un alt act al procurorului decât cel împotriva căruia se formulase plângerea de față. Înalta Curte constată însă că neregularitatea invocată nu afectează validitatea hotărârii pronunțate în cauză, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 9 C. proc. pen. Se reține în acest sens că dispozitivul hotărârii primei instanțe constată expres soluția de respingere a plângerii petentului, neexistând contradicție între considerente și dispozitivul sentinței.

Considerentele sentinței au fost redactate de o manieră clară și cuprinzătoare, inclusiv sub aspectul etapelor pe care le-a parcurs plângerea penală și soluțiile intermediare pronunțate în cauză, argumentația expusă în sprijinul soluției de respingere pe fond a plângerii, demonstrând neechivoc că nu a existat nicio eroare din partea instanței cu privire la obiectul învestirii sale. Hotărârea primei instanțe răspunde punctual criticilor formulate de petent și în corelație cu actele de urmărire penală și a celorlalte elementele care au condus la adoptarea soluției de către procuror, situație în care menționarea în dispozitiv a altor acte procedurale decât cele efectiv examinate, în detalierea soluției de respingere a plângerii pronunțate, constituie o evidentă eroare materială în sensul art. 195 C. proc.

pen., eroare ce poate fi îndreptată din oficiu sau la cererea persoanei interesate. Deși faptul constatat nu afectează valabilitatea hotărârii pronunțate, produce totuși consecințe sub aspectul termenului de declarare a căii de atac. În speță, cererea de recurs a fost formulată după expirarea termenului legal de 10 zile prevăzut de art. 385 3 C. proc. pen. (ultima zi de declarare a recursului fiind 24 octombrie 2010), întârzierea în declararea căii de atac fiind justificată de petent în raport de mențiunile greșit înscrise în minută și dispozitivul sentinței cu privire la actele procurorului atacate cu plângere. Conform art. 364 C. proc. pen., recursul introdus după expirarea termenului prevăzut de legal este considerat ca fiind făcut în termen, dacă se constată că întârzierea a fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare, iar cererea de recurs a fost făcută în cel mult 10 zile de la începerea executării pedepsei sau a despăgubirilor civile.

Eroarea comisă cu ocazia redactării dispozitivului sentinței, cât și a încheierii de rectificare din 16 aprilie 2010 care, deși a urmărit îndreptarea erorii inițiale, a menționat în continuare greșit datele referitoare la numărul și felul actelor contestate de petent, a fost asimilată de instanța de recurs cu o cauză temeinică de împiedicare în sensul art. 364 C. proc. pen., existând posibilitatea pentru petent de a nu înțelege exact soluția pronunțată în plângere, având în vedere că la momentul trecerii în condică a soluției, inclusiv a încheierii rectificate nu erau redactate considerentele sentinței spre edificare.

În ceea ce privește fondul cauzei, Înalta Curte reține că principala critică invocată în recurs se referă la caracterul incomplet al activităților de urmărire penală, susținându-se că procurorul de caz nu ar fi administrat toate probele necesare în vederea stabilirii stării de fapt, considerând în mod greșit că intimatul nu este responsabil de nerecuperarea creanței prevăzute în titlul executor. Sub acest aspect, a fost menționat refuzul organelor de urmărire penală de a se conforma dispozițiilor stabilite prin decizia de casare în baza căreia au fost reluate cercetările în cauză, precum și omisiunea de reconstituire a Dosarului execuțional nr. 125/2001 în vederea verificării modului de îndeplinire a obligațiilor de serviciu de către intimat.

Criticile formulate nu sunt întemeiate. Așa cum corect a reținut și prima instanță, soluția de scoatere de sub urmărire penală dispusă față de intimat prin Rezoluția nr. 191/P/2007 din 16 noiembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara s-a întemeiat pe constatarea că Dosarul execuțional nr. 125/2001 în legătură cu care se formulase plângerea penală nu s-a aflat în instrumentarea executorului judecătoresc, pentru a i se putea reproșa neîndeplinirea actelor de executare necesare recuperării creanței deținute de petent. A rezultat că dosarul în cauză a fost inițial repartizat spre soluționare intimatului C.G. care, la data încuviințării executării silite, îndeplinea funcția de executor judecătoresc în cadrul Judecătoriei Chișineu-Criș.

După modificarea statutului executorilor judecătorești și constituirea acestora în birouri profesionale, dosarul execuțional a fost predat de intimat grefierului B.M. din cadrul Judecătoriei Chișineu-Criș. Predarea-primirea dosarului execuțional s-a făcut pe bază de proces-verbal, operațiunea efectuată având în vedere copia dosarului și nu originalul care se afla la Tribunalul Arad. Procesul-verbal dintre intimat și grefierul instanței a fost încheiat la data de 14 mai 2001. Nu există dovezi sau alte elemente de fapt care să ateste că, ulterior încheierii procesului-verbal din 14 mai 2001, dosarul execuțional ar fi fost din nou predat spre instrumentare intimatului, dimpotrivă, celelalte împrejurări de fapt demonstrând că dosarul s-a aflat în custodia instanțelor, atașat la alte dosare având ca obiect soluționarea unor cereri conexe.

Dosarul execuțional nu a mai fost găsit în arhiva instanțelor, pierderea putând fi explicată de o eventuală eroare de manipulare și neefectuarea mențiunilor necesare în registrele de evidență ale instanței. În aceste condiții, reținând că dosarul execuțional nu a fost repartizat spre instrumentare intimatului și că acesta nu putea fi făcut responsabil de neefectuarea actelor de executare necesare recuperării creanței prevăzute în titlul executor, nu era necesară completarea activităților de urmărire penală în sensul menționat de recurentul petent.

Din același motiv, nu poate fi primită nici critica formulată în legătură cu nerespectarea îndrumărilor stabilite prin decizia instanței de casare, în condițiile în care soluția instanței de recurs nu a avut în vedere situația dispariției dosarului de executare, aspect ce a rezultat ulterior reluării cercetărilor în cauză, iar activitățile de urmărire penală menționate în considerentele deciziei erau menite să lămurească examinarea pe fond a plângerii penale. Se constată astfel că în raport de ansamblul faptic rezultat din verificările efectuate de procurorul de caz nu era necesară administrarea altor probatorii, reconstituirea dosarului execuțional neinteresând soluția pronunțată în cauză câtă vreme s-a stabilit că intimatul nu fusese învestit cu instrumentarea dosarului.

Toate aceste elemente au fost corect reținute și evaluate de prima instanță care prin hotărârea pronunțată în cauză a confirmat soluția de neurmărire penală adoptată la nivelul Ministerului Public față de intimat. În consecință, în temeiul art. 385 15 pct. I lit. b) C. proc . pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză și va dispune obligarea recurentului petent M.I. la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul M.I. împotriva Sentinței penale nr. 97 PI din 12 aprilie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția penală. Obligă recurentul petiționar la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 25 octombrie 2010. Procesat de GGC - CT