ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3747/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3747/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului penal de față constată:

Prin

Sentința penală nr. 97 PI din 12 aprilie 2010 pronunțată de Curtea de Apel

Timișoara, secția penală, în Dosarul nr. 112/59/2010, a fost respinsă, ca

nefondată, plângerea formulată de petentul M.I. împotriva Rezoluției nr.

581/P/2009 din 4 noiembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

Timișoara, menținută prin rezoluția procurorului general al Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel Timișoara emisă în lucrarea nr. 1199/II/2/2009, prin care

se dispusese neînceperea urmăririi penale față de intimatul C.G.

S-a reținut de către instanță că cercetările

în cauză au avut la bază sesizarea petentului referitoare la exercitarea

abuzivă a atribuțiilor de serviciu de către intimatul C.G., prin aceea că, în

calitate de executor judecătoresc învestit cu soluționarea Dosarului

execuțional nr. 125/2001, nu ar fi depus diligențele necesare în vederea

recuperării creanței sale recunoscută prin titlul executor reprezentat de

Sentința civilă nr. 378 din 29 iunie 2000 a Judecătoriei Chișineu-Criș.

Inițial, plângerea penală a fost soluționată

prin Rezoluția nr. 125/P/2004 din 2 noiembrie 2004 a Parchetului de pe lângă

Judecătoria Chișineu-Criș, dispunându-se neînceperea urmăririi penale față de

intimatul C.G.

Soluția de neurmărire penală a fost adoptată

pe temeiul dispozițiilor art. 10 lit. f) C. proc. pen., constatându-se că în

caz nu fusese avizată cercetarea penală a intimatului de către Ministerul

Justiției, conform art. 36 din Legea nr. 188/2000 și că, în prezența acestui

impediment legal, nu era posibilă deschiderea unei anchete penale pe numele

intimatului, pentru fapte comise în exercițiul funcției.

Soluția procurorului de caz a fost menținută

la nivelul Ministerului Public și confirmată în primă instanță prin Sentința

penală nr. 149 din 28 septembrie 2007 a Judecătoriei Chișineu-Criș.

Concomitent, petentul a formulat o nouă

plângere penală împotriva intimatului, având același obiect, plângere

soluționată prin Rezoluția nr. 191/P/2007 din 20 iunie 2007 a Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel Timișoara.

Prin rezoluția sus-menționată, s-a dispus

neurmărirea penală a intimatului pentru infracțiunea de abuz în serviciu

prevăzută de art. 246 C. pen., cu motivarea că în cauză se împlinise termenul

de prescripție a răspunderii penale, cauză de împiedicare a exercitării

acțiunii penale, conform art. 10 lit. f) C. proc. pen.

După respingerea plângerii la procurorul

ierarhic superior, conform art. 278 C. proc. pen., petentul s-a adresat

instanței Curții de Apel Timișoara, solicitând desființarea rezoluțiilor

adoptate la nivelul Ministerului Public.

Prin Sentința penală nr. 128/PI din 2 iunie

2008 a Curții de Apel Timișoara a fost respinsă plângerea petentului,

reținându-se că incidența dispozițiilor art. 10 lit. f) C. proc. pen. era

justificată în cauză de imposibilitatea legală ca aceeași persoană să fie

cercetată pentru o faptă comisă în aceleași circumstanțe și cu privire la care

se mai pronunțaseră deja organele judiciare.

Prin Decizia nr. 3433 din 28 octombrie 2008 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost admis recursul petentului împotriva

sentinței sus-menționate, casată hotărârea instanței și desființată rezoluția

atacată cu plângere, cu consecința trimiterii cauzei la procuror în vederea

începerii urmăririi penale față de făptuitorul C.G., sub aspectul infracțiunii

prevăzute art. 246 C. pen.

Decizia instanței de casare s-a întemeiat în

esență pe constatarea că în cauză nu exista autoritate de lucru judecat, având

în vedere că prin sentința anterioară a Curții de Apel Timișoara, pronunțată în

Dosarul nr. 1015/210/2007, nu se procedase la o examinare pe fond a acuzațiilor

aduse intimatului, ci doar se menținuse soluția de neurmărire penală adoptată

pe motivul neavizării cercetării penale a intimatului de către Ministerul

Justiției.

După primirea dosarului în vederea reluării

cercetărilor, cauza a fost înregistrată sub același număr de dosar pe rolul

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.

Prin rezoluția din 30 martie 2009 a

procurorului de caz s-a dispus începerea urmăririi penale împotriva intimatului

C.G. sub acuzația de săvârșire a infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen.

În cadrul actelor de urmărire efectuate în

cauză a fost audiat învinuitul și persoana vătămată M.I. și au fost atașate

dosarele execuționale la care se făcea referire în plângere.

Prin Rezoluția nr. 191/P/2007 din 16

noiembrie 2009 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, s-a

dispus scoaterea de sub urmărire penală a intimatului executor judecătoresc, pe

temeiul dispozițiilor art. 10 lit. d) C. proc. pen., reținându-se că materialul

probator administrat nu confirma pretinsa exercitare abuzivă a atribuțiilor de

serviciu de către intimat.

Soluția procurorului de caz a avut în vedere

următoarea situație de fapt:

Prin Sentința civilă nr. 378/2000 a

Judecătoriei Chișineu-Criș, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 207/2001 a

Curții de Apel Timișoara, a fost admisă acțiunea în pretenții formulată de

petentul M.I. și obligat pârâtul S.I. la plata sumei de 3500 mărci germane și

2.999.500 ROL, cheltuieli de judecată ocazionate de proces.

Pe baza acestui titlu executor, petentul a

solicitat executarea silită a debitorului S.I. la instanța de executare a

Judecătoriei Chișineu-Criș.

Cererea de executare silită a fost

încuviințată de instanță, formându-se astfel Dosarul execuțional nr. 125/2001

al Judecătoriei Chișineu-Criș.

Dosarul în cauză a fost repartizat spre

soluționare intimatului C.G. care la acea dată îndeplinea funcția de executor

judecătoresc în cadrul instanței.

După modificarea statutului executorilor

judecătorești și constituirea acestora în birouri profesionale, Dosarul

execuțional nr. 125/2001 privind pe petent și debitorul său a fost predat de

intimat grefierului B.M. din cadrul Judecătoriei Chișineu-Criș.

Predarea-primirea dosarului execuțional s-a

făcut pe bază de proces-verbal, operațiunea efectuată având în vedere copia

dosarului și nu originalul care se afla la Tribunalul Arad.

Procesul-verbal dintre intimat și grefierul

instanței a fost încheiat la data de 14 mai 2001.

Conform susținerilor grefierului, Dosarul

execuțional nr. 125/2001 ar fi din nou predat intimatului spre instrumentare,

potrivit procesului-verbal din 28 mai 2008.

Verificările efectuate au stabilit însă că

dosarul menționat se afla la acea dată în arhiva Tribunalului Arad, în vederea

soluționării cererii de executare silită imobiliară și înscrierea ipotecii

convenționale asupra imobilului din C.F., nr. top. X aparținând debitorului

S.I.

Dosarul execuțional fusese înaintat

Tribunalului Arad pentru soluționarea în apel a cererii de executare silită

imobiliară și înscrierea ipotecii execuționale, cerere încuviințată în primă

instanță prin încheierea din 8 martie 2001 a Judecătoriei Chișineu-Criș.

Încheierea pronunțată a fost atacată cu apel

de către debitorul S.I., formându-se Dosarul civil nr. 1987/A/2001 al

Tribunalului Arad.

Prin Decizia nr. 848 din 13 iunie 2001 a Tribunalului

Arad a fost respins apelul debitorului împotriva încheierii de executare silită

imobiliară și înscrierea ipotecii execuționale, dosarul instanței de control

judiciar, la care era atașat și Dosarul execuțional nr. 125/2001, fiind

restituit Judecătoriei Chișineu-Criș la data de 31 octombrie 2001.

Ca urmare, procurorul de caz a constatat că

nu exista nicio dovadă certă care să ateste predarea dosarului execuțional

către intimat subsecvent datei la care acesta fusese restituit Judecătoriei

Chișineu-Criș conform procesului-verbal din 14 mai 2001, reținându-se că

respectivul dosar nu putea fi din nou predat intimatului la data de 28 mai

2008, așa cum se susținuse de către grefierul B.M., având în vedere că primirea

dosarului de la Tribunalul Arad avusese loc abia la data de 31 octombrie 2001.

Dosarul execuțional nr. 125/2001 nu a fost

găsit în arhiva Judecătoriei Chișineu-Criș și nici nu au putut fi stabilite

împrejurările de fapt în care a avut loc dispariția dosarului.

Din evidențele ținute de instanța

Judecătoriei Chișineu-Criș și Tribunalul Arad rezulta că Dosarul execuțional

nr. 125/2001 fusese trimis de judecătorie la Tribunalul Arad pentru a fi avut

în vedere la soluționarea Dosarului nr. 2911210/2007.

Obiectul respectivei cauze îl constituia apelul

declarat de S.I. împotriva Sentinței civile nr. 473 din 17 mai 2007 a

Judecătoriei Chișineu-Criș.

Cu ocazia verificărilor efectuate la sediul

instanței, s-a constatat că Dosarul execuțional nr. 125/2001 nu exista în

materialitatea sa.

S-a mai constatat că despre acest dosar se

făcea mențiune la înregistrările privind Dosarul nr. 110/2002.

Dosarul nr. 110/2002 avea tot natură

execuțională și privea titlul executor reprezentat de Sentința civilă nr. 741

din 8 noiembrie 2001 a Judecătoriei Chișineu-Criș, prin care petentul obținuse

obligarea la plată a debitorului S.I. pentru suma de 4000 mărci germane,

dobânzi convenționale aferente debitului principal, constatat prin Sentința

civilă nr. 378/2000 și în baza căreia se formase Dosarul execuțional nr. 125/2001.

În raport de situația de fapt expusă,

procurorul de caz a concluzionat că intimatul nu era responsabil de

neefectuarea actelor de executare în Dosarul execuțional nr. 125/2001 câtă

vreme nu rezulta ca intimatul să fi fost desemnat să continue executarea silită,

ulterior predării dosarului către grefa Judecătoriei Chișineu-Criș, după

reorganizarea activității executorilor judecătorești, conform Legii nr.

188/2000.

Soluția procurorului de caz a fost menținută

prin Ordonanța nr. 1345/11/2/2009 din 4 ianuarie 2010 a procurorului general al

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.

Nemulțumit de soluțiile adoptate la nivelul

Ministerului Public, petentul s-a adresat cu plângere la instanță, solicitând

desființarea rezoluției de scoatere de sub neurmărire penală și reluarea

cercetărilor în cauză, invocându-se în principal caracterul incomplet al

activităților desfășurate de organele de urmărire penală în vederea stabilirii

faptelor și a conduitei intimatului pe parcursul instrumentării Dosarului

execuțional nr. 125/2001.

Pe baza actelor și a materialului din dosarul

cauzei, prima instanță a constatat că soluția de neurmărire penală dispusă față

de intimat este legală și temeinică, procurorul de caz stabilind în mod corect

starea de fapt, cu luarea în considerare a tuturor elementelor relevante sub

aspectul acuzelor aduse intimatului, apreciindu-se corespunzător că intimatul

nu era culpabil de dispariția Dosarului execuțional nr. 125/2001 ori de

neefectuarea actelor de executare în vederea recuperării creanței prevăzute în

titlul executor.

S-a arătat de către instanță că Dosarul

execuțional nr. 125/2001 nu a fost găsit în cursul urmăririi penale, iar

intimatul nu putea fi făcut răspunzător de dispariția dosarului, rezultând că

după repartizarea inițială efectuată în baza cererii de executare silită,

dosarul fusese restituit de intimat la grefa Judecătoriei Chișineu-Criș.

Ca urmare, s-a arătat că în lipsa dosarului

de executare silită nu se putea verifica modul de îndeplinire a atribuțiilor de

serviciu de către intimat.

De asemenea, s-a arătat că, chiar și în

ipoteza în care ar fi fost posibilă o astfel de verificare, examinarea pe fond

a cauzei prin prisma motivelor plângerii penale tot nu putea avea loc, existând

impedimentul legal prevăzut de art. 10 lit. f) C. proc. pen., incident ca

urmare a împlinirii termenului de prescripție a răspunderii penale.

Totodată, au fost înlăturate și criticile

petentului vizând caracterul incomplet al activităților de urmărire penală,

prin faptul neadministrării integrale a probelor menționate în cuprinsul

deciziei de casare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu referire la

neaudierea petentului, a debitorului S.I. și a grefierului B.M., precum și

omisiunea efectuării unei confruntări între petent, apreciindu-se că respectivele

probatorii nu erau relevante cauzei în contextul inexistenței dosarului

execuțional și a celorlalte elemente care atestau că dosarul nu se aflase în

instrumentarea intimatului după restituirea lui la grefa instanței de

executare.

În ceea ce privește reconstituirea dosarului

execuțional dispărut, s-a reținut că prin decizia de casare nu se stabilise o

asemenea obligație în sarcina procurorului de caz.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs

petentul M.I.

Cererea de recurs a fost expediată pe adresa

Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 26 aprilie 2010.

În cuprinsul cererii formulate se arăta că

hotărârea primei instanțe nu fusese comunicată petentului, deși nici acesta și

nici avocatul său ales nu participaseră la dezbateri.

După termenul de dezbateri, pe baza

informațiilor publicate în sistemul E., petentul a luat cunoștință de soluția

pronunțată în cauză, rezultând din dispozitivul hotărârii că instanța se

pronunțase în afara obiectului plângerii formulate, confirmând o altă rezoluție

decât cea atacată în cauză.

Ulterior, a fost emisă o comunicare, primită

de petent la data de 21 aprilie 2010, cuprinzând încheierea din camera de

consiliu din 16 aprilie 2010 care menționa rectificarea minutei și

dispozitivului Sentinței penale nr. 97 PI din 12 aprilie 2010 a Curții de Apel

Timișoara în ceea ce privește actele procurorilor menținute prin respingerea

plângerii.

Se arăta că și această încheiere de

rectificare a dispozitivului sentinței nu îndreptase eroarea cu privire la

obiectul plângerii formulate, în dispozitivul încheierii de îndreptare a erorii

materiale pronunțate de instanță, menționându-se în continuare un număr greșit

de rezoluție a procurorului decât cea care fusese atacată cu plângere, conform

art. 278

1

C. proc. pen.

S-a susținut că neregularitatea existentă nu

putea fi îndreptată pe calea prevăzută de art. 195 C. proc. pen., constituind o

greșeală de judecată și nu o simplă eroare materială.

În raport de această situație, a fost

invocată incidența cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 9 C.

proc. pen., susținându-se că motivarea soluției contrazice dispozitivul

hotărârii.

Totodată, în raport de aceeași împrejurare,

referitoare la modul de redactare în conținut a dispozitivului sentinței,

precum și faptul rectificării lui ulterioare, s-a solicitat și repunerea în

termenul de recurs, conform art. 385

3

alin. (2) cu referire la art.

364 alin. (1) C. proc. pen.

În ceea ce privește fondul cauzei, au fost

reiterate criticile privitoare la insuficiența probatoriului din cursul

urmăririi penale, susținându-se că procurorul de caz nu a administrat toate

probele necesare pentru corecta stabilire a situației de fapt, nesocotind sub

acest aspect și îndrumările date prin decizia de casare în baza căreia a fost

reluată cercetarea penală împotriva intimatului din cauză.

Examinând cauza în raport de motivele

invocate, cât și din oficiu, conform dispozițiilor art. 385

6

alin.

(3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul nu

este fondat.

Nulitatea hotărârii primei instanțe a fost

invocată în raport de contradicția existentă între motivarea soluției și

dispozitivul sentinței, indicându-se în acest sens faptul menționării în minută

și dispozitiv a altor acte procesuale decât cele atacate cu plângere la

instanță.

S-a arătat că redactarea greșită a

dispozitivului sentinței nu putea fi îndreptată în procedura prevăzută de art.

195 C. proc. pen. și că oricum respectiva greșeală nu fusese înlăturată de

instanță, încheierea de rectificare pronunțată în cauză menționând în continuare

un alt act al procurorului decât cel împotriva căruia se formulase plângerea de

față.

Înalta Curte constată însă că neregularitatea

invocată nu afectează validitatea hotărârii pronunțate în cauză, nefiind

incident cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 9 C. proc. pen.

Se reține în acest sens că dispozitivul

hotărârii primei instanțe constată expres soluția de respingere a plângerii

petentului, neexistând contradicție între considerente și dispozitivul

sentinței.

Considerentele sentinței au fost redactate de

o manieră clară și cuprinzătoare, inclusiv sub aspectul etapelor pe care le-a

parcurs plângerea penală și soluțiile intermediare pronunțate în cauză,

argumentația expusă în sprijinul soluției de respingere pe fond a plângerii,

demonstrând neechivoc că nu a existat nicio eroare din partea instanței cu

privire la obiectul învestirii sale.

Hotărârea primei instanțe răspunde punctual

criticilor formulate de petent și în corelație cu actele de urmărire penală și

a celorlalte elementele care au condus la adoptarea soluției de către procuror,

situație în care menționarea în dispozitiv a altor acte procedurale decât cele

efectiv examinate, în detalierea soluției de respingere a plângerii pronunțate,

constituie o evidentă eroare materială în sensul art. 195 C. proc. pen., eroare

ce poate fi îndreptată din oficiu sau la cererea persoanei interesate.

Deși faptul constatat nu afectează

valabilitatea hotărârii pronunțate, produce totuși consecințe sub aspectul

termenului de declarare a căii de atac.

În speță, cererea de recurs a fost formulată

după expirarea termenului legal de 10 zile prevăzut de art. 385

3

C.

proc. pen. (ultima zi de declarare a recursului fiind 24 octombrie 2010),

întârzierea în declararea căii de atac fiind justificată de petent în raport de

mențiunile greșit înscrise în minută și dispozitivul sentinței cu privire la

actele procurorului atacate cu plângere.

Conform art. 364 C. proc. pen., recursul

introdus după expirarea termenului prevăzut de legal este considerat ca fiind

făcut în termen, dacă se constată că întârzierea a fost determinată de o cauză

temeinică de împiedicare, iar cererea de recurs a fost făcută în cel mult 10

zile de la începerea executării pedepsei sau a despăgubirilor civile.

Eroarea comisă cu ocazia redactării

dispozitivului sentinței, cât și a încheierii de rectificare din 16 aprilie

2010 care, deși a urmărit îndreptarea erorii inițiale, a menționat în

continuare greșit datele referitoare la numărul și felul actelor contestate de

petent, a fost asimilată de instanța de recurs cu o cauză temeinică de

împiedicare în sensul art. 364 C. proc. pen., existând posibilitatea pentru

petent de a nu înțelege exact soluția pronunțată în plângere, având în vedere

că la momentul trecerii în condică a soluției, inclusiv a încheierii rectificate

nu erau redactate considerentele sentinței spre edificare.

În ceea ce privește fondul cauzei, Înalta

Curte reține că principala critică invocată în recurs se referă la caracterul

incomplet al activităților de urmărire penală, susținându-se că procurorul de

caz nu ar fi administrat toate probele necesare în vederea stabilirii stării de

fapt, considerând în mod greșit că intimatul nu este responsabil de

nerecuperarea creanței prevăzute în titlul executor.

Sub acest aspect, a fost menționat refuzul

organelor de urmărire penală de a se conforma dispozițiilor stabilite prin

decizia de casare în baza căreia au fost reluate cercetările în cauză, precum

și omisiunea de reconstituire a Dosarului execuțional nr. 125/2001 în vederea

verificării modului de îndeplinire a obligațiilor de serviciu de către intimat.

Criticile formulate nu sunt întemeiate.

Așa cum corect a reținut și prima instanță,

soluția de scoatere de sub urmărire penală dispusă față de intimat prin

Rezoluția nr. 191/P/2007 din 16 noiembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea

de Apel Timișoara s-a întemeiat pe constatarea că Dosarul execuțional nr.

125/2001 în legătură cu care se formulase plângerea penală nu s-a aflat în

instrumentarea executorului judecătoresc, pentru a i se putea reproșa

neîndeplinirea actelor de executare necesare recuperării creanței deținute de

petent.

A rezultat că dosarul în cauză a fost inițial

repartizat spre soluționare intimatului C.G. care, la data încuviințării

executării silite, îndeplinea funcția de executor judecătoresc în cadrul

Judecătoriei Chișineu-Criș.

După modificarea statutului executorilor

judecătorești și constituirea acestora în birouri profesionale, dosarul

execuțional a fost predat de intimat grefierului B.M. din cadrul Judecătoriei

Chișineu-Criș.

Predarea-primirea dosarului execuțional s-a

făcut pe bază de proces-verbal, operațiunea efectuată având în vedere copia

dosarului și nu originalul care se afla la Tribunalul Arad.

Procesul-verbal dintre intimat și grefierul

instanței a fost încheiat la data de 14 mai 2001.

Nu există dovezi sau alte elemente de fapt

care să ateste că, ulterior încheierii procesului-verbal din 14 mai 2001,

dosarul execuțional ar fi fost din nou predat spre instrumentare intimatului,

dimpotrivă, celelalte împrejurări de fapt demonstrând că dosarul s-a aflat în

custodia instanțelor, atașat la alte dosare având ca obiect soluționarea unor

cereri conexe.

Dosarul execuțional nu a mai fost găsit în

arhiva instanțelor, pierderea putând fi explicată de o eventuală eroare de

manipulare și neefectuarea mențiunilor necesare în registrele de evidență ale

instanței.

În aceste condiții, reținând că dosarul

execuțional nu a fost repartizat spre instrumentare intimatului și că acesta nu

putea fi făcut responsabil de neefectuarea actelor de executare necesare

recuperării creanței prevăzute în titlul executor, nu era necesară completarea

activităților de urmărire penală în sensul menționat de recurentul petent.

Din același motiv, nu poate fi primită nici

critica formulată în legătură cu nerespectarea îndrumărilor stabilite prin

decizia instanței de casare, în condițiile în care soluția instanței de recurs

nu a avut în vedere situația dispariției dosarului de executare, aspect ce a

rezultat ulterior reluării cercetărilor în cauză, iar activitățile de urmărire penală

menționate în considerentele deciziei erau menite să lămurească examinarea pe

fond a plângerii penale.

Se constată astfel că în raport de ansamblul

faptic rezultat din verificările efectuate de procurorul de caz nu era necesară

administrarea altor probatorii, reconstituirea dosarului execuțional

neinteresând soluția pronunțată în cauză câtă vreme s-a stabilit că intimatul

nu fusese învestit cu instrumentarea dosarului.

Toate aceste elemente au fost corect reținute

și evaluate de prima instanță care prin hotărârea pronunțată în cauză a

confirmat soluția de neurmărire penală adoptată la nivelul Ministerului Public

față de intimat.

În consecință, în temeiul art. 385

15

pct. I lit. b) C.

proc

.

pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca nefondat recursul

declarat în cauză și va dispune obligarea recurentului petent M.I. la plata

cheltuielilor judiciare către stat, conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

petiționarul M.I. împotriva Sentinței penale nr. 97 PI din 12 aprilie 2010 a

Curții de Apel Timișoara, secția penală.

Obligă recurentul petiționar la plata sumei

de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 25

octombrie 2010.

Procesat

de GGC - CT