CASE OF BAN v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

La originea cauzei se află o cerere (nr. 46639/99) îndreptată împotriva României prin care un cetățean al acestui stat, Domnul Tiberiu Ban (“reclamantul”), a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului (“Comisia”) la data de 8 septembrie 1998 în temeiul fostului articol 25 al Convenției de Protecție a Drepturilor Omului și Libertăților fundamentale (“Convenția”). În urma decesului reclamantului la data de 18 octombrie 2005, moștenitorii săi, Doamna Nastasia Ban și Domnul Septimiu-Cosmin Ban, și-au exprimat dorința de a continua cererea. Din motive de ordin practic, prezenta hotărâre va continua să-l numească pe Domnul Tiberiu Ban “reclamantul”, deși ar trebui ca astăzi să atribuie această calitate moștenitorilor săi (a se vedea, între alții,

Reclamantul a fost reprezentat de K. Mikolt, avocată în Cluj-Napoca. Începând din 15 iunie 2001 și până la decesul său, reclamantul a fost reprezentat de Domnul Septimiu-Cosmin Ban. Guvernul român (“Guvernul”) a fost reprezentat de împuternicitul său, Doamna B. Ramașcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.

Reclamantul a invocat în special faptul că refuzul exprimat la 31 martie 1998 de către Curtea de apel din Cluj-Napoca de a recunoaște tribunalelor competența de a soluționa o acțiune în revendicare era contrară articolului 6 al Convenției. Între altele, s-a plâns că aceeași hotărâre a avut drept efect să aducă atingere dreptului său la respectarea bunurilor sale, așa cum este recunoscut de articolul 1 al Protocolului nr. 1.

La data de 3 aprilie 2001, Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. Prevalându-se de articolul 29 § 3 al Convenției, ea a decis că vor fi examinate în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei.

Reclamantul s-a născut în 1937 și a locuit până la decesul său în Cluj-Napoca.

În 1938 bunicul reclamantului a construit o casă. Acest bun imobiliar este situat la nr.47 în strada Dorobanților, în Cluj-Napoca. În 1950 statul a intrat în posesia acestei case invocând decretul de naționalizare nr. 92/1950.

Acțiune în revendicare

În 1994, reclamantul a sesizat judecătoria Cluj-Napoca cu o acțiune în revendicare imobiliară. El susținea că în temeiul decretului nr. 92/1950 bunurile salariaților nu puteau fi naționalizate și că bunicul său era zidar în momentul naționalizării bunului.

În 1995, după respingerea acțiunii reclamantului de către judecătorie și o strămutare după sacație, cauza a fost reînscrisă pe rolul tribunalului.

Printr-o sentință din 8 mai 1996 judecătoria a respins acțiunea în revendicare formulată de reclamant ca inadmisibilă. După ce a analizat actul de naționalizare a bunului, a concluzionat că reclamantul trebuia să depună o cerere administrativă întemeiată pe legea nr. 112/95.

La 21 noiembrie 1996, la apelul reclamantului, tribunalul județean Cluj-Napoca a confirmat sentința. El a considerat că judecătoria apreciase corect dovezile și că în orice caz numai puterea executivă, și anume consiliul de miniștri, era competent să examineze legalitatea aplicării decretului nr. 92/1950.

Printr-o hotărâre din 11 noiembrie 1997, asupra recursului reclamantului, Curtea de apel din Cluj-Napoca a confirmat deciziile anterioare. Ea a considerat că reclamantul trebuia să urmeze calea administrativă oferită de legea nr. 112/95.

Contentație în anulare

La 12 ianuarie 1998 reclamantul a depus în fața Curții de apel din Cluj-Napoca o contestație în anulare împotriva hotărârii din 11 noiembrie 1997. El a criticat refuzul instanței de recurs de a analiza temeinicia acțiunii sale în revendicare. El a cerut Curții de apel să anuleze hotărârea respectivă și să amâne cauza pentru a face obiectul unei examinări în fond.

Printr-o hotărâre din 31 martie 1998, Curtea de apel a respins contestația în anulare ca fiind neîntemeiată, cu motivația următoare:

Dispozițiile legale și jurisprudența interne pertinente sunt descrise în hotărârea

Dispozițiile pertinente ale codului de procedură civilă, așa cum au fost redactate la vremea faptelor, prevăd următoarele:

Conform doctrinei românești, o contestație în anulare este “o cale de atac extraordinară, de retractare, comună și neavând un efect suspensiv, îndreptată împotriva hotărârilor definitive pronunțate cu încălcarea anumitor norme de procedură sau în urma nerespectării anumitor formalități de ordin procedural”. Conform aceleași doctrine, “al doilea paragraf al articolului 317 al codului de procedură civilă privește dispozițiile de ordin public referitoare la competență, așadar nerespectarea normelor care reglementează competența generală, competența atribuirii sau materială precum și competența teritorială exclusivă” (I. Deleanu,

Nerespectarea termenului de 6 luni

Guvernul susține că cererea este inadmisibilă datorită nerespectării termenului de șase luni. În opinia sa, ultima decizie definitivă, în sensul articolului 35 § 1 al Convenției, este hotărârea din 11 noiembrie 1997 a Curții de apel din Cluj-Napoca, în condițiile în care hotărârea din 31 martie 1998 pronunțată de aceeași Curte de apel este rezultatul exercitării unei căi de atac extraordinară, care nu trebuie să fie luată în calculul termenului de șase luni. El insistă asupra caracterului extraordinar al acestei căi de atac, specificitate atribuită de articolul 318 al codului de procedură civilă, așa cum a fost redactat la vremea faptelor.

În opinia Guvernului, doctrina românească în materie consacră această cale pentru a corecta anumite nereguli în judecarea cauzei în faza de recurs, ca și respingerea unui recurs ca fiind tardiv atunci când a fost formulat în termenul legal, neplata taxei de timbru sau examinarea legalității unei alte decizii decât cea pronunțată în recurs. El adaugă că o contestație în anulare nu oferă reclamantului posibilitatea de a decide asupra eventualelor erori de interpretare a dovezilor sau a dreptului intern.

În fine, Guvernul amintește că faptul pentru curte de a nu se pronunța asupra tuturor motivelor de recurs nu poate constitui, în temeiul doctrinei românești, un motiv de admitere a unei contestații în anulare. El invocă mai multe cauze în sprijinul excepției sale (

Reclamantul contestă teoria Guvernului. El susține că articolul 35 § 1 al Convenției nu face distincția între căile de atac ordinare și căile de atac extraordinare. El consideră că atunci când există posibilitatea de a examina fondul cauzei, cu prilejul unei contestații în anulare, termenul de șase luni trebuie să fie calculat începând de la hotărârea astfel pronunțată.

Curtea relevă că regula de șase luni prevăzută în articolul 35 al Convenției constituie un factor de securitate juridică (

Curtea amintește că articolul 6 § 1 este inaplicabil la procedurile extraordinare având drept scop redeschiderea unei cauze încheiată definitiv printr-o sentință care a căpătat forță de lucru judecător (

Curtea constată că mijlocul invocat de reclamant, și anume refuzul instanțelor de a soluționa temeinicia cererii sale în revendicare, se baza pe al doilea paragraf al articolului 317 al codului de procedură civilă care pedepsește nerespectarea dispozițiilor de ordine publică referitoare la competența de atribuire.

Ori, în cazul în speță, Curtea de apel, rejudecând cauza, a concluzionat că aprecierea legalității naționalizării bunului depășea competențele tribunalelor (paragraful 13 de mai sus).

Având în vedere acest lucru, Curtea consideră că motivul invocat de reclamant, în măsura în care conținea un mijloc admisibil, ar fi putut conduce la casarea hotărârii atacate și nu constituia o cale de atac dilatorie.

În orice caz, Curtea observă că Curtea de apel din Cluj-Napoca, sesizată prin contestarea în anulare a reclamantului, nu s-a limitat la o examinare strictă a motivelor invocate de el în sprijinul cererii sale de contestație în anulare, ci a procedat la o reexaminare a cauzei în ansamblul ei.

În aceste condiții, Curtea estimează că ultima decizie internă definitivă, în sensul articolului 35 § 1 al Convenției, este cea a Curții de apel din 31 martie 1998 și că cererea este înaintată în termenul prevăzut de acest articol.

Incompatibilitatea

Guvernul susține, în observațiile sale asupra admisibilității, că această plângere este incompatibilă

Reclamantul contestă afirmația Guvernului. El afirmă că jurisprudența invocată de Guvern nu este aplicabilă în cazul în speță, deoarece nu era vorba despre un eventual drept de creanță ci de dreptul său de proprietate. El susține că tribunalele interne au refuzat să se pronunțe asupra acțiunii sale în revendicare ce viza obținerea unui drept cu caracter civil.

Curtea trebuie deci să stabilească dacă, la vremea în care hotărârea curții de apel a fost pronunțată, la 31 martie 1998, reclamantul avea un “bun” sau cel puțin o speranță legitimă de a i se recunoaște un drept de proprietate asupra imobilului în cauză.

Conform jurisprudenței curții, un reclamant nu se poate plânge de o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 decât în măsura în care procedura pe care o incriminează se raporta la “bunurile” al căror titular ar fi, în sensul acestei dispoziții. Noțiunea de “bunuri” poate acoperi atât “bunurile actuale” cât și valorile patrimoniale, inclusiv creanțele, în temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o “speranță legitimă” de a obține beneficierea efectivă de un drept de proprietate (

Așa cum reiese din jurisprudența Curții, o creanță nu poate fi considerată drept o “valoare patrimonială” decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmată de o jurisprudență bine stabilită a tribunalelor (

Ori, în cazul în speță, creanța de care reclamantul putea eventual să se prevaleze nu era decât o creanță condiționată, în măsura în care problema reunirii condițiilor legale pentru a i se restitui imobilul trebuia să fie analizată în cadrul procedurii judiciare pe care o demarase.

Prin urmare, Curtea consideră că în momentul sesizării instanțelor interne, această creanță nu putea fi considerată suficient de stabilită pentru a se transpune într-o “valoare patrimonială” apelând la protecția articolului 1 al Protocolului nr. 1 (

În privința raționamentului curții de apel pentru a respinge acțiunea reclamantului, Curtea constată că la vremea faptelor exista o jurisprudență constantă a curților de apel care, hotărând ca ultim grad de jurisdicție, respingea acțiunile în revendicare ale foștilor proprietari pe motiv că legea specială nr. 112/1995 era aplicabilă (a se vedea, în această privință, reglementarea pertinentă privind situația unor imobile naționalizate și jurisprudența în materie descrise în hotărârile

Reiese că această plângere este incompatibilă

Guvernul consideră că tribunalele interne au hotărât asupra acțiunii în revendicare a reclamantului considerând că naționalizarea fusese făcută în temeiul unui text legal, adică decretul nr. 92/1950. Indicând reclamantului calea legii nr. 112/1995, tribunalele n-ar fi făcut decât să respecte dreptul intern în vigoare în acel moment. Ținând cont de aceste împrejurări, Guvernul consideră că nu s-a adus nici-o atingere drepturilor garantate de articolul 6 § 1 al Convenției.

Reclamantul contestă afirmația Guvernului. El afirmă că tribunalele interne au refuzat să se pronunțe asupra temeiniciei acțiunii sale în revendicare, și anume asupra ilegalității naționalizării bunului. În opinia lui acest refuz rechivalează cu o lipsă de acces la tribunal, contrarie articolului 6 § 1 al Convenției.

Curtea amintește că în câteva cauze similare ea a concluzionat că s-a încălcat articolul 6 § 1 al Convenției pe motiv că refuzul curților de apel de a recunoaște tribunalelor competența de a examina litigiile care privesc, ca în prezenta cauză, o revendicare imobiliară care încalcă articolul 6 § 1 al Convenției (a se vedea,

În cazul în speță Curtea constată că curtea de apel, după ce a rejudecat cauza și după ce a confirmat soluțiile precedente, a exclus indirect, prin motivația sa, competența tribunalelor de a hotărî asupra unei acțiuni în revendicare.

Curtea nu vede nici-un motiv pentru care să respingă jurisprudența citată anterior și consideră că în cazul în speță faptul pentru curtea de apel de a respinge competența tribunalelor de a examina acțiunea în revendicare a reclamantului, după ce a analizat ansamblul cauzei, este contrară dreptului la un tribunal și că în acest caz, din punctul de vedere al articolului 6 § 1 al Convenției, are aceleași consecințe juridice ca hotărârea Curții Supreme de Justiție în cauza

Prin urmare, s-a încălcat articolul 6 § 1.

În temeiul articolului 41 al Convenției,

Reclamantul cere 185.000 euro (EUR) reprezentând valoarea bunului. El cere 23.600 euro cu titlu de prejudiciu moral pe care l-ar fi suferit din cauza stării sale de sănătate precară.

Guvernul consideră că suma cerută cu titlu de prejudiciu material nu reprezintă valoarea reală a imobilului. În opinia sa, această valoare reprezintă mai puțin de 35% din valoarea indicată în raportul de expertiză prezentat la dosar de către reclamant.

Curtea constată că în cazul în speță, singura bază de reținut pentru acordarea unei reparații echitabile constă în faptul că reclamantul nu a beneficiat de un drept de acces la un tribunal pentru a revendica un bun imobiliar cu încălcarea articolului 6 § 1 al Convenției.

Curtea amintește că conform jurisprudenței constante, ea poate despăgubi prejudiciul moral al unui reclamant decedat în cursul procedurii în fața Curții, plătindu-l moștenitorilor (cf. hotărârilor

Curtea consideră că evenimentele în cauză au implicat ingerințe în dreptul reclamantului de acces la un tribunal. Hotărând echitabil, așa cum o cere articolul 41 al Convenției, Curtea consideră că suma de 5.000 euro ar reprezenta o reparație echitabilă a prejudiciului moral suferit. Această sumă se va plăti Doamnei Nastasia Ban și Domnului Septimiu-Cosmin Ban împreună, în calitate de moștenitori testamentari și de transformat în moneda nașională a statului pârât la cursul aplicabil la data plății.

Reclamantul cere rambursarea unei sume de 1.184 euro pe care o împarte după cum urmează: 631 euro cu titlu de onorarii pentru munca depusă de avocatul său în procedura internă și în fața Curții, 157 euro cu titlu de cheltuieli de expertiză, precum și 394 euro pentru diferite cheltuieli (cheltuieli poștale și copii xerox). El a depus la dosar o parte din actele doveditoare ale respectivelor cheltuieli.

Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor, cu condiția să fie justificate, mecesare și rezonabile.

Conform jurisprudenței curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și taxelor sale decât în măsura în care li s-a stabilit caracterul real, necesitatea și caracterul rezonabil. În cazul în speță și ținând cont de elementele aflate în posesia sa și de criteriile mai sus menționate, Curtea consideră rezonabilă suma de 215 euro pentru toate cheltuielile la un loc și o acordă împreună Doamnei Nastasia Ban și Domnului Septimiu-Cosmin Ban împreună.

Curtea consideră adecvat să bazeze rata dobânzilor moratorii pe baza ratei dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii centrale europene majorată cu un procent de trei puncte.

Declară cererea admisibilă în privința plângerii inspirată din articolul 6 § 1 al Convenției și inadmisibilă pentru restul;

Decide că s-a încălcat articolul 6 § 1 al Convenției;

Decide

Respinge cererea de reparație echitabilă pentru restul.