CASE OF SIMION v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

La originea cauzei se află o cerere (nr. 13028/03) îndreptată împotriva României prin care un cetățean ai acestui stat, Doamna Ileana Madeleine Simion (“reclamanta”), a sesizat Curtea la data de 31 martie 2003, în temeiul articolului 34 al Convenției de Apărare a Drepturilor Omului și Libertăților fundamentale (“Convenția”).

Reclamanta este reprezentată de A.D. Burea, avocat în București. Guvernul român (“Guvernul”) este reprezentat de împuternicitul său, Doamna B. Ramașcanu.

La data de 17 ianuarie 2006, Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. Prevalându-se de articolul 29 § 3 al Convenției, ea a decis că vor fi examinate în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei.

Atât reclamanta cât și Guvernul au depus observații scrise pe fondul cauzei (articolul 59 § 1 al regulamentului)

Reclamanta s-a născut în 1940 și locuiește în București.

În 1937, tatăl reclamantei a cumpărat un imobil format dintr-un apartament situat la primul etaj, dintr-un apartament cu uz de birou și dintr-un garaj situate la mezanin, precum și din dependințe. Respectivul bun imobiliar era situat la nr. 5 pe str. Herăstrău, în București.

În 1950, invocând decretul de naționalizare nr. 92/1950, statul a intrat în posesia bunului imobil mai sus menționat.

Acțiune în revendicare

Pe 27 octombrie 1994 reclamanta a sesizat judecătoria din București cu o acțiune în revendicare imobiliară împotriva Primăriei București. Ea invoca faptul că în temeiul decretului nr. 92/1950 bunurile aparținând anumitor categorii sociale erau scutite de naționalizare și că tatăl său făcea parte din una din aceste categorii.

Printr-o sentință din 10 octombrie 1995 judecătoria a dat câștig de cauză acțiunii reclamantei, a constatat nulitatea deciziei de naționalizare și a ordonat restituirea bunului în favoarea sa. Partea pertinentă a respectivei sentințe prevede următoarele:

La apelul primăriei, printr-o hotărâre din 13 iunie 1996, tribunalul București a confirmat această sentință. La 8 noiembrie 1996 curtea de apel București a confirmat această hotărâre. Astfel, sentința din 10 octombrie 1995 a devenit definitivă. La 9 octombrie 1997, deși numai formal, primăria București a pus reclamanta în posesia bunului.

Vânzarea apartamentului situat la mezanin

Printr-un contract din 10 aprilie 1997, încheiat în temeiul legii nr. 112/95, statul a vândul apartamentul situat la mezanin imobilului lui C.M.R., care îl ocupa în calitate de chiriaș.

Acțiune în anulare a contractului de vânzare a apartamentului situat la mezanin

La 9 noiembrie 1997 reclamanta a sesizat judecătoria București cu o acțiune în anulare a contractului de vânzare încheiat în favoarea lui C.M.R. În fața judecătoriei cumpărătorul a ridicat excepția lipsei calității de a acționa a reclamantei deoarece, în opinia sa, apartamentul situat la mezanin nu făcea parte din bunurile restituite pe 10 octombrie 1995 de judecătoria București.

La 9 aprilie 1998 judecătoria București a respins acțiunea reclamantei, pe motiv că nu deținea niciun titlu de proprietate asupra apartamentului în chestiune.

Cele două părți au înaintat apel împotriva acestei sentințe. Printr-o hotărâre din 22 iulie 1999, tribunalul București a dat câștig de cauză apelurilor, a anulat sentința și a trimis cauza în fața primilor judecători spre judecare.

În paralel reclamanta a sesizat judecătoria cu o acțiune în rectificare a dispozitivului sentinței pronunțate pe 10 octombrie 1995 de judecătoria București. Ea menționa că apartamentul de la parter era în realitate situat la mezanin și a cerut judecătoriei să modifice dispozitivul sentinței în acest sens.

Printr-o sentință din 19 mai 1999 judecătoria a dat câștig de cauză cererii sale și a ordonat rectificarea dispozitivului în sensul că apartamentul situat la mezanin și nu cel situat la parter trebuia să fie restituit reclamantei. În lipsa apelului această sentință a devenit definitivă.

La 14 martie 2000 judecătoria, sesizată cu acțiunea în anulare a contractului de vânzare după amânarea cauzei de către tribunal, a dat câștig de cauză acțiunii reclamantului și a anulat contractul de vânzare, ordonând de asemenea evacuarea lui C.M.R. din respectivul apartament. Judecătoria a considerat, între altele, că în momentul în care statul a vândut apartamentul lui C.M.R. reclamanta era deja proprietara bunului, în măsura în care își înscrisese dreptul în registrul de transcrieri. C.M.R. a înaintat apel împotriva acestei sentințe.

Printr-o hotărâre din 14 decembrie 2000 tribunalul București a dat câștig de cauză apelului lui C.M.R. și a respins acțiunea reclamantei ca neîntemeiată. Tribunalul a considerat că în momentul încheierii contractului de vânzare cumpărătorul era de bună credință. Reclamanta, C.M.R. și primăria București au înaintat recurs împotriva acestei hotărâri.

Printr-o hotărâre din 10 aprilie 2001, devenită definitivă, Curtea de apel București a respins recursul primăriei din cauza neplății taxei de timbru, a dat parțial câștig de cauză recursului reclamantei și a respins acțiunea de evacuare a lui C.M.R. În privința acțiunii în anulare a contractului de vânzare curtea de apel a casat decizia tribunalului și a constatat nulitatea contractului.

Recursul în anulare

La o dată neprecizată, procurorul general al României a înaintat un recurs în anulare împotriva hotărârii din 10 aprilie 2001, pe motiv că tribunalele inferioare aplicaseră în mod greșit dispozițiile interne pertinente referitoare la buna credință a cumpărătorului.

Printr-o hotărâre din 22 octombrie 2002 Curtea supremă de justiție, considerând că C.M.R. era de bună credință în momentul încheierii vânzării, a dat câștig de cauză recursului în anulare al procurorului general, a casat hotărârea definitivă a curții de apel și a respins recursul împotriva hotărârii din 14 decembrie 2000 ca neîntemeiată.

La vremea faptelor articolele pertinente ale codului de procedură civilă dispuneau:

Articolele 330 și 330¹ au fost abrogate de articolul I § 17 al ordonanței Guvernului nr. 58 din 25 iunie 2003.

Reclamanta se plânge de o încălcare a dreptului său la respectarea bunurilor sale, din cauza anulării hotărârii definitive din 10 aprilie 2001. Ea invocă articolul 1 al Protocolului nr. 1, care prevede următoarele:

Curtea constată

Guvernul consideră că ingerința în dreptul reclamantei la respectarea bunurilor sale ce reiese din anularea de către Curtea supremă de justiție a hotărârii definitive din 10 aprilie 2001 a curții de apel București era compatibilă cu articolul 1 al Protocolului nr. 1. În opinia Guvernului această ingerință nu a întrerupt echilibrul just de păstrat între interesul general și respectarea dreptului de proprietate al reclamantei.

Guvernul subliniază că reclamanta avea posibilitatea de a demara proceduri administrative pentru a i se acorda despăgubiri pentru naționalizarea ilegală a bunului. El menționează legile adoptate ulterior de către stat după 1989 în materie de imobile naționalizate și insistă asupra obiectivelor legii nr. 10/2001, care a fost prima lege ce a reglementat în mod global această materie, încercând să stabilească un echilibru între existența reparației și siguranța raporturilor juridice. El amintește de asemenea legea nr. 247/2005, care a modificat și a completat legea nr. 10/2001, punând la punct cadrul instituțional și financiar pentru o aplicare mai efectivă a acestei ultime legi.

Guvernul estimează că autoritățile naționale beneficiază de o amplă putere discreționară, nu numai în privința alegerii măsurilor vizând garantarea respectării drepturilor patrimoniale sau reglementării în materie de drept de proprietate, ci și pentru a avea timpul necesar punerii lor în practică. El expune faptul că ultima reformă în materie, și anume legea nr. 247/2005, impune principiul acordării despăgubirilor echitabile și neplafonate, stabilite printr-o decizie a comisiei administrative centrale pe baza unei expertize, și accelerează procedura de restituire sau de compensare. Această lege prevede că, în cazul în care restituirea imobilului nu este posibilă, compensația se va face prin emiterea de titluri de participație la un organism colectiv al valorilor mobiliare (

În fine, Guvernul consideră că o eventuală întârziere în acordarea compensațiilor nu ar fi de natură să întrerupă echilibrul just dintre protecția dreptului de proprietate și cerințele de interes general.

Reclamanta contestă afirmația Guvernului. Ea subliniază că confirmarea vânzării bunului său, după recunoașterea definitivă a dreptului său de proprietate, a implicat o încălcare a dreptului său la respectarea bunurilor sale. În privința legilor de reparație indicate de Guvern reclamanta le consideră ineficiente, deoarece ea s-ar afla în posesia unei decizii definitive care ordonă restituirea bunului său.

În opinia reclamantei statul și-a încălcat obligațiile de a asigura un echilibru social în cadrul problemei imobilelor naționalizate, aceasta fiind accentuat de o practică judiciară confuză și necoerentă. În acest sens reclamanta citează cauza

Curtea remarcă mai întâi că nu se contestă faptul că reclamanta beneficia de un “bun” în sensul jurisprudenței Curții privind articolul 1 al Protocolului nr. 1, în temeiul hotărârilor din 10 octombrie 1995 și 10 aprilie 2001 ale curții de apel București, care recunosc dreptul său de proprietate asupra apartamentului în litigiu (paragrafele 9 și 19 de mai sus).

Ea consideră că anularea de către Curtea Supremă de Justiție a hotărârii definitive din 10 aprilie 2001 a avut drept efect privarea reclamantei de bunul său, în sensul celei de-a doua fraze a primului alineat al articolului 1 al Protocolului nr.1 (a se vedea,

O privare de proprietate legată de norma a doua se poate justifica numai dacă se demonstrează în special că a intervenit din motiv de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege. Prin urmare, orice amestec în beneficierea de proprietate trebuie să corespundă criteriului proporționalității. Curtea nu uită să amintească: un echilibru just trebuie să fie menținut între cerințele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. Grija de a asigura un asemenea echilibru este inerentă ansamblului Convenției. Echilibrul de păstrat va fi distrus dacă individul respectiv suportă o obligație specială și exorbitantă (

Curtea constată că Guvernul nu a precizat nici temeiul legal al amestecului respectiv nici scopul legitim pentru “cauza de utilitate publică” urmat de acest amestec. Cu toate acestea, chiar considerând că dispozițiile codului de procedură civilă referitoare la recursul în anulare, abrogate astăzi, oferă un temei legal amestecului litigios și că acesta servea unei cauze de utilitate publică, Curtea observă că reclamanta este privată de proprietatea bunului de-acum de peste cinci ani și că nu i s-a acordat nicio despăgubire în această privință în raport cu valoarea reală a bunului.

În ceea ce privește procedura prevăzută de legile nr. 10/2001 și 247/2005, care conform Guvernului ar fi putut permite reclamantei să obțină o despăgubire pentru apartamentul în chestiune din cauza naționalizării sale abuzive, Curtea consideră că în privința circumstanțelor speței o asemenea procedură i-ar impune o obligație specială și exorbitantă. Ea relevă că ar fi exagerat să se ceară reclamantei, care a beneficat de o hotărâre definitivă ce îi restituia apartamentul aflat în litigiu în natură, să ia ea însăși inițiativa de a demara o nouă procedură care de altfel, conform hotărârilor recente ale Curții, nu și-a dovedit caracterul efectiv (a se vedea, între altele,

În concluzie, Curtea consideră că atingerea adusă dreptului reclamantei la respectarea bunurilor sale a rupt în defavoarea sa echilibrul just de păstrat între protecția proprietății și cerințele interesului general.

În temeiul articolului 41 al Convenției,

În principal, reclamanta cere restituirea casei în chestiune sau acordarea sumei de 37.200 euro (EUR). Ea a depus la dosar un raport de expertiză. Reclamanta cere de asemenea 50.000 euro cu titlu de pagubă morală pentru frustrarea și suferințele cauzate de amestecul statului în dreptul său de proprietate. Ea adaugă faptul că soțul său, S.N., a decedat într-o sală de ședințe cu ocazia acțiunii în revendicare.

Guvernul consideră că valoarea de piață a apartamentului este de 35.480 euro. El prezintă opinia unui expert imobiliar în acest sens. În privința cererii pentru prejudiciul moral suferit, Guvernul consideră că acest prejudiciu

Curtea amintește că o decizie de constatare a unei încălcări implică pentru statul pârât obligația juridică în privința Convenției de a pune capăt încălcării și de a anula consecințele ei. Dacă dreptul intern nu permite să se anuleze decât parțial consecințele acestei încălcări, articolul 41 al Convenției conferă Curții puterea de a acorda o reparație părții vătămate prin actul sau omisiunea în privința cărora s-a constatat o încălcare a Convenției. În exercitarea acestei puteri ea dispune de o anumită latitudine; adjectivul “echitabil” și partea din frază “dacă se poate” stau mărturie în acest sens.

Printre elementele luate în considerație de Curte, atunci când decide în materie, figurează paguba materială, adică pierderile suferite efectiv ca o consecință directă a încălcării invocate și paguba morală, adică reparația stării de neliniște, neplăcerilor și incertitudinilor reieșite în urma acestei încălcări, precum și alte pagube nemateriale.

Între altele, acolo unde diferite elemente ce constituie prejudiciul nu se pretează la un calcul exact sau acolo unde distincția dintre paguba materială și paguba morală se dovedește a fi dificilă, Curtea le poate examina în ansamblu (

Curtea consideră, în circumstanțele speței, că restituirea apartamentului în litigiu, așa cum a fost ordonată de sentința definitivă din 10 aprilie 2001 a curții de apel București, ar plasa reclamanta pe cât posibil într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar afla dacă cerințele articolului 1 al Protocolului nr. 1 nu ar fi fost încălcate. Dacă statul nu va proceda la o asemenea restituire în termen de trei luni începând din ziua în care prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea decide că va trebui să plătească interesatei, drept pagubă materială, o sumă corespunzătoare valorii actuale a apartamentului.

Ținând cont de informațiile de care dispune asupra prețurilor pieței imobiliare locale și de elementele oferite de părți, Curtea estimează valoarea de piață actuală a bunului la 37.200 euro.

În această privință, Curtea consideră că anularea hotărârii definitive din 10 aprilie 2001 de către Curtea supremă de justiție a adus o atingere gravă dreptului reclamantei la respectarea bunurilor sale, care constituie un prejudiciu moral. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și hotărând echitabil, așa cum o cere articolul 41 al Convenției, ea acordă reclamantei 3.000 euro cu titlu de daună morală suferită.

Reclamanta nu cere rambursarea cheltuielilor și taxelor.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și taxelor sale decât în măsura în care le-a cerut. Prin urmare, în cazul în speță, Curtea nu acordă reclamantei nicio sumă cu acest titlu.

Curtea consideră adecvat să bazeze rata dobânzilor moratorii pe baza ratei dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii centrale europene majorată cu un procent de trei puncte.

Respinge cererea de reparație echitabilă pentru restul.