CASE OF PAIS v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

La originea cauzei se află o cerere (nr. 4738/04) îndreptată împotriva României prin care o cetățeancă a acestui stat, Doamna Sanda Pais (“reclamanta”), a sesizat Curtea la data de 16 decembrie 2003 în temeiul articolului 34 al Convenției de Apărare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (“Convenția”).

Guvernul român (“Guvernul”) este reprezentat de împuternicitul său, Doamna B. Ramașcanu.

La data de 2 martie 2006, Curtea a decis să comunice cererea inspirată din articolul 1 al Protocolului nr. 1 Guvernului. Prevalându-se de articolul 29 § 3 al Convenției, ea a decis că vor fi examinate în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei.

Reclamanta s-a născut în 1924 și locuiește în București.

În 1950, în temeiul decretului de naționalizare nr. 92/1950, statul a intrat în posesia imobilului lui G.I., a cărei fiică și unică moștenitoare este reclamanta, situat la nr. 57, în strada Cezar Bolliac, în București.

La 1 iulie 1996, în temeiul legii nr. 112/1995 asupra regimului juridic al unor imobile naționalizate (“legea nr. 112/1995”), reclamanta a cerut comisiei administrative competente restituirea imobilului citat anterior.

Pe 30 ianuarie 1997 și 18 februarie 1998, în calitate de împuternicită a Primăriei București, societatea T. a vândut două apartamente ale imobilului respectiv locatarilor primăriei din aceste apartamente (“apartamentul nr. 1” și respectiv “apartamentul nr. 2”).

Printr-o decizie administrativă din 6 aprilie 1998 Consiliul general București, al cărui președinte era primarul municipiului București, a admis cererea reclamantei și a hotărât să-i restituie imobilul situat la nr. 57 pe strada Cezar Bolliac. Decizia nu făcea nicio mențiune asupra vânzării celor două apartamente mai sus menționate.

Printr-o sentință din 4 iulie 1997, judecătoria București a admis acțiunea în revendicare înaintată de reclamantă pe 4 aprilie 1997 împotriva Primăriei București. Ea a considerat că imobilul în chestiune fusese naționalizat în mod abuziv, a constatat că reclamanta era proprietara lui de drept și a condamnat Primăria să i-l restituie.

În lipsa recursului, această sentință a devenit definitivă.

Printr-un proces-verbal întocmit pe 4 februarie 1998, primăria București a pus reclamanta în posesia imobilului în cauză, cu excepția apartamentelor nr. 1 și 2 mai sus menționate.

Printr-o acțiune înaintată la 10 octombrie 2000, reclamanta a sesizat tribunalul București cu o acțiune în revendicare a apartamentului nr. 1, format din două camere și terenul aferent. Ea a îndreptat acțiunea împotriva cumpărătorului R.L., societății T., Primăriei municipiului București și împotriva Ministerului Finanțelor în calitate de reprezentant al statului. Reclamanta a invocat în sprijinul acțiunii sale articolul 480 al codului civil și sentința definitivă din 4 iulie 1997 mai sus menționată și a cerut tribunalului să compare titlurile în litigiu, considerând că al său trebuie să primeze deoarece era mai vechi și provenea de la adevăratul proprietar, și anume G.I.

Printr-o sentință din 22 ianuarie 2002, tribunalul București a dat curs acțiunii reclamantei. Precizând că, deoarece titlurile în litigiu provin de la persoane diferite, compararea lor trebuie să se facă examinând legalitatea titlurilor de care beneficiau aceste persoane și referindu-se la sentința definitivă din 4 iulie 1997 mai sus menționată, tribunalul a condamnat pe R.L. la restituirea apartamentului nr. 1 reclamantei.

La apelul părților pârâte, printr-o hotărâre din 16 septembrie 2002, Curtea de apel București a casat sentința citată anterior și a respins acțiunea reclamantei pe motiv că R.L. fusese de bună credință cu ocazia vânzării apartamentului, că putea păstra bunul achiziționat astfel pe baza unei teorii de aparență și a principiului

Printr-o hotărâre definitivă din 19 iunie 2003, devenită definitivă în aceeași zi, Curtea Supremă de Justiție a respins ca nefondat recursul formulat de reclamantă.

În 2001, pe baza legii nr. 10/2001 asupra restituirii bunurilor naționalizate abuziv (“legea nr. 10/2001”), reclamanta a depus la Primăria din București o cerere de restituire în natură a imobilului care a făcut obiectul sentinței definitive din 4 iulie 1997 a judecătoriei București. Din dosar reiese că nici până astăzi cererea respectivă nu a fost examinată, Primăria București informând pe reprezentantul Guvernului că mai erau necesare unele documente pentru a transmite dosarul autorităților administrative competente.

Din dosar reiese că, printr-un proces-verbal întocmit pe 25 februarie 2004, reclamanta a fost pusă în posesia apartamentului nr. 2, la sfârșitul unei proceduri în revendicare având drept obiect acest apartament.

Dispozițiile legale și jurisprudența interne pertinente sunt descrise în hotărârile

Reclamanta se plânge de o atingere adusă dreptului său la respectarea bunurilor sale din cauza imposibilității de a beneficia de apartamentul nr. 1 al cărei proprietar a fost recunoscută, cu efect retroactiv, pe baza sentinței definitive din 4 iulie 1997 a judecătoriei București. Ea invocă cu acest titlu articolul 1 al Protocolului nr. 1, care prevede astfel:

Amintind că există un raport strâns de legătură între cerințele articolului 35 § 1 al Convenției referitoare la epuizarea căilor de atac interne și la respectarea termenului de șase luni, Guvernul invocă tardivitatea cererii înaintate în fața Curții la 8 ianuarie 2004, conform datei confirmării de primire a formularului de cerere de către Curte, adică la mai mult de șase luni de la hotărârea definitivă din 19 iunie 2003 a Curții Supreme de Justiție. El consideră că această hotărâre constituie decizia internă definitivă, în sensul articolului 35 § 1 al Convenției.

Reclamanta susține că cererea a fost înaintată la 16 decembrie 2003, conform datei de pe ștampila poștei române de pe prima sa scrisoare adresată Curții conținând formularul de cerere și că trebuie respinsă excepția invocată de către Guvern.

Curtea relevă că plângerea reclamantei privește imposibilitatea de a beneficia de apartamentul nr. 1 al cărei proprietar a fost recunoscută că este în baza unei sentințe definitive pronunțată la sfârșitul unei prime acțiuni în revendicare întreptată împotriva autorităților. Ea constată că hotărârea din 19 iunie 2003 a Curții Supreme de Justiție a fost pronunțată la sfârșitul unei a doua acțiuni în revendicare, pe care reclamanta o îndreptase în același timp împotriva lui R.L., un fost locatar care cumpărase bunul în chestiune, și împotriva autorităților.

Curtea consideră că regula termenului de șase luni prevăzută de articolul 35 § 1 al Convenției nu se poate aplica în cazul în speță decât dacă încălcarea invocată în speță nu ar constitui o situație continuă sau, în caz contrar, dacă această situație s-ar fi încheiat prin pronunțarea hotărârii din 19 iunie 2003 citată anterior. Cu toate acestea, ea nu consideră necesar să soluționeze în cazul în speță problemele mai sus menționate în măsura în care, precupunând chiar că termenul de șase luni s-ar aplica și că punctul său de plecare ar fi 19 iunie 2003, excepția Guvernului este în orice caz demnă de respins. În această privință, Curtea amintește că, conform jurisprudenței constante, data depunerii plicului la poștă, care figurează pe ștampila poștală trebuie reținută ca fiind data de înaintare a cererii (

De altfel, Curtea constată că această plângere nu este clar nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Ea relevă de altfel că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci să fie declarată admisibilă.

Guvernul subliniază dificultățile legate de reglementarea problemei imobilelor naționalizate și face o prezentare a legilor adoptate ulterior de către stat după 1989 în materie. În acest sens, rezumă obiectivele legii nr. 112/1995 privind casele naționalizate pe bază de titlu, ale legii nr. 10/2001, care a fost prima lege care reglementează în mod global problema imobilelor naționalizate privind echilibrul dintre cerințele reparației și siguranța raporturilor juridice, și în fine legea nr. 247/2005, care a modificat și a completat legea nr. 10/2001, punând la punct cadrul instituțional și financiar pentru o aplicare mai efectivă a acestei ultime legi.

Guvernul consideră că autoritățile naționale beneficiază de o amplă putere discreționară, nu numai în privința alegerii măsurilor vizând garantarea respectării drepturilor patrimoniale sau reglementarea în materie de drept de proprietate, ci și pentru a avea timpul necesar punerii lor în practică. El consideră că ultima reformă în materie, și anume legea nr. 247/2005, impune principiul acordării despăgubirilor echitabile și neplafonate, stabilite printr-o decizie a comisiei administrative centrale pe baza unei expertize și accelerează procedura de restituire sau de compensare. Această lege prevede că, în cazul în care restituirea imobilului nu este posibilă, despăgubirea se face prin emiterea de titluri de participație la un organism colectiv de valori mobiliare (

Guvernul concluzionează că despăgubirea prevăzută de legislația română răspunde cerințelor articolului 1 al Protocolului nr. 1 și că întârzierea înregistrată în acordarea despăgubirilor reclamantei nu întrerupe echilibrul just de păstrat între interesele puse față în față, ținând cont de asemenea de circumstanțele excepționale care înconjoară reglementarea în materie.

Reclamanta contestă argumentele Guvernului. Ea consideră mai întâi că prin adoptarea legii nr. 112/1995 autoritățile au urmărit scopul de a obține avantaje politice și electorale prin vânzarea imobilelor naționalizate abuziv chiriașilor, la prețuri derizorii. Reclamanta subliniază apoi că din cauza vânzării unei părți din imobilul său pe 30 ianuarie 1997 lui R.L., decizia favorabilă de condamnare a autorităților să-i restituie acest bun nu a fost pusă în aplicare integral. Ea subliniază în fine că despăgubirile propuse de autorități, în special sub forma acțiunilor la bursă, nu sunt efective, având în vedere caracterul nesigur al valorii acestor acțiuni și a datelor la care acestea vor fi acordate, date care sunt în funcție de mai multe necunoscute.

Curtea amintește că a considerat că vânzarea de către stat a unui bun al altuia către terți de bună credință, chiar și atunci când era anterioară confirmării definitive în justiție a dreptului de proprietate al altuia, reprezenta o privare de bun. O asemenea privare de proprietate, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară articolului 1 al Protocolului nr. 1 (

În plus, în cauza

În cazul în speță Curtea nu vede niciun motiv pentru care să se îndepărteze de jurisprudența citată anterior, situația de fapt fiind vizibil aceeași. După exemplul cauzelor

Curtea constată că vânzarea de către stat a apartamentului nr. 1 al reclamantei, în temeiul legii nr. 112/1995, care nu permitea să se vândă decât bunurile naționalizate în mod legal, o împiedică să beneficieze de dreptul său și că nicio despăgubire nu i-a fost acordată pentru această privare. Într-adevăr, deși a depus în 2001 o cerere de restituire a bunului în temeiul legii nr.10/2001, între timp completată prin legea nr. 247/2005, reclamanta nu a primit nici până astăzi un răspuns nici pe tema restituirii solicitate, nici în privința compensației la care Guvernul susține că ar fi avut dreptul. Cu acest titlu, Curtea constată că lipsa compensației nu poate fi atribuită lipsei de promptitudine a reclamantei în prezentarea documentelor necesare examinării cererii sale, ținând cont de faptul că, așa cum reiese din drept și din practica internă pertinentă, documentele prevăzute de lege în sarcina sa au trebuit să fie depuse la dosar înainte de 1 iulie 2003, altminteri cererea sa ar fi fost respinsă ca nesusținută, ceea ce nu a fost cazul.

Curtea observă că la data de 22 iulie 2005 a fost adoptată legea nr. 247/2005 de modificare a legii nr. 10/2001. Această nouă lege prevede că persoanele ale căror bunuri imobile au intrat abuziv în patrimoniul statului între 1945 și 1989 au dreptul la o despăgubire la nivelul valorii de piață a bunului care nu poate fi restituit. Pentru persoanele care nu au posibilitatea de a obține restituirea bunului lor în natură, legea propune să li se acorde o despăgubire sub forma unei participații la un organism de plasare a valorilor mobiliare, organizat sub forma societății pe acțiuni

Curtea constată că la data de 29 decembrie 2005

Presupunând că cererea de restituire formulată de reclamantă în temeiul legii nr. 10/2001 este admisibilă și poate face obiectul unei despăgubiri, Curtea constată că

În consecință, Curtea consideră că neacordarea dreptului de proprietate al reclamantei asupra apartamentului nr. 1, combinat cu lipsa totală a despăgubirii de circa nouă ani, a făcut-o să sufere o greutate disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1.

Reclamanta denunță o încălcare a dreptului său la un proces echitabil în procedura în revendicare a apartamentului nr. 1, soluționată de hotărârea din 19 iunie 2003 a Curții Supreme de Justiție. Ea se plânge de faptul că, în căile de atac, instanțele nu au comparat titlurile părților, ceea ce a condus la respingerea acțiunii sale ca inadmisibilă și că au aplicat greșit principiul

Curtea constată că această cerere nu este clar nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Ea relevă de altfel că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci să fie declarată admisibilă.

Curtea consideră, ținând cont de concluziile sale ce figurează la paragrafele 29-36 de mai sus, că nu trebuie să decidă asupra fondului acestei plângeri (a se vedea,

În temeiul articolului 41 al Convenției,

În caz de nerestituire a apartamentului nr. 1 de către autorități, reclamanta cere cu titlu de prejudiciu material pe care l-ar fi suferit 66.973 euro, reprezentând valoarea apartamentului cu două camere situat în centrul Bucureștiului și a terenului aferent de 54 m², valoare stabilită printr-o expertiză tehnică. Ea cere de asemenea 40.000 euro cu titlu de daună morală pentru suferințele cauzate de amestecul statului în dreptul său de proprietate și prin durata procedurii în revendicare a apartamentului nr. 1.

În privința cererii pentru prejudiciul material, Guvernul consideră că valoarea de piață a apartamentului, pe care îl estimează că are o suprafață utilă de 46 m², și a terenului aferent este de 43.319 euro și supune atenției un raport de expertiză în acest sens. În ceea ce privește cererea pentru prejudiciul moral, el consideră că prejudiciul invocat ar fi suficient de compensat prin constatarea încălcării și că, în orice caz, suma cerută este excesivă.

Curtea amintește că o hotărâre de constatare a unei încălcări implică pentru statul pârât obligația juridică conform Convenției de a pune capăt încălcării și de a-i șterge consecințele. Dacă dreptul intern nu permite să se șteargă decât imparțial consecințele acestei încălcări, articolul 41 al Convenției conferă Curții puterea de a acorda o reparație persoanei vătămate de acțiunea sau omisiunea în privința cărora s-a constatat o încălcare a Convenției. În exercitarea acestei puteri ea dispune de o anumită libertate, adjectivul “echitabil” și partea din frază “dacă este cazul” stau mărturie în acest sens.

Printre elementele luate în considerare de Curte, atunci când hotărăște în materie, figurează dauna materială, adică pierderile efectiv suferite ca o consecință directă a încălcării invocate, și dauna morală, adică reparația stării de neliniște, a neplăcerilor și incertitudinilor rezultate din această încălcare, precum și alte daune nemateriale (a se vedea, între altele,

Între altele, dacă diferitele elemente ce constituie prejudiciul nu permit un calcul exact sau dacă distincția dintre dauna materială și dauna morală se dovedește dificilă, Curtea poate ajunge să le examineze global (

Curtea consideră, în circumstanțele speței, că restituirea apartamentului cu nr. 1, în conformitate cu sentința din 4 iulie 1997 a judecătoriei București, ar pune reclamanta pe cât posibil într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar afla dacă cerințele articolului 1 al Protocolului nr. 1 n-ar fi fost încălcate. Dacă statul pârât nu va proceda la o asemenea restituire în termen de trei luni din ziua în care prezenta hotărâre va fi devenit definitivă, Curtea decide că va trebui să plătească interesatei, pentru dauna materială, o sumă corespunzătoare valorii actuale a apartamentului și terenului aferent.

Pe această temă Curtea constată că legea nr. 247/2005 privind modificarea legii nr.10/2001 asupra restituirii bunurilor naționalizate atât legal cât și ilegal, intrată în vigoare la 19 iulie 2005, aplică principiile exprimate în jurisprudența internațională, judiciară sau arbitrară pe tema reparațiilor datorate în caz de acțiuni ilicite și confirmate în mod constant de Curte în jurisprudența sa referitoare la privările ilegale sau

În privința stabilirii sumei compensației ce ar putea fi plătită reclamantei, ținând cont de informațiile de care dispune asupra prețurilor de pe piața imobiliară locală și de elementele oferite de părți, Curtea estimează valoarea de piață actuală a bunului la 60.000 euro.

În plus, Curtea consideră că evenimentele în cauză privind neacordarea dreptului său de proprietate asupra apartamentului în cauză au putut provoca reclamantei o stare de incertitudine și suferințe care nu pot fi compensate prin constatarea încălcării. Ea consideră că suma de 3.000 euro reprezintă o reparație echitabilă a prejudiciului moral suferit de reclamantă.

Reclamanta nu a formulat nicio cerere cu acest titlu.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și taxelor sale decât în măsura în care o cere. Prin urmare, în cazul în speță, Curtea nu acordă reclamantei nicio sumă cu acest titlu.

Curtea consideră adecvat să bazeze rata dobânzilor moratorii pe baza ratei dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii centrale europene majorată cu un procent de trei puncte.

Declară cererea admisibilă;

Decide că s-a încălcat articolul 1 al Protocolului nr.1;

Decide că nu trebuie să hotărască asupra fondului plângerii inspirate din articolul 6 § 1 al Convenției;

Decide

Respinge cererea de reparație echitabilă pentru restul.